Postate prin social media: Degeaba…

Întâlnesc, pe facebook, tot felul de texte, de poezioare, care fac apel la Dumnezeu, care-l invocă pe Dumnezeu să vină și să facă ordine, să ne repună în ordine, să ucidă virusul, să ne redea pofta de viață, să ne spele de frica de a ne apropia de semenii noștri… Este invocată Maica Domnului, este invocat Iisus Hristos, sunt invocați sfinții, este invocat Duhul Sfânt…Aceste texte se încheie, de obicei, cu sintagma „Fă să fie bine, să ne fie bine“. Da, energiile necreate ale lui Dumnezeu susțin cosmosul, planeta noastră albastră, dar asta nu înseamnă că ne va fi bine…

Din păcate, nu ne va fi bine. Televiziunile au avut și au grijă să ne înspăimânte, de dimineața până seara, pe tema COVID. Deși au început să iasă din case, oamenii sunt triști, mai triști decât erau acum trei luni, suspicioși, speriați. Da, au înflorit cireșii, a înflorit liliacul, natura nu știe de COVID, totul se luminează în jurul noastru, în timp ce noi ne întunecăm. Păcat…Nu știu câți oameni va omorî, până la sfârșitul anului, COVIDUL în România, dar știu că înainte de criză în România 5 milioane de oameni trăiau la limita sărăciei. Criza ecomonică este, acum, o realitate, vor fi din ce în ce mai mulți săraci, oamenii nu mai consumă decât strictul necesar, iar dacă banul nu se învârte, nu se învârte nimic. Ne așteaptă luni grele, ani grei. Cum poate Dumnezeu să facă să fie bine, când am reușit să stricăm atât de multe? Acum 2000 de ani, Iisus Hristos nu a eradicat boala din sânul poporului evreu; a făcut vindecări punctuale, dar boala a rămas. Așa era firesc, pentru că Dumnezeu nu te vindecă cu forța. Așa și acum, Dumnezeu nu ne va rezolva problemele printr-o intervenție miraculoasă. Nu! Noi trebuie să ne schimbăm, să trăim acea metanoia de care se vorbește în evanghelii, acea schimbare a gândirii. Da, această schimbare o putem face numai cu ajutorul Duhului Sfânt, dar pasul important trebuie să-l facem noi. Noi! Dacă nu facem acest pas, degeaba înălțăm rugi la cer… Degeaba…

Dan D. Iacob

Postate prin social media: Anul Eminescu

Pe 15 ianuarie am sărbătorit 170 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, putând considera anul 2020 un An Eminescu. Aşa gândeam în luna ianuarie. Nu ştiu câţi gândeau aşa, câţi plănuiau, atunci, manifestări care să-l aibă în centru pe Eminescu, dar ştiu că a venit pandemia şi toate manifestările au fost anulate.

Uitându-mă în trecut, observ că marele nostru poet a fost pândit de ghinion după moarte. În afară de ce s-a făcut pentru el şi opera lui până în anul 1944 – statui, reeditări, descoperirea creaţiilor din caietele depuse, în anul 1902, de Maiorescu, la Academie, studiile lui George Călinescu, seria volumelor lui Perpessicius – sărbătoarea Centenarului naşterii sale (1950) a căzut într-o perioadă cumplită pentru neamul românesc, iar comemorarea Centenarului morţii sale (1989), la fel.

În 1989, seria volumelor tipărite, la început, de Perpesicius nu era încheiată, deşi Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc conduceau un colectiv care se ocupa de ani buni de asta. Apăruseră volume importante, dar, la o sută de ani de la moartea genialului poet opera lui nu era restituită, în întregul ei, poporului din care făcea parte.

Cât despre traducerile în alte limbi, ce să mai spunem?

Au apărut, desigur, volume importante de exegeză, visul lui Noica, de a fi facsimilate caietele lăsate de el, a fost împlinit de academicianul Eugen Simion, viaţa poetului a fost cercetată în amănunt, chiar dacă nu avem încă un volum esenţial despre ultimii şase ani din viaţa lui, aşa cum constata Petru Creţia în „Jurnalul unui eminescolog”, chiar dacă o nouă ediţie critică, pe liniile conturate de acelaşi Petru Creţia, nu a început încă.

Şi anii trec, trec…Anul acesta era un alt prilej de a ne ocupa de Eminescu, dar am ratat şi această ocazie. Cred că am fi ratat-o chiar dacă nu venea pandemia. Aşa, măcar avem o scuză. Ce ar însemna astăzi Iisus, fără cei ce au scris Evangheliile, fără lucrarea Apostolului Pavel, fără lucrarea împăratului Constantin, fără lucrarea Sfinţilor Trei Ierarhi (Sfânta Liturghie), fără norul ceresc de sfinţi şi sfinte, fără armata de preoţi, diaconi, monahi şi monahii, episcopi, mitropoliţi, cardinali, papi, pastori? Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar pentru a ţine vie lucrarea Lui Duhul Sfânt a ridicat, întru El, sute de mii de bărbaţi şi femei, de-a lungul a două mii de ani.

Eminescu este unul dintre noi, dar el a arătat lumii că românul poate fi şi genial. Cred că facem puţin, foarte puţin, pentru a ţine vie paradigma Eminescu, Sunetul Eminescu. Ne-am obişnuit să bifăm aducerea aminte de el la 15 ianuarie şi la 15 iunie, şi nici atunci cum s-ar cuveni. Cam atât….Şi e păcat….Pandemia va trece, criza economică adusă de ea, oricât de dureroasă şi de lungă va fi, va trece şi ea, dar Eminescu nu va trece atâta timp cât pe această planetă se va vorbi şi româneşte.

Pe patul de moarte, Zoe Dumitrescu Buşulenga îl ruga pe Dan Hăulică: „Să ai grijă de Mihai, să ai grijă de Mihai…”. Vor mai veni, sub o formă sau alta, momente de cumpănă pentru neamul românesc, dar ele nu trebuie să ne oprească să avem grijă de Mihai, de Mihai Eminescu. Cât a trăit ,el a avut, ca nimeni altul, grijă de limba noastră, născut-o, pentru noi şi aşternând pe hârtie versuri cum nu se mai scriseseră şi cum nu se vor mai scrie pe acest pământ. Suntem, vorba lui Cioran, datori faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea pe care ne-a sădit-o în suflete.Să nu uităm asta!

Dan D. Iacob

Faptele Spiritului – o laudatio doamnei Roxana Cristian

În ziua de 14 iulie 1984 trecea în “Ţara de Dincolo”, la vârsta de 79 de ani, într-o cameră a spitalului din Fălticeni unde fusese, cândva, un paraclis, Vasile Lovinescu, cel care, pornind de la opera lui René Guénon, a reuşit să contureze, prin cărţile sale, rădăcinile spirituale, tradiţionale, ale acestui neam. „Dacia hiperboreană”, „Creangă şi creanga de aur”, ” Jurnal alchimic”, „Monarhul ascuns”, “Incantaţia sângelui”, sunt numai cateva titluri dintr-o serie de volume ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca intelectualului român.

Vasile Lovinescu socotea ţinuturile românesti, prin geografia  şi  evoluţia lor, un important centru hiperborean, având o viaţă tradiţională care s-a menţinut, cu mici modificări, până la începutul secolului al XIX-lea, când, odată cu mişcările revoluţionare, România a trecut, încet dar sigur, de sub influenţa Orientului, fie ea  turco-islamică sau ruso-ortodoxă, sub aceea a Occidentului profan, în plină decadenţă spirituală.

Pe aceste meleaguri, Centrul Spiritual de care vorbeşte Vasile Lovinescu  şi-a lăsat vestigiile în numeroase urme arheologice (ceramica de Cucuteni, de exemplu), în folclor (basme şi balade),  monumente megalitice (Babele).

Ocultarea accentuată a centrului tradiţional românesc s-a produs, afirmă autorul citat, după revoluţia de la 1848, dar mai ales după anul 1877; după Primul Război Mondial ocultarea era aproape completă.

În acest context, arată Florin Mihăescu, unul din discipoli, putem avea acces, prin cunoaşterea şi asimilarea teoretică a operei lui René Guénon şi Vasile Lovinescu, la o „pregătire tradiţională suficient de intensă pentru a echivala cu o iniţiere virtuală, luând desigur ca suport practica integrală a exoterismului creştin. În paralel, trebuie intensificată atât cunoaşterea doctrinară, cât şi trăirea efectivă a simbolurilor, într-o încercare de ritualizare a existenţei”. Dar nu despre înţelesurile adânci ale paginilor scrise de Vasile Lovinescu vreau să vorbesc în aceste rânduri,   ci despre atmosfera de la întâlnirile de la Fălticeni, întru amintirea lui.

Revista Plumb, iulie 2020 – Lucian Strochi: O întâlnire cu friza nemuritorilor în „Antologia” lui Dan Iacob

„Dan Iacob este un adevărat om-orchestră. Inginer de profesie, Dan Iacob iubește cu frenezie, în egală măsură, teatrul și poezia, jucând în piese extrem de diverse ca factură și recitând atât din Eminescu cât și din mulți confrați contemporani. Este și un prozator redutabil…

Dar Dan Iacob iubește și călătoriile,pe care le consideră inițiatice, organizează manifestări, alcătuiește bibliografii, rătăcește cu folos prin textele sfinte, scrie poezie, este interesat de filozofie și de ezoterism.Un interlocutor extrem de plăcut, deloc comod, dar devenind căutat prin vitalitate, prospețimea imaginilor și a argumentelor.

Are două pasiuni, mărturisite: Constantin Noica și Vasile Lovinescu. Citește tot ce se scrie despre aceștia, pe Constantin Noica l-a cunoscut chiar personal, întro întâlnire care l-a marcat profund.
Prin urmare, masivul volum intitulat inspirat SUNETUL NOICA este „cronica unei iubiri anunțate”.

De fapt, așa cum arată și subtitlul cărții, e vorba de „o antologie de autori, texte și teme legate de viața și opera filosofului român”. Cartea este o reușită incontestabilă și asta din mai multe motive: în primul rând e scrisă cu multă iubire și atunci în jurul acestui sentiment totul se ordonează clar, logic, dinamic.”

Citeşte mai mult în Revista Plumb nr. 160 (iulie 2020), pagina 11.

Taina unui chip al lui Stefan cel Mare

În anul 2015, la  Colocviulul închinat memoriei acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta,  doamna Ioana Beldiman  a prezentat comunicarea Volto Santo di Lucca, sursă a portretului lui Ștefan cel Mare de la 1797, făcând o interesantă apropiere între pictura înfățișându-l pe

Ștefan Voevod, comandată de egumenul Sfintei Mănăstiri Putna, Paisie Ioanovici, și executată de „smeritul Vasile Popovici din Târgul Sucevii la leat 1797 fevrar 28” şi o lucrare din aria italiană, crucifixul – relicvar Volto Santo de la Lucca, conturând un triunghi ce leagă trei lucrări:

  1. crucifixul romanico-bizantin de la Lucca,
  2. litografia romantică (1822–1823), reprezentându-l pe Ștefan cel Mare, de Gh. Asachi și
  3. pictura în ulei pe pânză Ștefan Voevod de Vasile Popovici (1797), apropiată de stilistica unei icoane pe lemn din zona Bucovinei.

Piesa de cult păstrată în Catedrala San Martino din Lucca este venerat din anul 7824, accreditându-se  ideea imaginii acheiriopoietice a crucifixului-relicvar, respectiv imagine nefăcută de mână umană. Dobândind valoarea de simbol al orașului Lucca, imaginea a fost răspândită în întreaga Europă. Atrag atenția trăsăturile somatice orientalizante ale figurii: chipul prelung, întunecat, nasul lung, acvilin, ochii exoftalmici, deschiși, simbolizând înfruntarea morții prin Înviere.

În Portretul lui Ștefan Voievod, pictat în ulei la 1797, într-o viziune naivă, tipologia fizionomică aparte și expresia melancolică, pletele ondulate și lungi pe umeri, figura ușor înclinată spre umărul drept, dispunerea și iconografia podoabelor sugerând o sursă de plecare de prestigiu, un model pe care artistul bucovinean l-a preluat. Comanda Mănăstirii Putna a putut să fie executată avându-se ca punct de plecare crucifixul Volto Santo di Lucca, intermediat de o imagine circulând în Europa catolică, ajungând și în proximitatea zonelor ortodoxe.  Aura sfințeniei chipului christic se cerea transferată legendarului erou al Moldovei. Zugravul a operat translarea de identitate christică către voievodul Moldovei, înconjurându-i chipul încoronat printr-un nimb de raze cu efect de miracol și sacralitate. Vasile Popovici realiza practic sanctificarea lui Ștefan cel Mare, așa cum aspira probabil și egumenul comanditar. Mai multe surse ne vorbesc despre existența la Mănăstirea Putna a unui portret al lui Ștefan Voievod, anterior momentului 1797. Acest vechi portret a fost neîndoielnic modelul pe care Popovici l-a „copiat”.  Către 1822, la rândul său, Gheorghe Asachi se inspiră după „originalul din Mănăstirea Putna” spre a realiza chipul romantic, imaginar al domnitorului în litografia conservată la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei. Nu este exclus ca „originalul” amintit în inscripţia lui Asachi să fi fost tabloul vechi, cel menționat atât de inventarul din 1796 cât și un an mai târziu, de Popovici. Mihai Eminescu, rememorând o vizită la Mănăstirea aduce o mărturie interesantă: pe de o parte descrie, comentând cu spiritul său de pătrundere inegalabil, portretul lui Ștefan (descrie pictura lui Vasile Popovici, dar nu precizează acest lucru), pe de alta evocă existența tabloului anterior, dispărut, a cărui amintire se mai păstra în memoria unui călugăr care își amintea și locul în biserică unde pictura fusese instalată.

Simbolismul crucii

Pentru creștinii ortodocși și pentru cei romano-catolici, simbolismul crucii este legat de răstignirea Mântuitorului Hristos, cel care a transformat crucea din obiect de supliciu în poartă spre cer. Se crede că Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a descoperit, în anul 326, la Ierusalim, lemnul Crucii de pe Golgota. Sinodul VII Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 787, a stabilit că modelul de cinstire a Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf, ca semn identitar şi sfinţitor.

“Prin vertical ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pământ, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea ( ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere a orizontalei cu verticala  semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mântuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin racordarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfânt)”[1]

În bisericile apărute odată cu Reforma lui Martin Luther de la începutul secolului al XVI-lea, crucea este privită într-un mod diferit, deoarece protestantismul acceptând  ca rădăcină doctrinară doar Sfânta Scriptură nu şi Sfânta Tradiţie, cultul Sfintei Cruci ţinând de Sfânta Tradiţie, acceptată de bisericile ortodoxe şi romano-catolice. Astfel, în religia protestantă  crucea nu are simbolismul pe care l-a căpătat în  bisericile tradiţionale.

Dincolo de abordările simbolice prezente în sistemele teologice, în rândurile ce urmează vom încerca să arătăm, pornind de la cartea lui René Guénon, „Simbolismul crucii“, apărută la București, la Editura Herald, în anul 2012, că acest simbol  are o arie de răspândire mult mai vastă decât cea prezentă în creștinism.

„Crucea este un simbol care, sub diverse forme, se întâlnește aproape pretutindeni, și asta din cele mai vechi timpuri; prin urmare, ea este foarte departe de a aparține în mod propriu și exclusiv creștinismului, cum ar putea fi tentați să creadă unii. Trebuie spus chiar că creștinismul, cel puțin sub aspectul său exterior și îndeobște cunoscut, pare a fi pierdut întrucâtva din vedere caracterul simbolic al crucii până la a nu o privi decât ca pe semnul unui fapt istoric. În realitate, aceste două puncte de vedere nu se exclude câtuși de puțin, cel de-al doilea nefiind într-un anumit sens decât consecința primului“[2].

„În particular, putem spune că Hristos a murit pe cruce în virtutea valorii simbolice pe care crucea o are în ea însăși și care i-a fost recunoscută, întotdeauna, de toate tradițiile; astfel că, fără a-i diminua cu nimic semnificația istorică, aceasta poate fi privită ca fiind derivată din valoarea ei simbolică“[3].

Simbolismul metafizic al crucii

          René Guénon atrage atenția asupra faptului că majoritatea doctrinelor tradiționale simbolizează realizarea „Omului universal“ (care nu există decât virtual, în genul unui arhetip ideal), printr-un semn ce este pretutindeni același, deoarece face parte din semnele legate  de Tradiția primordială. Acest semn este semnul crucii, el reprezentând modul în care este atinsă realizarea „Omului Universal“, prin comuniunea perfectă a totalității stărilor ființei.

„Dubla desfășurare a ființei poate fi privită ca efectuându-se pe de o parte orizontal, adică la un nivel sau treaptă de existență determinată, și pe de altă parte vertical, adică în suprapunerea ierarhică a tuturor treptelor“[4].

„Centrul crucii este punctual în care se conciliază și se rezolvă toate opozițiile; în acest punct se stabilește termenilor contrari, care, în realitate, nu sunt contrari decât conform punctelor de vedere exterioare și particulare ale cunoașterii distinctive. Din activitatea Principiului derivă toate activitățile particulare“[5].

Arborele din mijloc

          Un alt aspect al simbolismului crucii, ne atrage atenția René Guénon, este acela care o identifică cu „Arborele din Mijloc“, unul din numeroasele simboluri ale „Axei Lumii“.  „Linia verticală a crucii, imagine a acestei axe,  trebuie luată în considerare în mod principial: ea constituie trunchiul arborelui, în vreme ce linia orizontală formează crengile lui. Acest arbore se înalță în centrul lumii, sau mai degrabă al unei lumi, adică al domeniului în care se desfășoară o stare de existență, de felul stării umane. În simbolismul biblic, «Arborele Vieții» este plasat în mijlocul «Paradisului terestru», care reprezintă, la rândul său, centrul lumii noastre“[6]

Pe de altă parte, ne reamintește René Guénon, însăși crucea lui Hristos este identificată, în mod simbolic, cu „Arborele Vieții“, iar „ după o «legendă a Crucii» din Evul Mediu, ea ar fi fost făcută din lemnul «Arborelui Științei», așa încât acesta, după ce a fost instrumentul «căderii», ar fi devenit instrumentul «mântuirii». Se exprimă aici conexiunea acestor două idei de «cădere» și «mântuire», oarecum inverse una față de cealaltă, ca o aluzie la restabilirea ordinii primordiale“[7].

Nu putem vorbi de simbolismul crucii, fără a ne referi la opera fundamentală a lui Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”.  În volumul al II-lea, regăsim subcapitolul intitulat „Crucea şi  Arborele vieţii”. Îndrăzneaţă, afirmă autorul, „este asimilarea de către imageria, liturghia şi teologia creştină a simbolismului Arborelui Lumii. În acest caz, avem de-a face cu un simbol arhaic şi universal răspândit. Crucea, făcută din lemnul Arborelui binelui şi răului, este identificată sau se substituie Arborelui Cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de pe pământ în cer, copac veşnic ce stă în  mijlocul cerului şi al pământului, sprijină cu tărie Universul, arborele vieţii plantat pe Golgota. Numeroase texte patristice compară Crucea cu o scară, cu o coloană sau un munte, expresii caracteristice pentru Centrul Lumii. Este o dovadă că imaginea centrului se impunea firesc imaginaţiei  creştine”.

În volumul „Sensuri metafizice ale crucii”, apărut la Editura Hzmanitas în anul 2007, volum ce sintetizează lucrările unui colocviu dedicat simbolismului crucii în opera lui René Guénon, desfăşurat la Colegiul Noua Europă, în perioada ianuarie-mai 2002 seafirmă: „Tot ce se vede, tot ce alcătuieşte structura lumii create e o expresie a crucii. Lumea, în mod natural, ilustrează această structură a Posibilităţii universale, organizată pe dimensiunile crucii „[8].

Bibliografie

1.Codrescu, Răzvan, „O introducere în creştinism”. Bucureşti: Editura Christiana, 2016.

2.Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1986.

3.Guénon, René,  „ Simbolismul crucii“. București: Editura Herald, 2012.

4.Manolescu, Anca, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, „Sensuri metafizice ale crucii”. Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.


[1] Răzvan Codrescu, O introducere în creştinism, Bucureşti, Editura Christiana, 2016, p. 281.
[2] René Guénon, Simbolismul crucii, București, Editura Herald, 2012, p. 12.
[3] Op. Cit. p. 14.
[4] Op. cit. p. 29.
[5] Op. cit. p. 63.
[6] Op.cit. p. 79.
[7] Op. cit. p. 82.
[8] Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Sensuri metafizice ale crucii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007. p. 123.

 

Harari, Yuval Noah – Sapiens: Scurta istorie a omenirii. Iasi: Editura Polirom, 2017.

Yuval Noah Harari, născut în anul 1976, este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim și are un doctorat în istorie la Universitatea Oxford. Este autorul cărților de succes internațional Sapiens: Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în românește în 2017), Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în românește în 2018) și  21 gânduri despre secolul al 21-lea (2018). Cărțile lui au fost traduse în peste patruzeci de limbi.

Cartea Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, pe care v-o prezentăm astăzi, este structurată în patru părți și un epilog. Părțile au titlurile: Revoluția cognitivă, Revoluția agricolă, Unificarea umanității, Revoluția științifică, iar epilogul are titlul: Animalul care a devenit zeu.

Volumul este scris din perspectiva teoriei evoluționiste. „Apariția unor noi moduri de a gândi și a comunica, în perioada cuprinsă între acum 70.000 și 30.000 de ani, constituie Revoluția Cognitivă. Ce anume a cauzat-o? Nu știm sigur. Teoria cea mai răspândită susține că niște mutații genetice întâmplătoare au modificat structura internă a creierului sapiens-ilor, permițându-le să gândească în moduri fără precedent și să comunice utilizând un tip de limbaj cu totul nou. Am putea să-i spunem mutația „Pomul Cunoașterii”. De ce a avut loc mai degrabă în ADN-ul sapiens-ilor decât în acela al neanderthalienilor? Tot ce putem spune e că a fost o pură întâmplare. Dar este mai important să înțelegem consecințele mutației „Pomul Cunoașterii” decât cauzele ei“. (op. cit. pp. 28-29)

Dancu, Vasile Sebastian – Politically incorrect: scenarii pentru o Romanie posibila. Cluj-Napoca: Editura Scoala Ardeleana, 2017.

Vasile Sebastian Dâncu (n. 1961) este un eseist, traducător, sociolog dar și om politic român, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, secția Filosofie, a Universității din Cluj-Napoca, cu un doctorat în sociologie. Este Prof. univ. dr. la Universitatea din București dar și la cea din Cluj, a fost senator în Parlamentul României, observator și deputat în Parlamentul European. Dintre cărțile pe care le-a scris amintim: „Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii“, eseuri, 2000; „Patrie de Unică Folosință. Eseuri de critică sociologică“, 2010; „O Românie interioară“, eseuri, 2013.

Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi este structurat în cinci capitole: „Politica“, „Statul“, „Societatea“, „Cultura“, „Noi“.

„Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l stabilim încă de la început este acela că societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale. (…)

Patapievici, Horia – Roman: Doua eseuri despre Paradis si o incheiere. Bucuresti: Editura Humanitas, 2018.

Pe 18 martie 2019, Horia-Roman Patapievici a împlinit 62 de ani, prilej cu care profesorul și criticul literar Cristian Crăciun l-a numit „cel mai strălucit intelectual român al începutului de mileniu“.

Juriul celei de-a treia ediții a Premiilor Scriitorul lunii / Scriitorul anului, alcătuit din Gabriel Chifu (președinte), Mircea Mihăieș, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Ion Simuț, Răzvan Voncu, a ales, prin vot, Scriitorul lunii octombrie 2018 pe  Horia-Roman Patapievici, „pentru contribuția la promovarea culturii române în lume, pentru publicațiile în domeniul istoriei, culturii și literaturii, publicate în țară și în străinătate, ilustrate și de recentul volum, „Două eseuri despre paradis și o încheiere” (Editura Humanitas, 2018)“. La „Gala Scriitorilor Anului“ desfășurată la Iași, la sfârșitul anului 2018, Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof și eseist, a fost desemnat scriitorul anului 2018.

Postate prin social-media (4)

27 aprilie 2020

Bună dimineaţa, prieteni! Intrăm în linie dreaptă! Sunt mai puţin de trei săptămâni până la 15 mai, când, încet, încet, pe etape, România va reporni motoarele: hotelurile se vor redeschide, la fel unele linii aeriene, vom putea ieşi din casă fără bilet, dar suspiciunea … va rămâne. Nu ne vom mai îmbrăţişa aşa uşor cu prietenii, nu ne vom mai săruta aşa uşor pe obraz. Nu ne vom mai înghesui să servim masa la restaurant, cu multă lume, chiar cu mese asezate la distanţă. Viaţa porneşte de la creier, întreaga viaţă, începând de la posibilitatea de a păşi, până la viaţa sexuală, îşi are rădăcina în creier. De aceea, cred că, dincolo de restricţiile mai mari sau mai mici care vor fi după 15 mai, dincolo de tot felul de instrucţiuni, foarte importantă va fi starea noastră sufletească, mentală, psihică. Va trebui să ne obişnuim, să ne educăm, să nu vedem în aproapele nostru un potenţial purtător de virus, un asimtomatic. Cu cât vom reuşi să ieşim mai repede de sub umbrela îngrijorării, a fricii, cu atât ne vom bucura mai repede de viaţă. Iar Bucuria, s-a spus, este Chipul lui Dumnezeu în noi. Suntem încă sub vraja Învierii Domnului. Să nu uităm că, adesea, în Evanghelii, El ne îndeamnă: Bucuraţi-vă!

*

25 aprilie 2020

De vreo două sute de ani, de la locomotiva cu aburi la navetele spaţiale, de la dinamită la bomba atomică, omenirea lasă impresia că poate controla totul pe acest Pământ. Ne-a lovit, acum 100 de ani, o pandemie care a omorât vreo 50 de milioane dintre noi, a mai venit un război mondial în urma căruia au murit alte milioane de oameni, comunismul a omorât alte milioane, în zonele sărace ale planetei au murit şi mor alte şi alte milioane, dar, cu toate acestea, la nivel global, populaţia a tot crescut, ajungând astăzi la aproape şapte miliarde şi jumătate. După război, statele occidentale, SUA, Canada, Japonia, Izraelul, Turcia, Rusia, unele state arabe,au cunoscut, deceniu după deceniu, nivele tot mai înalte de dezvoltare, de civilizaţie.