Trăim, zi de zi, într-o lume neaşezată, mişcătoare şi oscilăm între pornirea de a ne implica, de a trece la acţiune şi aceea de a ne detaşa de tot ce ne înconjoară. În spaţiul românesc de astăzi se vorbeşte mult, foarte mult, despre binele comun şi se face puţin, foarte puţin, pentru binele comun. Mă gândesc la neodihnirea lui Eminescu de soarta acestui neam, la articolele lui din ziarul “Timpul”, la „Scrisori”, dar mai ales la poezia „Glossă”. Cu toţii am fost învăţaţi în şcoală să comentăm o poezie, dar în cazul creaţiei eminesciene adevărurile turnate în versuri transcend comentariile, pentru simplul fapt că ele trimit la viaţa fiecăruia dintre noi, mai precis la felul în care ne putem gospodări viaţa, spre a ajunge la pace interioară şi la echilibru.

Suntem, de dimineaţa până seara, asaltaţi de informaţie, de ştiri, de la ecranul telefonului mobil, la ecranul calculatorului şi televizorului, la titlurile de ziar pe care le zărim pe tarabe, ori la tot felul de benere şi afişe.

“Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine”.

Dar nu avem tăria să ne aşezăm deoparte, spre a ne regăsi, şi cedăm tentaţiei de a intra în horă, de a comenta, de a vocifera, de a lua atitudine, crezând că procedând aşa, suntem activi. De fapt nu facem decât să ne alăturăm cohortei de zgomote deşarte, care se lăţeşte peste lume. La început, spune Goethe în “Faust”, a fost fapta, iar important, ne aminteşte filosoful Constantin Noica, este cuvântul de după faptă. Dar noi nu mai ştim să făptuim, nici să cumpănim cuvântul de după faptă, ci doar să sporovăim la nesfârşit, să interpretăm, să răstălmăcim, să sădim vrajbă, să dezbinăm. Dar, mai ales, nu mai ştim să desluşim spectacolul lumii, spre a ne detaşa de el, de vreme ce suntem atât de prinşi în iureşul lui.

“Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine”.

Fiecare dintre noi, spune într-un rând un personaj al lui Dostoievski, trăieşte cu impresia că va veni un moment când va schimba totul în viaţă. Dar aşa ceva nu este cu putinţă, de vreme ce,

“Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate”.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă”.

Cum să te detaşezi, îţi spui, când atâţia neaveniţi fac averi, au funcţii, putere, iar cei mai mulţi o duc de azi pe mâine, deşi o parte din ei ar fi capabili să ocupe funcţii şi să făptuiască pentru binele comun.

“Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece”.

Dar putem rămâne de ghiaţă, când totul arde în jurul nostru?

Într-o pagină din “Schimbarea la faţă a României”, Emil Cioran scria: “Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”.

Da, îi suntem obligaţi lui Eminescu, dar, din păcate, aşa cum a observant cineva, “trăim în Caragiale şi visăm la Eminescu”.

Se tot vorbeşte în spaţiul românesc, mai ales în mediile monahale, bisericeşti, de grija pe care ne-a poartă Dumnezeu, de cum rânduieşte El toate, de cum ne încearcă, spre a ne lămuri, de Pronia cerească şi de iubirea Lui nesfîrşită. Aşa să fie? Să existe oare un Dumnezeu care stă cu ochii pe fiecare popor şi-l conduce spre lumină, care stă cu ochii pe fiecare om, din cei mai bine de şapte miliarde care umplu astăzi planeta, şi pregăteşte, pentru fiecare, tot felul de încercări, spre a-l aduce pe calea cea bună? Cred că am ajuns să privim simplist lucrurile. Dumnezeu există, dar relaţia lui cu creaţia, cu oamenii, este o taină ce nu poate fi dezlegată de nicio religie, de nicio teologie. Este reconfortant să te ştii asistat, protejat, călăuzit, de o putere divină, dar cred că ne amăgim lăsându-ne prea mult în seama acestei puteri, fără a încerca să schimbăm noi înşine ceva în viaţa noastră şi a comunităţii din care facem parte.

Să observăm că în poezia “Glossă”, spre a contura calea omului spre pacea interioară, spre echilibru, Eminescu nu invocă ajutorul divinităţii. Totul, pare a ne spune el, izvorâşte dinlăuntru, dintr-o bună aşezare în raport cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în raport cu ceea ce ni se întâmplă. Pentru că, până la urmă, nu ceea ce ni se întâmplă este important, ci felul cum reacţionăm la ceea ce se petrece cu noi şi cu lumea. Iar aceste reacţii se educă, se şlefuiesc, sunt obţinute în urma multor reacţii greşite, a multor stări pe care ştiam că nu trebuie să le avem- enervare, impulsivitate, orgoliu, mândrie – , şi de care, totuşi, ne-am lăsat locuiţi, ca şi fără voia noastră. Detaşarea nu este un dar ci un fruct, şi de aceea ea presupune o creştere. A avea puterea să observi ceea ce se întâmplă, ceea ce ţi se întâmplă, fără a te lăsa locuit de impulsurile de moment, presupune o practică îndelungată, niciodată încheiată. La asta cred că se referea acel bătrân îmbunătăţit care, fiind rugat, pe patul de moarte, să dea ucenicilor un cuvânt de învăţătură, a spus, după şaizeci de ani de asceză: “Nu ştiu dacă am pus încă început bun”.

În carnetul de note la „Memoriile lui Hadrian”, carte la care a lucrat douăzeci de ani, Marguerite Yourcenar notează: „Am regăsit într-un volum al corespondenţei lui Flaubert, foarte citit şi subliniat de mine prin 1927, fraza de neuitat: ˂Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat˃. O mare parte din viaţa mea avea să se scurgă încercând să definesc, apoi să zugrăvesc pe acest om singur, legat de altminteri de tot ce-l înconjura“.

Iar într-o altă notă îşi continuă gândul: “Acest secol al II-lea mă interesează fiindcă a fost, pentru foarte multă vreme, cel al ultimilor oameni liberi. În ce ne priveşte, suntem poate deja foarte departe de acele timpuri”. (Carnet de note la la “Memoriile lui Hadrian”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 228, p. 245).

Cred că o perioadă similară a început omenirea să trăiască din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, aşa cum observa Nietzsche, “Dumnezeu a murit”. Omul singur de care vorbeşte Marguerite Yourcenar este, de fapt, omul prefigurat de Nietzsche în “Aşa grăit-a Zaratrustra”, omul creator.

Omul care se creează pe sine. Dar a te crea pe tine însuţi nu este un lucru uşor, dimpotrivă. De aceea, cred, secolul XX a fost aşa de sângeros, de aceea şi acum planeta arată ca un vulcan pe punctul de a erupe. Suntem în mare fierbere şi nu ştim bine ce va rezulta de aici.

Pe de altă parte, pe toate canalele media suntem anunţaţi că “a început distracţia”, că sunt promoţii pe care nu trebuie să le ratăm, că suntem la un clic distanţă de tot ce este mai bun pe lume. În aceste condiţii, îţi spui, cine mai este dispus să lucreze cu sine însuşi, spre a ajunge la libertate şi la adevăr?

Cine? Cel pasionat de libertate şi de adevăr, cel care, prin căutarea lui, dă măsura omenescului.

„Cel pasionat de adevăr sau cel puţin de exactitate este cel mai adesea în stare să remarce, ca Pilat, că adevărul nu este pur”. (op. cit. p. 244).

Da, adevărul nu este pur, sau, cu alte cuvinte, nu-l putem găsi nicăieri, pe această planetă, în stare pură, dar nevoia noastră de adevăr rămâne. Dar mai puternică decât nevoia de adevăr este nevoia de a fi liberi. Însă adevărul şi libertatea sunt feţe ale aceleiaşi monede.

Veţi cunoaşte adevărul, a spus Iisus, şi adevărul vă va face liberi. Vă va elibera.

Dar la ce adevăr se referea? La Dumnezeu, se grăbesc teologii să ne înveţe. Cred că se referea la adevărul trăit, nu la adevărul ce poate fi scris pe o foaie de hârtie, chiar dacă pe acea foaie de hârtie scrie: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.(Ioan 17.3). Aşa o fi, dar trebuie să simt şi eu că este aşa, trebuie ca acest adevăr să devină şi adevărul meu. Altfel, el rămâne o simplă afirmaţie, în rând cu altele. („Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.) (Ioan 14,6).

Este o iluzie să credem că vom găsi vreodată o carte în care să fie scris adevărul, pentru că adevărul nu poate fi scris, el poate fi trăit. Iar cei care ajung să trăiască adevărul nu scriu.

Şi atunci, ajungi să spui, desprins de tot şi de toate: “Afirm, în fiecare clipă, adevărul fiinţei mele”.

Dar ştii tu care-ţi este adevărul? Nu te amăgeşti oare, confundând o mască pe care o porţi la un moment dat, cu adevărul şi încercând să afirmi acea mască?

Versurile lui Eminescu ne vorbesc despre o lume a omului singur, neasistat de vreo divinitate, care are curajul să facă ordine în viaţa lui, care are curajul să ajungă la adevăr şi la libertate. Dar din aşezarea adevărului şi a libertăţii la care ajunge, el nu asupreşte alţi oameni, nu-i foloseşte pentru a dobândi foloase materiale, nu declară că unii oameni sunt superiori, deci merită să trăiască şi alţii sunt inferiori, deci merită să moară, nu afirmă că bărbaţii sunt superiori femeilor şi aşa mai departe. Adevărul şi libertatea la care ajungi, dacă nu sunt simple măşti de împrumut, îţi pun aripi, te nasc pentru a doua oară, sădind în tine iubirea, bunătatea, altruismul, dăruirea de sine. Acestea sunt semnele că ai ajuns la adevărul ce sălăşluia în străfundurile fiinţei tale. Iar acest adevăr este deasupra religiilor, deasupra filosofiilor, deasupra doctrinelor politice, deasupra moralei. Le transcende pe toate, dar este rădăcină a toate.

Ştiu, privind în jurul nostru nu vom vedea decât foarte rar oameni care să trăiască în adevăr şi în libertate, sau nu vom vedea deloc, dar astfel de oameni au trăit pe pământ şi faptul că ei au mers, până la capăt, pe acest drum, înseamnă că drumul este cu putinţă.

Într-o scriere din anul 1928, intitulată “Demonul tinereţii”, Mihail Sadoveanu, ajuns atunci aproape de pragul vârstei de 50 de ani, când la unii oameni încep a se stinge şi ultimele pâlpâiri ale flăcărilor iuţi ale tinereţii, comentează una din fericiri: “Fericiţi cei săraci cu duhul”.

“Adică fericiţi acei care pot lepăda neliniştea judecăţii: care nu-şi trudesc zadarnic mintea, căutând chei ce nu sunt la lăcăţi ce n-au fost. Nu râvnesc să răstălmăcească datinile. Nu visează să răstoarne domniile şi stăpânirile. Căci spiritul este demon de nemulţămire. Aşa că cel sărac întru duh se mulţămeşte cu ale sale ca floarea şi ca pasărea, urmând un destin al împăcării totale.

Omul, între acţiune şi contemplaţie.

Dar le putem îmbina pe amândouă, acţionând cu detaşare: „să acţionezi detaşat de fructul acţiunii tale, pe care să îl dăruieşti Divinităţii”, aşa stă scris în Bhagavad Gita, una din cele mai mari opere ale gândirii orientale.

Pentru a ajunge la acest nivel trebuie o muncă titanică, un efort de fiecare zi, de fiecare clipă, cu tine însuţi, cu felul cum gândeşti, cum reacţionezi, cum simţi şi nu abandonarea de sine în braţele unui dumnezeu iubitor. Cerurile se iau cu asalt, ne spune Iisus, dar uităm prea adesea asta şi aşteptăm totul… ca pe un dar. Omul este o fiinţă dăruită şi tot ce este esenţial în devenirea lui poate ţine şi de natura darului, dar asta nu exclude munca de care vorbeam, munca de fiecare clipă cu sine însuşi, trezvia.

Este greu, dar este cu putinţă.

Am simţit nevoia să scriu aceste rânduri pentru că, la rândul meu, trec printr-o perioadă de frământări, de limpeziri, şi caut puncte de reper. Nu vorbe frumoase, nu vorbe spirituale, care abundă pe facebook, sau în scrierile facile, ci texte care să mă ajute să merg mai departe, spre libertate şi adevăr.

Astfel de texte sunt multe, le ştiu, dar astăzi am simţit nevoia să mă întorc la Eminescu, la Marguerite Yourcenar, la Bhagavad Gita şi la Iisus, cu sentimentul că vasele cu apă sunt nesfârşite, dar izvorul este unul singur.

Am scris acest text dintr-o suflare şi vă rog să-l citiţi dintr-o suflare. Importantă este trăirea pe care el o va naşte în voi (dacă va avea puterea să nască o trăire), întrebările pe care le va odrăsli în mintea voastră şi neliniştea căutării pe care, poate, o va trezi în toropeala fiinţei voastre. Cu toţii suntem toropiţi pe această şi de această lume, dar fiecare dintre noi tânjeşte să fie trezit, chiar dacă, aparent, cei mai mulţi ne simţim bine în toropeala noastră.

Dan Dumitru Iacob