Liviu CHISCOP: „Un bildunsroman ingenios si insolit*”

Parafrază a cunoscutului vers „De la Nistru pân’ la Tisa” din celebra Doină eminesciană, titlul recentei cărţi a lui Dan Iacob se justifică doar în măsura în care aduce în discuţie, în paginile acesteia, probleme/ teze/ aspecte ale filozofiei ori ale teologiei creştine, ilustrate în scrierile unor personalităţi aparţinând spaţiului european, adică de la Nistru (pe malurile căruia se află străvechiul aşezământ monahal de la Ţâpova, vizitat de autor) şi Nisa, capitala Coastei de Azur, unde îşi încheie existenţa – deocamdată în plan ficţional – teologul ortodox francez Jean-Yves Leloup, unul dintre mentorii spirituali ai autorului. De altfel, volumul începe şi se sfârşeşte cu relatarea participării autorului la funeraliile gânditorului francez, care au loc la Nisa, în data de 16 iunie 2036, ceea ce ne determină să observăm că avem de-a face aici cu tehnica „povestirii în ramă”, a „povestirii în povestire”, procedeu specific prozei ficţionale. Prezenţa autorului la înmormântarea lui Jean-Yves Leloup ţine, într-adevăr de domeniul imaginaţiei, întrucât – după cum suntem avertizaţi – „filosoful – la ora cărţii – nefiind «trepassat»” (p. 367). Nu doar menţionatul procedeu narativ şi prezenţa unor elemente ficţionale ne îndreptăţesc să afirmăm că volumul de care ne ocupăm aici trebuie considerat ca fiind un roman, un bildungsroman, un roman al formării autorului însuşi (care e, de fapt, personajul central al cărţii), ci şi multe alte caracteristici ale speciei, pe care le vom evidenţia ulterior. Mai întâi, e de observat că cititorul e purtat de-a lungul întregului traseu existenţial al autorului, de la ivirea acestuia pe lume până în prezent. Detaliată, în volute ample, în cuprinsul cărţii, biografia autorului e condensată, anticipativ, într-un soi de notă explicativă, intitulată chiar Dan Iacob, din care aflăm că s-a născut la 14 februarie 1960 la Piatra-Neamţ, că a absolvit Liceul „Petru Rareş”, în 1979, iar mai apoi Facultatea de Transporturi (1985), după care „s-a neodihnit cincisprezece ani în fabrici şi uzine şi alţi nouă la Teatrul Tineretului” (p. 4), aflându-şi în cele din urmă liniştea şi împlinirea la Biblioteca „G. T. Kirileanu” din oraşul natal. În august 1986, în urma unui scurt dialog epistolar – aflăm din aceeaşi sursă – l-a vizitat, la Păltiniş, pe filosoful Constantin Noica. „Sub influenţa operei lui şi a altor câtorva vârfuri ale culturii româneşti interbelice (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloaie) – aflăm din aceeaşi notă explicativă – s-a format, ca autodidact, iar după 1989 i s-a deschis şi orizontul teologiei (Vladimir Losky, Paul Evdokimov, Serghei Bulgacov, Nichifor Crainic etc.). La începutul anilor ’90 a frecventat, pentru un an, cursurile Facultăţii de Teologie din Iaşi, continuând, mai apoi, lecturile în particular”. Editorial, va debuta în 2001, cu eseul filosofic Neodihnirea de fiinţă, căruia i-au succedat volumele Lasă-te locuit (2004), Pecetea şi, în colaborare, Drumuri prin memorie, semicentenarul unui mod de a fi (la Editura „Cetatea Doamnei” din Piatra-Neamţ, în 2010), iar în 2011, la Editura „Eikon” din Cluj, volumul Uită-te o clipă, răsare soarele: jurnal de idei, stări şi lecturi. În anul 2013, la aceeaşi editură, i-a apărut volumul Această lume nu e o concluzie, iar la începutul anului 2015, la Editura „Conta” din Piatra-Neamţ, o antologie de peste 1.200 de pagini, în două volume, intitulată Isus Hristos. Creştinismul. Biserica (autori şi texte din al doilea mileniu creştin).

Ada

Luni, 11 septembrie, în timp ce elevii și profesorii se pregăteau să meargă la școală, spre a începe un nou an de învățământ, profesoara de limba și literatura română Ada Popovici, de la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu“ din Piatra Neamț, trecea pragul acestei lumi, pășind în Țara de Dincolo. Peste câteva zile doar, pe 18 septembrie 2017, ar fi împlinit 57 de ani.

Pe Ada o știu din anii de liceu. Nu trebuia să fii coleg de clasă cu ea ca să o cunoști, pentru că Ada se făcea remarcată oriunde apărea. Scria poezii, recita la serbările școlare, participa la olimpiade, citea mult, era nelipsită de la teatru, iar acest început de drum din anii tineri anunța un viitor de excepție. În anul 1977, când Liceul „Petru Rareș“ s-a transformat în liceu de matematică-fizică cu profil mecanic, Ada a dat examenul de treaptă la Liceul „Calistrat Hogaș“, urmându-și vocația umanistă, iar apropierea ei de tainele limbii și literaturii române a fost mediată, între alții, și de domnul profesor Mihai Mancaș. Ada scria poezii de o profunzime neobișnuită pentru vârsta ei, iar profesorii întrezăreau în ea un talent ieșit din comun. După terminarea liceului, începând cu anul 1979, Ada a urmat Facultatea de Filologie de la Iași, după Revoluție a făcut studii de regie la București, iar în anul 2007 a obținut doctoratul în științe filologice la Universitatea „Alexandru Iona Cuza“ din Iași. Întorcându-se în Moldova, după o perioadă petrecută în capitală, a colaborat la revistele „Convorbiri literare“, „Apostolul“, la „Monitorul literar și artistic“, dar munca ei, talentul pentru scris, cultura pe care o acumulase, s-au concretizat și în volumele „Poezia românească. Studiu teoretic și aplicativ“ (2008), „Limbajul dramatic și orizontul de așteptare estetică“ (2009), „Limbă și literatură română. Comunicare. Proză. Dramaturgie“ (2011), „Alfabetul din povești“ (2013). A întocmit, de-a lungul anilor, mai multe prefețe, a participat la simpozioane, conferințe și colocvii naționale și internaționale. Dar dincolo de toate aceste împliniri ale ei, trebuie spus că Ada era un om curat la suflet, un caracter puternic, fără aplecare spre compromise, un om cum puțini mai sunt astăzi.

Omul, intre actiune si contemplatie

Trăim, zi de zi, într-o lume neaşezată, mişcătoare şi oscilăm între pornirea de a ne implica, de a trece la acţiune şi aceea de a ne detaşa de tot ce ne înconjoară. În spaţiul românesc de astăzi se vorbeşte mult, foarte mult, despre binele comun şi se face puţin, foarte puţin, pentru binele comun. Mă gândesc la neodihnirea lui Eminescu de soarta acestui neam, la articolele lui din ziarul “Timpul”, la „Scrisori”, dar mai ales la poezia „Glossă”. Cu toţii am fost învăţaţi în şcoală să comentăm o poezie, dar în cazul creaţiei eminesciene adevărurile turnate în versuri transcend comentariile, pentru simplul fapt că ele trimit la viaţa fiecăruia dintre noi, mai precis la felul în care ne putem gospodări viaţa, spre a ajunge la pace interioară şi la echilibru.

Suntem, de dimineaţa până seara, asaltaţi de informaţie, de ştiri, de la ecranul telefonului mobil, la ecranul calculatorului şi televizorului, la titlurile de ziar pe care le zărim pe tarabe, ori la tot felul de benere şi afişe.

“Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine”.

Dar nu avem tăria să ne aşezăm deoparte, spre a ne regăsi, şi cedăm tentaţiei de a intra în horă, de a comenta, de a vocifera, de a lua atitudine, crezând că procedând aşa, suntem activi. De fapt nu facem decât să ne alăturăm cohortei de zgomote deşarte, care se lăţeşte peste lume. La început, spune Goethe în “Faust”, a fost fapta, iar important, ne aminteşte filosoful Constantin Noica, este cuvântul de după faptă. Dar noi nu mai ştim să făptuim, nici să cumpănim cuvântul de după faptă, ci doar să sporovăim la nesfârşit, să interpretăm, să răstălmăcim, să sădim vrajbă, să dezbinăm. Dar, mai ales, nu mai ştim să desluşim spectacolul lumii, spre a ne detaşa de el, de vreme ce suntem atât de prinşi în iureşul lui.

Hegel despre iubire

Între filosofii români se numără şi D.D. Roşca (1895-1980), autorul cărţii “Existenţa tragică” (1935), dar şi al tezei de doctorat susţinută la Sorbona, cu titlul “Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei”, teză publicată la Paris în anul 1928, cu un larg ecou în critica de specialitate din Franţa, Germania şi România. După 1944, deoarece filosofia lui Hegel era acceptată ca unul din izvoarele filosofiei marxiste, devenită filosofie oficială în România, D.D. Roşca începe marele proiect de traducere a operei hegeliene, volumele, între care amintim  Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Partea I. Logica, Prelegeri de istorie a filosofiei,  Prelegeri de estetică,  Ştiinţa logicii, Studii filosofice,  Prelegeri de filosofie a religiei, apărând între anii 1962-1969, la Editura Academiei din Bucureşti.

În primul volum al “Prelegerilor de estetică”, apărut în anul 1966, Hegel se opreşte, după cum singur afirmă în introducere, la întinsa împărăţie a frumosului”, al cărei domeniu este arta. Secţiunea a III-a a cărţii, dedicată formei romantice a artei, cuprinde şi reflecţiile asupra iubirii, privită ca iubire religioasă, în capitolul “Cercul religios al artei romantice”, dar şi ca iubire dintre un bărbat şi o femeie, în capitolul dedicat cavalerismului.

Adevăratul conţinut al romanticului, afirmă Hegel, “este interioritatea absolută, iar forma corespunzătoare acesteia este subiectivitatea spirituală ca sesizare a independenţei şi libertăţii sale”.

Referindu-se la iubirea religioasă, Hegel ne aminteşte că adevărata esenţă a iubirii „constă în faptul de a-ţi abandona conştiinţa de tine însuţi, de a uita de tine într-un alt eu şi totuşi de a te poseda pe tine însuţi tocmai în această renunţare şi uitare”.

Hermeneutica Noului Testament

Odată cu reforma protestantă iniţiată de Martin Luther la începutul secolului al XVI-a, apropierea de textul sacru s-a făcut şi pe calea unor analize care până atunci nu existau nici în orizontul romano-catolic, nici în cel ortodox. Traducerea în limba germană a Bibliei de către Martin Luther a dat tonul traducerilor textului sacru şi în alte limbi europene, lucru care a încurajat interpretările textului, disciplina creată – Hermeneutica (din limba greacă: ερμηνεια = a interpreta, a tălmăci) – reprezentând în filosofie metodologia interpretării şi înţelegerii textelor. Apărută în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, hermeneutica s-a ocupat la început de scrierile autorilor clasici ai antichităţii greco-romane, iar apoi de interpretarea textelor sacre, teologii străduindu-se să stabilească o metodă prin care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii. În decursul timpului, hermeneutica a devenit o teorie generală a regulilor de interpretare. Odată cu secolul al XX-lea, filosoful  Martin Heidegger  deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înţelegerea existenţială, pe care o consideră o prezenţă directă în lume, nemijlocită de alte simboluri şi – prin aceasta – dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaştere. Discipolul său, Hans-Georg Gadamer, cunoscut prin opera sa „Adevăr şi metodă” (1960), pune problema obiectivităţii interpretării, independent de cel ce face analiza şi de contextul istoric în care este ea efectuată. Pentru el, întrucât fiecare investigator îşi iniţiază activitatea pornind de la o cunoaştere anticipată a obiectului cercetat, nu se mai poate admite o separaţie originară a celor doi termeni, ei existând de la început într-o dimensiune unică. În sfârşit, filosoful francez Paul Ricoeur radicalizează poziţiile lui Heidegger şi Gadamer, dezvoltând semnificaţia hermeneuticii pornind de la teoriile lingvistice asupra sensurilor simbolice prezente în filosofia lui Ernst Cassirer, înţelegerea trebuind să demonstreze fenomenologic o şi mai puternică componenţă social-istorică şi semantică.

Referindu-ne acum la textul sacru, vom porni de la afirmaţia pe care, în finalul volumului “Hermeneutica”, o face F.D.E Schleiermacher: “Chiar dacă nu putem ajunge niciodată la o înţelegere completă a fiecărei particularităţi a autorilor neotestamentari, punctul cel mai înalt al sarcinii hermeneutice poate fi totuşi atins: cuprinderea mereu mai completă a vieţii comune întru fiinţa şi spiritul lui Hristos”1.

Într-o prefaţă la două din scrierile lui Rudolf Bultman, reunite într-un singur volum, Paul Ricoeur observa că “dintotdeauna, în creştinism a existat o problemă hermeneutică, deoarece creştinismul procedează la o proclamare şi o predicare originală conform căreia, prin Isus Christos , Împărăţia s-a apropiat de noi în mod decisiv. (…) Dacă hermeneutica în general e, cum spune Dilthey, interpretarea expresiilor vieţii fixate prin scriere, hermeneutica proprie creştinismului se înrădăcinează în raportul unic dintre Scripturi şi propovăduirea la care trimit ele“2.

A fi creator

În eseul “Neodihnirea de fiinţă”, apărut în anul 2004 în volumul “Lasă-te locuit”, conturam trei tipuri umane: omul vieţuitor, omul creator, omul care se creează pe sine.

Pentru omul vieţuitor, dincolo de orizontul propriei individualităţi nu mai există nimic, satisfacerea nevoilor personale implicând o continuă neodihnire de fiinţa lor. Conştiinţa de eu, care-şi face apariţia pentru prima dată la om, creează distincţia între grupă şi individ; ea rămâne centrată în jurul individului, perpetuă sete de certitudine fizică, emoţională, mentală şi conduce la un conflict între individ şi grup. Ceea ce-l separă, în ultimă instanţă, pe om de animal este puterea lui creatoare. Odată cu apariţia omului, observă Lucian Blaga în Trilogia culturii, s-a ivit în cosmos subiectul creator în accepţia deplină a termenului.

Omul creator apare ca o excepţie. Răsfoind orice istorie a filosofiei, remarcăm prezenţa temei creatorului la gânditorii de pretutindeni: orizontul analizelor lui Bergson este dat de ideea centralităţii creaţiei în existenţa umană, sensul general al lumii fiind identificat cu crearea de autori de creaţii; Supraomul lui Nietzsche este creator, el nu se supune adevărurilor exterioare, ci creează, prin forma personalităţii sale, adevărurile. Acelaşi Nietzsche afirmă că un popor este ocolul pe care îl face natura spre a ajunge la şase – şapte oameni mari.

Creştinismul susţine, la rându-i, că într-un Univers al Creaţiei, omul nu se poate manifesta deplin decât prin creaţie. Vorbind de omul creator nu ne gândim doar la cel care creează cultură şi civilizaţie, ci la orice angajare a cărei finalitate nu vizează folosul propriu. Cine îşi creşte cu bună şi luminată grijă copilul, afirma într-un rând filosoful Constantin Noica, săvârşeşte un act de cultură. Cine îşi îngrijeşte, mai degrabă cu gândul la roadă decât la rod, peticul său de pământ ori peticul său de înzestrare, face cultură… Ne e dat tuturor să ne aşezăm în condiţia aceasta şi este o demisie din omenesc a nu face cultură în orice sens al ei.

Ziarul Ceahlaul: Faptele Spiritului

În ziua de 14 iulie 1984 trecea în „Țara de Dincolo“, la vârsta de 79 de ani, într-o cameră a spitalului din Fălticeni unde fusese, cândva, un paraclis, Vasile Lovinescu, cel care, pornind de la opera lui René Guénon, a reușit să contureze, prin cărțile sale, rădăcinile spirituale, tradiționale, ale acestui neam. „Dacia hiperboreană“, „Creangă și creanga de aur“, „Jurnal alchimic“, „Monarhul ascuns“, „Incantația sângelui“ sunt numai câteva titluri dintr-o serie de volume ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca intelectualului român. Mai mult…

Violenta si sacrificiul – partea a 3-a

(continuare la Violenta si sacrificiul – partea a 2-a)

Violenţa sacrificială nu poate fi analizată independent de relaţia sa cu gândirea magică. În Medeea lui Euripide, principiul substituirii unei fiinţe umane cu altă fiinţă umană apare sub o formă sălbatică. Medeea pedepseşte trădarea lui Iason sacrificându-i copii, după ce îşi sacrificase propriul frate, pentru a-l proteja pe erou. Girard defineşte criza sacrificială ca pe o pierdere a diferenţei dintre violenţa impură şi violenţa purificatoare. Ideea freudiană a unui instinct care îl împinge pe om spre violenţă sau spre moarte nu este, în opinia lui Renè Girard decât „o poziţie mitică de repliere care îi împinge pe oameni să-şi plaseze violenţa în afara propriei persoane, să facă din ea un zeu sau un destin”(1)

Abordând relaţia dintre violenţă şi sacrificiu, Rene Girard ajunge şi la tema jocului. În concluzia la volumul „Violenţa şi sacrul”, el afirmă că ideea profană de joc este absentă în desfăşurarea unui ritual, noi fiind cei care, din exterior, o proiectăm asupra ritului. Asta nu înseamnă, subliniază el, că jocul este străin ritului, pentru că de la rituri ne vin principalele jocuri, dar înseamnă că noi am inversat, ca întotdeauna, ordinea semnificaţiilor, propriile noastre jocuri nefiind decât nişte rituri mai mult sau mai puţin desacralizate. Am citit cu toţii celebra cartea a lui Johan Huizinga, intitulată „Homo ludens”, în care filologul şi istoricul olandez încearcă să demonstreze că apariţia culturii este legată de joc. Cultura, spune el, apare dintru început nu din joc, ci ca joc, ca structură ludică, idee ce va deveni fundamentală în filosofia culturii.

Violenta si sacrificiul – partea a 2-a

(continuare la Violenta si sacrificiul – partea 1)

Omenirea, în întregul ei, este dominată de violenţă, iar Isus, fiind pur, neatins de violenţă, devine, în mod necesar, victima ei. Nonviolenţa nu este fatală în sine, ea fiind orientată spre viaţă, nu spre moarte. “Ceea ce îl condamnă pe Isus este fidelitatea absolută faţă de principiul definit în propria sa predicaţie. Nu există altă cauză a acestei morţi decât dragostea faţă de aproape, trăită până la capăt în infinita înţelegere a cerinţelor sale. -Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi- (In. 15,13).(…) Isus nu face decât să se supună până la capăt unei exigenţe de iubire despre care afirmă că vine de la Tatăl şi este adresată tuturor oamenilor. Oricine este chemat să devină fiu al lui Dumnezeu. Unica diferenţă, dar una capitală, este aceea că Fiul înţelege Cuvântul Tatălui şi i se conformează până la capăt, se identifică total cu acest cuvânt, în vreme ce alţi oameni, chiar dacă-l înţeleg, sunt incapabili să i se conformeze. Isus este singurul om care atinge scopul pentru întreaga omenire, singurul om de pe pământ care nu datorează nimic violenţei şi înfăptuirilor sale. Numele de Fiul Omului corespunde şi el, evident, împlinirii doar de către Isus a unei vocaţii care este a tuturor oamenilor. Dacă, pe pământ, această împlinire trece în mod necesar prin moartea lui Isus, nu este pentru că Tatăl a hotărât astfel, din stranii raţiuni sacrificiale; nici Fiul, nici Tatăl nu trebuie întrebaţi asupra cauzei acestui eveniment, ci toţi oamenii, doar omenirea. Însuşi faptul că omenirea n-a înţeles niciodată cu adevărat despre ce este vorba, arată clar perpetuata nerecunoaştere a omorului fondator, neputinţa noastră de a înţelege Cuvântul divin. “(1)

Dumnezeu-Iubire nu poate fi un Dumnezeu al violenţei, în stare să ceară sângele victimei celei mai apropiate de El, al propriului Fiu. Pe de altă parte, pentru Iisus, a continua să trăiască într-o lume ce a refuzat Împărăţia Tatălui, ar însemna a se supune în faţa violenţei. În interpretările clasice, teologice, moartea lui Iisus nu vine, în ultimă instanţă, de la oameni, ci de la Dumnezeu, iar acesta este argumentul duşmanilor creştinismului, spre a demonstra că el reproduce schema tuturor religiilor primitive. Dar pentru a scăpa de violenţă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, însă, în realitate, printre oameni, această dragoste n-a trăit-o până la capăt decât Iisus. “Pe acest pământ nu există decât Cristos care să-l fi ajuns vreodată pe Dumnezeu în perfecţiunea iubirii sale. Din pricină că nu înţeleg omorul întemeietor şi întemniţarea universală în violenţă, universala complicitate cu violenţa, teologilor le e frică să nu compromită transcendenţa divină luând ad litteram cuvintele Evangheliei. (…) Lectura non-sacrificială ne permite să înţelegem că Fiul este singurul unit cu Tatăl în plenitudinea umanităţii şi a divinităţii”(2), divinizarea omului fiind cu putinţă doar prin medierea Lui, de vreme ce El este unica punte între Împărăţia Violenţei şi Împărăţia lui Dumnezeu. Apariţia pe acest pământ a unei fiinţe ca Iisus este imposibilă, pentru că aici este o lume guvernată, în întregime, de violenţă şi de miturile violenţei. De aceea Evangheliile, Noul Testament în ansamblul său şi teologia primelor concilii afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu nu pentru că a fost răstignit, ci pentru că este Dumnezeu născut din Dumnezeul veşnic. “Să-l recunoşti pe Cristos ca Dumnezeu înseamnă să rercunoşti în el singura fiinţă capabilă să depăşească această violenţă care, până atunci, i-a depăşit pe oameni în mod absolut. Dacă violenţa este subiectul oricărei structuri mitice şi culturale, Cristos este singurul subiect care scapă acestei structuri, pentru a ne elibera de sub stăpânirea ei.”(3)