Scrisoare catre pescarusi

Buna seara dragi pescarusi ai mamei,

Vreau sa va multumesc pentru ca ati fost alaturi de ea cand si-a luat ultimul zbor, asa cum vedem noi plecarea ei de pe Pamant. Sunt si bucuroasa ca ati avut acea reuniune minunata in august, care a uns-o pe suflet si cu siguranta a facut-o sa se simta implinita. Ne-a repetat de mai multe ori dupa eveniment mie si lui tata, cat de frumos ati crescut voi, pornind de la acele seminte din anii 80. Si eu, la randul meu, ma bucur ca am fost numita dupa voi.

Dupa cum va amintiti, am filmat un video al intalnirii, dar il pregateam pentru site-ul pe care l-a facut Calin, unde sa va adunati toti amintirile trupei. Din diverse motive, nu am apucat sa-i dam drumul, dar inainte sa reincepem, vreau sa va trimit filmarea (privata) si de asemenea mesajul pe care l-am trimis lui Richard Bach. Nu l-a vizualizat inca, dar mai incerc si sper sa primesc un raspuns.

Filmul nostru:

Pentru Bach:

Cu mult drag si armonie,
Alma

Huston, avem o problema!

Într-un celebru film american, legat de misiunea  spaţială Apollo 13, când, în drumul spre lună, proasta funcționare a unei bobine provoacă o explozie, vocea calmă a astronautului antrenat, mii de ore, în simulatoarele de zbor, rosteşte, în cască, celebra replică: „Huston, avem o problemă!”. Păstrând proporţiile, pe 21 aprilie 2016, am avut la rându-mi, o problemă.

La începutul acestui an, un prieten octogenar, copleşit de cartea mea, în format academic, de peste 1000 de pagini, Iisus Hristos. Creştinismul. Biserica: o antologie de autori, texte şi teme din al doilea mileniu, a avut ideea să mă propună, fără să-mi dea de veste, pentru a primi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ. Propunerea a ajuns la doamnele Ana Monda şi Luminiţa Vârlan, consilieri locali, şi, la şedinţa din 21 aprilie 2016, a fost supusă votului. Puţin înainte de ora de începere a şedinţei m-am prezentat, împreună cu inginerul care înaintase propunerea şi cu geanta plină cu cele nouă cărţi pe care le-am scris până acum, dintre care numai antologia cântăreşte trei kilograme, în cocheta sală de consiliu a primăriei municipiului.

 Şedinţa tocmai a început, domnul primar citeşte ordinea de zi (numai probleme importante pentru viaţa urbei noastre), consilierii votează în unanimitate şi, la un moment dat, se ajunge la punctul care propune alegerea mea ca cetăţean de onoare al oraşului. Doamna Luminiţa Vârlan, care a întocmit formalităţile legale pentru a se ajunge la vot, a făcut, scurt, la obiect, prezentarea, subliniind atât calitatea mea de scriitor (membru al U.S.R. din anul 2012) cu nouă volume de eseuri publicate, cât şi pe aceea de om de teatru (mai precis iubitor de teatru), iniţiator, de acum şapte ani, al proiectului de Teatru-lectură pentru vârsta a treia, la Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu”.

Toate bune şi frumoase. S-a trecut la vot. Pe masa pe care era aşezată urna, erau înşirate cărţile mele. Camerele de luat vederi ale posturilor locale de televiziune filmau, consilierii, strigaţi de un tânăr domn, spre a le înmâna buletinul de vot, se apropiau de masă, luau buletinul, intrau în cabină (cabina de vot este Demiurgul democraţiei; cine are urechi de auzit să audă) şi se întorceau, spre a strecura buletinul în urnă. În tot timpul perindării lor (au fost douăzeci de consilieri), am simţit nevoia să mă ridic în picioare. Din fericire, stăteam pe un scaun din zona presei, în spatele camerelor de filmat (care acum se întorseseră spre cabina de vot),  dar aproape de masa cu urna şi cu cărţile mele, aşa încât, păşind spre cabină, consilierii treceau prin faţa mea. Pe cei mai mulţi dintre ei îi cunoşteam; locuiesc în oraşul Piatra Neamţ de 56 de ani şi cunosc multă lume. Dar, spre surprinderea mea, ca un făcut, în afară de trei consilieri care mi-au zâmbit în drum spre cabină, ceilalţi 17 nu s-au uitat nici la mine, nici la masa pe care adăstau cărţile. Atunci am înţeles! În minte mi-a venit un monolog al lui Toma Caragiu, dinainte de 1989, în care spunea, spre deliciul telespectatorilor: „Concursul e joi, şi postul este ocupat de marţi!”. Nimerisem, de fapt, într-o piesă de teatru; liderul unui partid de dreapta, şef vremelnic peste administraţia oraşului, comandase supuşilor săi consilieri să voteze împotriva mea (o, Doamne, dar nu era vorba de vreun post de director) şi ei, trecând pe lângă mine, ca roboţeii, nu mă priveau, ci executau o comandă. O comandă politică. Dar, atunci, unde este democrația, unde este dreptul de a vota așa cum îți dictează conștiința? Aici, după cum lesne v-ați dat seama, nu este vorba de votul dat pentru un posibil cetățean de onoare al unui oraș.  Nu, este vorba de comanda de partid, de voturile care, pe tot cuprinsul țării, în tot felul de situații (legi, numiri în posturi de conducere, etc), se dau nu în funcție de adevăr,  ci în funcție de comanda politică.

Asta se știe de mult, se știe de către  fiecare dintre noi, cetățenii, dar ne place să ne amăgim că trăim într-un stat democratic. Statul, împreună cu toate organismele sociale, a fost creat spre a se pune în slujba omului. Cu alte cuvinte, a fost creat pentru ca poporul să o ducă mai bine. Și acum, după aproape 50 de ani de comunism și 26 de capitalism (de fapt de economie de piață), unde s-a ajuns? S-a ajuns la o prăpastie între cei puțini, care ne conduc (și care vor să ne conducă la nesfârșit) și cei mulți, care sunt conduși. Sunt conduși, dar nu sunt proști; de aceea, absenteismul la vot este din ce în ce mai mare, la fiecare scrutin, de aceea parlamentul, clasa politică, ies din ce în ce mai jos, ca procente, în sondajele ce conturează încrederea românilor în instituțiile publice. Dar asta e o altă discuție. Să revenim, cumar spune Nenea Iancu, la chestiune…

Trăim în democraţie (în democraţia în care votul unui academician este anulat de votul măturătorului de stradă) şi domnul primar a cerut, la sfârşit, cu firescul, cu legitimitatea (falsa legitimitate, din păcate),  pe care ţi-o dă exerciţiul democratic atunci când este exercitat la comandă politică,  să se citească rezultatul alegerii. Din 20 de voturi, 20 valabile, rostește un consilier local, („persoană importantă, nu spun cine”), 10 voturi sunt pentru şi zece împotrivă. Prin urmare, preia primarul cuvântul, conform legilor în vigoare, care  cer majoritate, domnul Dan Iacob nu poate primi astăzi acest titlu. Dar îi recomandăm, continuă el, încurcând, fără să vrea, lucrurile, să se pregătească mai bine pentru data viitoare.

Care dată viitoare? îmi spun, în gând. Eu nu am venit aici, acum, la un examen, ci am fost invitat, spre a mi se recunoaşte munca din ultimii 30 de ani. Munca mea, cărţile, activitatea în domeniul teatrului de amatori, proiectul de teatru-lectură pentru vârsta a treia, pe care-l desfăşor de şapte ani la Biblioteca Judeţeană, cu prelungire în colaborarea cu Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean (teatru-lectură ca formă de terapie) şi cu Fundaţia „Doraly” a persoanelor cu handicap. Când am ajuns, cu trupa de teatru-lectură, la Brăila, la Craiova, Bicaz, Roman, Târgu Neamţ, am dus acolo şi numele oraşului. Când am fost invitat, cu lansări de carte şi conferinţe, la Centenarul „Steinhardt” (Bistriţa Năsăud), la Colocviile de la Mănăstirea Putna, la Colocviile „Vasile Lovinescu” de la Fălticeni, la Bacoviană, la Anangarda XXII, la Colocviile „Luminii” de la Arad, la târgurile de carte Gaudeamus și Bookfest de la București,  am dus acolo şi numele oraşului Piatra Neamţ. Dar cine să ştie asta?

Consilierii? Nu! Ei, vorba lui Eminescu, sunt munciţi de a vieţii lor enigmă pentru că, nu-i aşa, vin alegerile şi…

 Când am priceput că s-a votat politic… pentru  a onora un om de cultură, m-am liniştit, înțelegând faptul că acțiunea poate fi rezumată de  celebra vorbă a unui zmeu local, aflat, acum, în arest la domiciliu: „Las câ ti fac eu pi tini!”.

Spre seară, deschizând calculatorul spre a scrie aceste rânduri, am găsit, în mediul virtual, următorul text: Cazul scriitorului nemţean Dan Iacob, umilit azi în Consiliul Local Piatra Neamţ care nu a validat propunerea ca acesta să devină „cetăţean de onoare”, iscă reacţii. Astfel, Luminiţa Vîrlan – cea care a făcut o prezentare pro-cauza în şedinţa de CL s-a arătat dezamăgită de votul nefavorabil, înţepându-i cu ironie pe consilierii care au votat împotrivă şi care nu vorbesc corect în limba română: „Sunt oarecum dezamăgită de modul în care a ieşit astăzi votul. Nu doresc să fiu maliţioasă, dar în momentul în care nu ştim să folosim cazul acuzativ cu prepoziţie, mi se pare nefiresc să sanţionăm un intelectual rasat care putea să facă, prin poziţia de cetăţean de onoare, cinste acestei urbe”. Directoarea Colegiului Petru Rareş şi-a exprimat speranţa ca viitorii aleşi locali să fie mai alfabetizaţi în a pricepe că astfel de decizii nu trebuie luate pe criterii politice sau pe baza intereselor personale: „Sper ca viitorul Consiliu Local – pentru că tot suntem într-un moment care precede o campanie electorală – să cuprindă în compunerea sa mai multe persoane care vor înţelege aceste demersuri intelectuale dincolo de partide politice, dincolo de culori politice, dincolo de afinităţi personale pentru că în momentul în care decidem cine reprezintă într-o urbe trebuie să facem acest lucru cu inteligenţă şi nu cu parti-priuri”Respectivul proiect de hotărâre a avut ca rezultat 10 voturi pentru din 20 de consilieri prezenţi. Proiectul a fost iniţiat de Ana Monda (candidatul M10 pentru funcţia de primar) şi susţinut în plen şi de Luminiţa Vîrlan (preşedinte PSD Piatra Neamţ). Deşi Vîrlan nu a acuzat direct, situaţia din CL Piatra Neamţ duce la ideea că ironille amare ale acesteia îi viza pe consilierii din grupul PNL.

În ceea ce mă privește,  nu mă simt umilit. M-am prezentat cu detașare la ședința de Consiliu local (am fost eu la Operă și n-am pățit nimic, a spus un hâtru).  De mai bine de 20 de ani scriu texte legate de înțelepciune și cred că am reușit să rămân cu ceva din ele, cu alte cuvinte să am o reacție normală la ceea ce mi se întâmplă în viață.

Când degetul arată luna, spune un vechi proverb oriental, prostul privește degetul. Cam asta s-a întâmplat, cred eu, la votul din Consilul local. Acestea fiind spuse, îmi vine în minte o replică din finalul unei schiţe de I.L. Caragiale:  “Dar cu onoarea mea nereperată cum rămâne? Las că ţi-o reperează dom Mitică (spun consilierii ce au votat împotrivă)”. Care domn Mitică? veţi întreba. O să vedem după alegeri, vă răspund!

P.S. „Huston, avem o problemă!”

Dan D. Iacob

 

Darul

Astazi am primit, de la Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ca răspuns la darul pe care i l-am făcut, la sfârşitul lunii august 2015, la Mânăstirea Putna (anume antologia „Iisus Hristos. Creştinismul. Biserica”),  un pachet  cu patru volume semnate de teologul grec Georgios Mantzaridis (n. 1935), profesor de Morală şi Sociologie a Creştinismului,  la Facultatea de Teologie din Tesalonic.

Vrând să împărtăşesc această bucurie cu voi, cei care citiţi postările de pe blogul meu, ataşez mai jos scanarea adresei ce însoţeşte darul.

de_la_episcopie

Al cincilea hagialâc

În anul 2004 am trimis cartea mea Lasă-te locuit şi discipolilor lui Vasile Lovinescu, Roxana Cristian şi Florin Mihăescu. Scrisorile pe care le-am primit de la ei le-am reprodus în volumul Pecetea. Acum vreau să spun câteva cuvinte despre întâlnirile de la Fălticeni. O dată pe an, la mijlocul lunii iulie, în preajma zilei în care Vasile Lovinescu a plecat dintre noi, discipolii lui împreună cu oameni pentru care opera şi personalitatea sa sunt un reper se întâlnesc la mormânt pentru o slujbă de pomenire şi apoi la muzeul Irimescu, pentru o sesiune de comunicări. De-a lungul anilor, aici au fost prezenţi, între alţii, Marius Vasileanu, Stela Gheţie, Teodoru Ghiondea. La întâlnirea din anul 2011, am lansat, împreună cu doctorul Răzeşu, volumul omagial Viaţa ca o scară, închinat lui Florin Mihăescu. Tot cu acest prilej am primit în dar volumul Letopiseţ fălticinean semnat de Vasile Gh. Popa, cărturar săvârşit din viaţă în anul 1976, volum publicat prin grija fiului său, doctorul Vasile V. Popa. Din cartea de aproape 500 de pagini m-am oprit la cele ce oglindesc întâlnirile cu Vasile Lovinescu.

 

Vineri, 28 august 1974

Pentru a-mi arăta că pentagrama e simbolul omului, Lovinescu s-a ridicat în picioare, s-a crăcănat puţin şi mi-a spus: Poftim, steaua cu cinci colţuri: capul, o mână, încă o mână, un picior, încă un picior. (…) Lala Lovinescu ştie de la evreii bătrâni şi înţelepţi că întoarcerea în Palestina nu se va putea face decât în frunte cu Mesia. Fără Mesia, e o încercare menită eşecului şi, poate, dezastrului.

 

Vineri, 11 octombrie 1974

Vizita lui Lovinescu Vasile. Două ore de sporovăială. Lovinescu crede în existenţa O.Z.N.-urilor, care, crede el, nu sunt de origine extraterestră, ci subpământeană. Există civilizaţii subpământene pe care noi nu le ştim. Popoare întregi trăiesc în spaţii mari, amenajate dincolo de fundul oceanelor. Aceste popoare şi-ar fi dezvoltat o cultură şi o civilizaţie, dar pe linie magică. Pe Lovinescu îl uimeşte faptul că poporul nostru a inventat cuvântul tărâm, care vine, evident, de la ţărm.

A fi viu, a fi iubire

La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti lua fiinţă, odrăslită de Liliana Dumitrescu, trupa de teatru Alma. Alma se tâlcuieşte, aveam să aflu de la ea, suflet în latineşte şi măr în ungureşte. Alesesem o facultate tehnică din Bucureşti ştiind că exista trupa de teatru Podul, condusă de Gelu Naum, pentru că, deşi viaţa îmi refuzase accesul la facultatea de teatru, nu mă puteam ţine departe de lumea Thaliei.

Astfel, în toamna anului 1980, după nouă luni de armată, am făcut cunoştinţă cu trupa de teatru Podul, numită aşa pentru că-şi desfăşura activitatea în podul Casei de Cultură a Studenţilor. Gelu Naum era un om interiorizat, trupa formată doar din băieţi, pe vremea acea frecventând-o şi Claudiu Bleonţ, înainte de a da examen la I.A.T.C.; nu mi-a plăcut atmosfera pe care am găsit-o. Am primit un mic rol în Egmont, de Goethe, l-am urmărit pe Claudiu repetând într-o piesă japoneză, am asistat la spectacole şi, în preajma Anului Nou, când am citit un anunţ ce vestea înfiinţarea unei noi formaţii de teatru, m-am prezentat la preselecţie. Aşa am cunoscut-o pe Liliana Dumitrescu, metodist la Casa de Cultură, membră a trupei Podul din anii ’60, iubitoare de teatru, fină cunoscătoare a poeziei, filosofiei şi ştiinţelor esoterice.

Întâlnirea cu ea mi-a deschis, dincolo de orizontul artistic, pe cel al cunoaşterii. Despre trilogiile lui Blaga, filosofia indiană, Krishnamurti, Rudolf Steiner, Helena Blavatsky, Paul Brunton am aflat de la ea, dar, mai ales, de la maestra ei, Doamna Geta Angheluţă, fiica pictorului Octav Angheluţă. La un moment dat, în anul 1984, Liliana a acceptat să ne medieze întâlnirea cu Doamna Geta, atât în apartamentul ei, cât şi în garsoniera doamnei, aflată în piaţa Mihail Kogălniceanu.

Pe vremea aceea nu ştiam mare lucru despre perioada de după 1944, când casele burgheziei fuseseră naţionalizate şi populate cu diverse familii, aşa că am rămas surprins când, pentru a ajunge la Doamna Geta, trebuia să traversez o curte în care eram atacat de un câine, să urc o scară în spirală, să merg pe un coridor întunecat din care se deschideau mai multe uşi, spre a ajunge, în sfârşit, la capătul culoarului, la soneria ce-mi media accesul la locuinţei ei. Dincolo de uşă dădeai peste un alt hol, ce avea pe peretele din dreapta o bibliotecă burduşită cu cărţi, la capăt era bucătăria, în dreapta, intrarea în cameră, iar din cameră aveai acces la o terasă imensă.

Am avut de multe ori tentaţia să mă mut, avea să-mi spună Doamna Geta, dar pentru această terasă m-am răzgândit de fiecare dată. Şi, într-adevăr, înconjurată de ziduri de doi metri, acoperite cu ţiglă, terasa contura un spaţiu unic, care-şi manifesta valenţele mai ales în anotimpul cald. O masă şi câteva şezlonguri, un ghiveci mare cu o plantă, alte câteva obiecte restituiau un spaţiu ce te invita la meditaţie, la regăsirea de sine. În camera cu plafonul înalt era mobilier vechi, interbelic, pe pereţi atârnau tablouri cu rame groase, între care se regăsea un portret din tinereţe al Doamnei Geta, pe birou puteai vedea o maşină de scris, manuscrise, cărţi, iar cele câteva rafturi de bibliotecă adunau, în limbile franceză şi engleză, opera lui Krishnamurti, Rudolf Steiner, Helena Blavatsky, precum şi alte cărţi din acelaşi orizont.

Multumiri de la Gheorghe Simion

Domnule drag DAN IACOB,

Incă o dată vă mulţumesc,

întîi pentru citirea Cărţii mele,

apoi pentru însoţirea de gînd şi suflet,

în-semnarea lor, aplicată !

Aseară, coincident, v-am văzut şi auzit,

vorbindu-ne, însufleţit şi fericit,

despre Taina Pragului, regăsirea

întru Vasile Lovinescu!

Scrisori: Invitatie la festivalul Biblioteca Judeteana Aman

„Suntem în al treilea an de la demararea proiectului pentru vârsta a treia, „Forever Young”, proiect în care s-a înfiinţat trupa noastră de teatru „Cutezătorii”.
Ştim că şi în cadrul bibliotecii dumneavoastră funcţionează trupe la fel cu a noastră, de aceea ne-am hotarât să organizăm un mic festival la care vă invităm să participaţi.
Aşteptăm un răspuns de la dumneavoastră!”


Textele propuse de Dan Iacob pentru festival sunt afişate mai jos.