Între filosofii români se numără şi D.D. Roşca (1895-1980), autorul cărţii “Existenţa tragică” (1935), dar şi al tezei de doctorat susţinută la Sorbona, cu titlul “Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei”, teză publicată la Paris în anul 1928, cu un larg ecou în critica de specialitate din Franţa, Germania şi România. După 1944, deoarece filosofia lui Hegel era acceptată ca unul din izvoarele filosofiei marxiste, devenită filosofie oficială în România, D.D. Roşca începe marele proiect de traducere a operei hegeliene, volumele, între care amintim  Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Partea I. Logica, Prelegeri de istorie a filosofiei,  Prelegeri de estetică,  Ştiinţa logicii, Studii filosofice,  Prelegeri de filosofie a religiei, apărând între anii 1962-1969, la Editura Academiei din Bucureşti.

În primul volum al “Prelegerilor de estetică”, apărut în anul 1966, Hegel se opreşte, după cum singur afirmă în introducere, la “întinsa împărăţie a frumosului”, al cărei domeniu este arta. Secţiunea a III-a a cărţii, dedicată formei romantice a artei, cuprinde şi reflecţiile asupra iubirii, privită ca iubire religioasă, în capitolul “Cercul religios al artei romantice”, dar şi ca iubire dintre un bărbat şi o femeie, în capitolul dedicat cavalerismului.

Adevăratul conţinut al romanticului, afirmă Hegel, “este interioritatea absolută, iar forma corespunzătoare acesteia este subiectivitatea spirituală ca sesizare a independenţei şi libertăţii sale”.

Referindu-se la iubirea religioasă, Hegel ne aminteşte că adevărata esenţă a iubirii „constă în faptul de a-ţi abandona conştiinţa de tine însuţi, de a uita de tine într-un alt eu şi totuşi de a te poseda pe tine însuţi tocmai în această renunţare şi uitare”.

„Dumnezeu este iubire, şi deci şi cea mai adâncă esenţă a lui trebuie concepută şi reprezentată în această formă adecvată a artei, anume drept Hristos. Hristos este însă iubirea divină, al cărei obiect se descoperă a fi, pe de o parte, Dumnezeu însuşi, pe de altă parte omenirea ce trebuie mântuită, şi astfel în el poate ieşi în evidenţă mai puţin contopirea unui subiect cu un alt subiect determinat, cât mai ales ideea iubirii în universalitatea ei, absolutul, spiritul adevărului în elementul şi în forma sentimentului”.

În iubire, afirmă Hegel referindu-se de această dată la relaţia dintre un bărbat şi o femeie, “valorarea supremă este dăruirea de sine a subiectului unui individ de celălalt sex, abandonarea conştiinţei sale independente şi a existenţei sale pentru sine izolate, care se vede nevoită să posede numai în conştiinţa altuia propria sa cunoaştere despre sine. (…) Atunci acest altcineva nu trăieşte decât în mine, după cum eu nu exist decât în el. Amândoi numai în această unitate împlinită sunt pentru ei înşişi şi-şi aşază în această identitate tot sufletul lor şi toată lumea lor. (…) Această pierdere a conştiinţei sale în conştiinţa altuia, această aparenţă de lipsă de egoism şi altruism, datorită căreia subiectul se regăseşte pe sine şi devine eu, această uitare de sine – încât cel ce iubeşte nu există pentru sine, nu trăieşte şi nu e îngrijorat pentru sine, ci-şi găseşte rădăcinile existenţei sale în altul şi totuşi tocmai în acest altul bucurându-se cu totul de sine însuşi – constituie infinitatea iubirii. Şi ceea ce e frumos este cu deosebire faptul că acest sentiment nu rămâne numai impuls şi sentiment, ci faptul că imaginaţia îşi plăsmuieşte lumea sa în raport cu acest sentiment, transformând în decor al lui tot restul, tot ce aparţine altfel, ca interese, împrejurări, scopuri, existenţei reale şi vieţii; imaginaţia înglobează totul în acest cerc, atribuindu-i valoare numai sub acest raport.(…)

Sub toate aspectele, iubirea posedă în ea, fără îndoială, o mare calitate, întrucât ea nu rămâne în general numai înclinare sexual, ci, în dragoste, un suflet bogat, frumos, nobil se dăruieşte pe sine şi, pentru unirea cu altul, trăieşte, e active, viteaz, gata de jertfă etc. Iubirea romantică îşi are însă în acelaşi timp şi marginea ei. Anume, ceea ce lipseşte conţinutului ei este universalitatea existentă în sine şi pentru sine. Ea este numai sentimentul personal al subiectului individual, sentiment ce nu se arată determinat de interesele eterne şi de conţinutul obiectiv al existenţei omeneşti, de familie, de scopuri politice, de patrie, de obligaţii profesionale şi de ale poziţiei sociale, de ale libertăţii şi religiozităţii, ci este plin numai de eul propriu, eu care vrea să primească înapoi sentimentul, răsfrânt de alt eu. Acest conţinut al intimităţii – ea însăşi încă formală – nu corespunde cu adevărat totalităţii ce trebuie să fie în sine un individ concret. În familie, în căsnicie, în sfera obligaţiilor, în stat, sentimentul subiectiv ca atare şi unirea ce decurge din el, unirea cu acest individ şi cu nici unul altul, nu formează principalul lucru despre care poate fi vorba. În iubirea romantică însă, totul se învârteşte în jurul faptului că acesta o iubeşte tocmai pe aceasta, şi aceasta pe acesta. De ce este tocmai acesta sau aceasta, îşi are unicul temei în particularitatea subiectivă, în întâmplarea liberului arbitru. (…)

Desigur, fiecare om are o inimă pentru iubit şi dreptul de a deveni fericit prin iubire, dar când el nu-şi atinge ţinta aici, tocmai în cazul acesta, în cutare sau cutare împrejurări, în legătură tocmai cu această fată, prin aceasta nu se face nici o nedreptate; deoarece nu este nimic necesar în faptul ca el să aibă capricii tocmai privitor la această fată; iar noi ne vedem nevoiţi, prin urmare, să arătăm interes pentru suprema formă de accidentalitate, pentru arbitrarul subiectivităţii care nu are nici o lărgime şi nici o generalitate. De aici răceala ce ne pătrunde la reprezentarea unei astfel de pasiuni, în ciuda căldurii acesteia “.

Ceea ce lipseşte conţinutului iubirii romantice, afirmă Hegel, “este universalitatea existentă în sine şi pentru sine”. Dar are dreptate Hegel ? Înclin să afirm că nu, de vreme ce prin întâlnirea în iubire dintre un bărbat şi o femeie ia naştere o nouă fiinţă de lumină, un noi care este pregătit să primească, asemenea unui receptacul, pecetea divină. Şi atunci, acel bărbat şi acea femeie capătă o importanţă covârşitoare, pentru că prin întâlnirea lor în iubire, spiritul a găsit poarta prin care să coboare pe pământ.

Geniul, ne aminteşte Nicolae Berdiaev în cartea “Sensul creaţiei”, reprezintă, alături de sfânt, modelul însuşi al creativităţii eliberatoare. „Genialitatea” – spune Berdiaev – „este sfinţenia îndrăznelii.” Ea presupune sacrificiul de sine drept cale de realizare a unei opere suprapersonale; sfinţenia, la rândul ei, este prelucrare a sinelui, orientată către deplinătatea persoanei. Puşkin pe de o parte, Serafim de Sarov pe de alta. Cel dintâi, observă Andrei Pleşu în prefaţa cărţii lui Berdiaev, este “temerar şi autodestructiv, cel de-al doilea smerit, mereu în stare de veghe şi de o cuminţenie îngerească. Dar amândoi la fel de îndreptăţiţi să întruchipeze, la judecata de apoi, norma umanităţii, normalitatea ei.

Sfântul Serafim, observa Nikolai Berdiaev, n-a creat nimic decât pe sine însuşi şi numai prin asta transfigura lumea. Puşkin a creat ceva măreţ, de o nemăsurată valoare pentru Rusia, pentru lume, dar nu s-a creat pe sine. În creaţia geniului există un fel de jertfă de sine… Sunt adânc încredinţat că genialitatea lui Puşkin, care parcă îi distrugea sufletul în faţa oamenilor, este în faţa lui Dumnezeu egală cu sfinţenia lui Serafim, care i-a salvat sufletul!.

Amândoi, concluzionează Andrei Pleşu, ilustrează o teză, “ea însăşi foarte îndrăzneaţă, pe care Berdiaev preferă s-o lase în penumbra subînţelesului: e ceea ce am numi teandria Duhului Sfânt. Ni se sugerează, în definitiv, la limita ereziei, că nu numai în Fiul se întâlnesc „cele două naturi” (a lui Dumnezeu şi a omului), ci şi în Duh. În sfera creativităţii, Duhul pare a se defini ca emanând simultan de la Tatăl şi de la om: o insolită anexă la disputa Filioque şi o promisiune de mântuire, prin synergia creaţiei, a întregii umanităţi”.

Dar a avea capacitatea să iubeşti deplin este echivalent cu a avea un talent deosebit, cu a fi atins de aripa geniului. Şi atunci, putem afirma că duhul emană şi din întâlnirea în iubire a doi oameni, chemând, întru întregire, cealaltă parte a Duhului. Iar o astfel de iubire este, în faţa lui Dumnezeu, egală cu sfinţenia şi cu genialitatea.

Dan D. Iacob