Williamson, Edwin – Borges: o viata. Bucuresti: Editura Rao, 2007.

Edwin Williamson este profesor de liteartură spaniolă în cadrul Universității Oxford și al Exeter College, fiind unul dintre cei mai renumiți specialiști în Cervantes. Timp de nouă ani, el s-a dedicat scrierii biografiei lui Borges, marele scriitor argentinian care a trăit între anii 1899 și 1986. Cariera lui Borges, afirmă Williamson, „a fost o continuă  căutare a ceea ce înseamnă a fi Borges și tocmai această căutare a unui destin este justificarea încercării mele de a scrie biografia unui autor atât de enigmatic“. Cheia acestei căutări s-a dovedit a fi cronologia, astfel încât volumul de peste 700 de pagini este împărțit în cinci părți: Partea I: Spada și pumnalul (1899 – 1921), Partea a II-a: Un poet îndrăgostit (1921 – 1934), Partea a III-a: Un anotimp în Infern (1934 – 1944), Partea a IV-a: Despre Infern și Paradis (1944 – 1969), Partea a V-a: Dragostea regăsită (1969 – 1986). Cartea, apărută în anul 2004, a fost tradusă deja în șapte limbi, fiind prima biografie care cuprinde întreaga durată a vieții și creației lui Jorge Luis Borges. Romancier, poet și eseist argentinian, el este unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. În anul 1937 vederea a început să-i slăbească,  iar aproape de vârsta de 60 de ani a rămas complet orb, afecţiune provocată de un defect congenital, care afectase mai multe generaţii ale familiei sale. „Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă“ este una din cele mai cunoscute afirmații ale sale. Celebritatea a cunoscut-o târziu, după vârsta de 60 de ani, odată cu primirea Premiului Internațional al Editorilor (1961), în doar câțiva ani el fiind proclamat drept unul din marii scriitori al secolului XX și cel mai influent scriitor de limbă spaniolă din timpurile moderne, exercitând o influență decisivă asupra literaturii latinoamericane, dar și asupra unei noi generații de scriitori din Marea Britanie, Statele Unite, Italia și Franța.

M. Scott Peck – Drumul catre tine insuti. Bucuresti – Editura Curtea Veche, 2011

Morgan Scott Peck (1936 – 2005) a fost un cunoscut și apreciat psihiatru și autor american, absolvent al Universității Harvard (1958), având și un doctorat în medicină, obținut în anul 1963. Lucrările lui sunt rodul experienței acumulate în urma practicii psihiatrice, combinată cu o perspectivă religioasă asupra lumii și a omului. Cartea pe care v-o recomandăm astăzi, apărută în anul 1978 – vândută, în succesive ediții, în peste 7 milioane de exemplare numai în S.U.A și Canada și tradusă în peste 20 de limbi  -, a devenit deja clasică.

Volumul este structurat în patru capitole care poartă următoarele titluri: „Disciplina“, „Iubirea“, „Creșterea spirituală și religia“, „Grația“.

Pentru că tema iubirii este una de larg interes am ales, spre a vă deschide pofta de a citi această carte, câteva citate din capitolul care poartă titlul „Iubirea“.

„Definesc astfel iubirea: voința de a-ți extinde sinele pentru creșterea ta spirituală sau a altuia. (…) Când iubim pe cineva, dragostea noastră se demonstrează sau devine reală doar prin străduință – prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înșine) facem un pas în plus sau mergem încă o milă. Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, ea presupune efort. (…) Dragostea există în măsura faptelor. Iubirea este un act de voință – adică atât o intenție, cât și o acțiune. (…)

Bart D. Ehrman – Ce s-a pierdut din crestinism: bataliile pentru Scriptura si credintele pe care nu le-am cunoscut

Bart D. Ehrman (n. 1955) conduce Departamentul pentru Studierea Religiilor de la North Carolina University. Studiile de masterat și doctorat le-a făcut la Princeton Thheological Seminary, iar astăzi este unul dintre cei mai importanți  specialiști în istoria creștinismului timpuriu. Dintre numeroasele lui cărți, în românește au apărut, la Editura Humanitas, următoarele volume: „Adevăr și ficțiune în <Codul lui Da Vinci>“ (2005), „Evanghelia pierdută a lui Iuda“ (2009), „Petru, Pavel și Maria Magdalena: Ucenicii lui Iisus între istorie și legendă“ (2012).

Cartea pe care v-o recomandăm astăzi vorbește despre bogata diversitate a creștinismului timpuriu și a textelor lui sacre. „Câteva dintre aceste texte au fost incluse în Noul Testament. Altele au fost respinse, atacate, interzise și distruse. Obiectivul meu este să examinez o parte dintre aceste scrieri necanonice, pentru a vedea ce ne pot spune acestea despre diversele forme de credință și practică creștină din secolele al II-lea și al III-lea și să analizez cum un grup creștin timpuriu s-a impus ca dominat în cadrul religiei, stabilind ce urmau să creadă, să practice și să considere drept Sfântă Scriptură creștinii din veacurile viitoare“.

Volumul are peste 400 de pagini și este structurat în trei părți: Partea întâi: „Falsuri și descoperiri“; Partea a doua: „Erezii și ortodoxii“; Partea a treia: „Învingători și învinși“.

Este greu să prezinți în câteva cuvinte un astfel de volum dar, ca de fiecare dată, vom apela la scurte citate, spre a vă trezi interesul de a împrumuta și citi această carte.

Care iti este vibratia?

În sistemul său filosofic, Noica ajunge la conceptul de undă, împrumutat din fizică. Dar nu mai este vorba, de rândul acesta, despre undele materiei, despre undele lacului ori ale gravitației, ci despre undele ființei. Iar conceptul de undă ne duce cu gândul la conceptul de vibrație. Fiecare ființă are o vibrație a ei: una vibrează la poezie, alta la pictură, la muzica simfonică, la filme artistice sau documentare, la bani, la starea materială, la conturile din bănci, le vederea unui trup frumos, și așa mai departe.
Când te întâlnești cu cineva ar trebui să-l întrebi care-i este vibrația.
Vibrează odată cu ritualul Bisericii, cu Sfintele Taine, vibrează odată cu îndrăgostirea, cauți pe cineva de care să te îndrăgostești, sau cauți doar un partener de sex, o femeie, sau un bărbat pe care s-o (să-l) iubești doar pentru că a căzut noaptea peste voi și vi s-a făcut frig, sau cauți un om în palmele căruia să-ți așezi sufletul, căruia să-i spui cel mai intim gând?
Acum vreo trei ani am fost într-o tabără în munții Apuseni, o tabără aflată sub pecetea doctrinei lui Rudolf Steiner. Acolo am cunoscut, între alții, un domn care studiase, timp de mai bine de 20 de ani, doctrina lui Rudolf Steiner. L-am ascultat și am încercat, la rândul meu, să-i vorbesc despre sihaștrii de pe Muntele Athos, mărturisitori ai Luminii Taborice sau ai Luminii Învierii, de sihaștrii din Tibet, mărturisitori ai lui Budha. M-a ascultat, apoi mi-a spus: Se prea poate să fie așa cum povestiți, dar acolo este altă vibrație, de care sistemul de gândire al lui Rudolf Steiner este străin.
Și atunci am înțeles: depinde unde te situezi cu vibrația ta, depinde ce vibrație poartă felul tău de ființă.

Liviu CHISCOP: „Un bildunsroman ingenios si insolit*”

Parafrază a cunoscutului vers „De la Nistru pân’ la Tisa” din celebra Doină eminesciană, titlul recentei cărţi a lui Dan Iacob se justifică doar în măsura în care aduce în discuţie, în paginile acesteia, probleme/ teze/ aspecte ale filozofiei ori ale teologiei creştine, ilustrate în scrierile unor personalităţi aparţinând spaţiului european, adică de la Nistru (pe malurile căruia se află străvechiul aşezământ monahal de la Ţâpova, vizitat de autor) şi Nisa, capitala Coastei de Azur, unde îşi încheie existenţa – deocamdată în plan ficţional – teologul ortodox francez Jean-Yves Leloup, unul dintre mentorii spirituali ai autorului. De altfel, volumul începe şi se sfârşeşte cu relatarea participării autorului la funeraliile gânditorului francez, care au loc la Nisa, în data de 16 iunie 2036, ceea ce ne determină să observăm că avem de-a face aici cu tehnica „povestirii în ramă”, a „povestirii în povestire”, procedeu specific prozei ficţionale. Prezenţa autorului la înmormântarea lui Jean-Yves Leloup ţine, într-adevăr de domeniul imaginaţiei, întrucât – după cum suntem avertizaţi – „filosoful – la ora cărţii – nefiind «trepassat»” (p. 367). Nu doar menţionatul procedeu narativ şi prezenţa unor elemente ficţionale ne îndreptăţesc să afirmăm că volumul de care ne ocupăm aici trebuie considerat ca fiind un roman, un bildungsroman, un roman al formării autorului însuşi (care e, de fapt, personajul central al cărţii), ci şi multe alte caracteristici ale speciei, pe care le vom evidenţia ulterior. Mai întâi, e de observat că cititorul e purtat de-a lungul întregului traseu existenţial al autorului, de la ivirea acestuia pe lume până în prezent. Detaliată, în volute ample, în cuprinsul cărţii, biografia autorului e condensată, anticipativ, într-un soi de notă explicativă, intitulată chiar Dan Iacob, din care aflăm că s-a născut la 14 februarie 1960 la Piatra-Neamţ, că a absolvit Liceul „Petru Rareş”, în 1979, iar mai apoi Facultatea de Transporturi (1985), după care „s-a neodihnit cincisprezece ani în fabrici şi uzine şi alţi nouă la Teatrul Tineretului” (p. 4), aflându-şi în cele din urmă liniştea şi împlinirea la Biblioteca „G. T. Kirileanu” din oraşul natal. În august 1986, în urma unui scurt dialog epistolar – aflăm din aceeaşi sursă – l-a vizitat, la Păltiniş, pe filosoful Constantin Noica. „Sub influenţa operei lui şi a altor câtorva vârfuri ale culturii româneşti interbelice (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloaie) – aflăm din aceeaşi notă explicativă – s-a format, ca autodidact, iar după 1989 i s-a deschis şi orizontul teologiei (Vladimir Losky, Paul Evdokimov, Serghei Bulgacov, Nichifor Crainic etc.). La începutul anilor ’90 a frecventat, pentru un an, cursurile Facultăţii de Teologie din Iaşi, continuând, mai apoi, lecturile în particular”. Editorial, va debuta în 2001, cu eseul filosofic Neodihnirea de fiinţă, căruia i-au succedat volumele Lasă-te locuit (2004), Pecetea şi, în colaborare, Drumuri prin memorie, semicentenarul unui mod de a fi (la Editura „Cetatea Doamnei” din Piatra-Neamţ, în 2010), iar în 2011, la Editura „Eikon” din Cluj, volumul Uită-te o clipă, răsare soarele: jurnal de idei, stări şi lecturi. În anul 2013, la aceeaşi editură, i-a apărut volumul Această lume nu e o concluzie, iar la începutul anului 2015, la Editura „Conta” din Piatra-Neamţ, o antologie de peste 1.200 de pagini, în două volume, intitulată Isus Hristos. Creştinismul. Biserica (autori şi texte din al doilea mileniu creştin).

Libris 2017: Ramura de Liliac, printre cele mai vandute carti

Ziarul Ceahlăul, 20 septembrie 2017

… Printre cele mai prezente la această manifestare, Editura “Eikon” a adus, şi în acest an, apariții editoriale consistente care să justifice timpul lecturii.
O surpriză plăcută pentru cititorii nemțeni, a fost cartea pietreanului Dan Iacob, Ramura de liliac, – un dialog despre iubire, scrisă cu real talent, dar și cu mult patos, care a inregistrat cele mai mari vânzări printre cărțile Editurii Eikon la această ediție.

Citeşte mai mult!

Lansare de carte: Ramura de liliac

Sâmbătă, 16 septembrie, în cadrul Târgului de carte “Libris”, desfăşurat la Piatra Neamţ, în perioada 14-18 septembrie, am lansat, începând cu ora 14.00, cartea “Ramura de liliac”, o nuvelă pe tema iubirii, publicată la Editura “EIKON” din Bucureşti. Au vorbit despre carte Valentin Ajder şi Vianu Mureşan, în faţa unei prezenţe numeroase. Cele 50 de exemplare ale nuvelei, aduse de editură la târg, s-au vândut până la ultimul. Mulţumesc prietenilor şi cunoscuţilor care au participat la lansare, care au cumpărat cartea, dar şi celor care, necunoscându-mă, dar fiind atraşi de prezentarea care s-a făcut volumului, l-au achiziţionat, sau măcar l-au răsfoit.

Tema iubirii se regăseşte în paginile cărţilor pe care le-am publicat până acum, de la iubirea-prietenie la iubirea familială, de la eros la agape, dar am simţit nevoia să-i dedic o scriere coerentă, spre a încerca să mă apropii, odată cu cititorul, de misterul întâlnirii dintre bărbat şi femeie.

Puteţi citi mai jos câteva pagini:

“Iubirea este rugăciune, este realul, viaţa, adevărul. Poţi vorbi despre iubire, sau poţi pricepe ce se spune despre iubire, doar în măsura în care ţi-a fost hărăzit să fii locuit de ea. Dacă nu te-ai învrednicit de această divină locuire, te rog să nu deschizi această carte; în vreme ce pentru cei care iubesc ea poate fi ca aerul şi ca apa, ca soarele şi ca pâinea, pentru tine va fi doar o carte de cenuşă. Cenuşa păsării Phoenix, nefiind şi cenuşa arderii tale, nu-ţi poate mijloci învierea, iar o carte care nu năzuieşte să moşească o înviere este o simplă grămadă de vorbe frumoase dar goale, un chimval zângănitor.

Textul pe care urmează să-l citeşti este mai degrabă un eseu ficţional decât o nuvelă, gândurile pe care le-am aşternut pe hârtie fiind suma întâlnirilor cu cărţile, dar mai ales cu oamenii. Nepriceperea mea literară te poate face să simţi că personajele duc o existenţă spirituală demonstrativă, asemenea unei lecţii predate prin discursuri şi situaţii specifice unei şcoli iniţiatice, că ele pornesc, brusc, dialoguri lungi, neprecedate de vreun avertisment în logica naraţiunii, dându-ţi sentimentul de inautenticitate.

Trăirile nostre nu poat lua, până la capăt, forma cuvintelor. Şi totuşi…

Două ceşti de cafea

Acum înţeleg clar că de mult timp eu mă îndrept spre tine şi tu spre mine. (…) Ca două păsări solitare zburând deasupra marilor preerii potrivit unor calcule cereşti; în toţi aceşti ani cât nişte vieţi întregi, noi am înaintat unul spre celălalt. – Robert J. Waller, Podurile din Madison County

Eram angajată de câteva zile, ca asistentă, la o casă de odihnă pentru persoane în vârstă, ridicată pe malul unui lac de acumulare moldav. Primăvara dădea locului o pecete aparte, iar în clipele de răgaz mă plimbam pe malul apei. La un moment dat, am descoperit pe pontonul pe care erau aşezate câteva mese şi scaune o femeie cu părul alb şi ochi negri, pătrunzători, care bea cafeaua dintr-o ceaşcă pe care este imprimat celebrul tablou al lui Klimt, Sărutul. Pe mica măsuţă odihnesc două ceşti de cafea, pictura regăsindu-se pe farfurioare dar şi pe un suport de ochelari, din tablă, transformat, aveam să aflu mai târziu, în zaharniţă. Terminând de sorbit cafeaua din prima ceaşcă, femeia se mută pe celălalt scaun, şi, după ce oftează discret, începe să soarbă şi din a doua. În tot acest timp soarele dimineţii, urcând pe cer, luminează din ce în ce mai mult lacul străpuns de siluetele copacilor surprinşi de acumularea de apă, în urma unei alunecări de teren ce a oprit, cu ani în urmă, curgerea râului, iar vântul primăvăratec aduce pe ponton mireasma florilor de liliac. Din difuzorul unui mic CD-player, aşezat pe masă, răzbat arii dintr-o operă pe care n-o recunosc. Femeia este apărată de răcoarea dimineţii de un şal de culoare maron pe care, la răstimpuri, îl strânge în jurul umerilor. Părul alb este presărat cu fire negre, ce amintesc de culoarea lui din anii tineri, iar ochii sunt ajutaţi să vadă de o pereche de ochelari cu rame rotunde. Pe degete nu se vede niciun inel, dar urechile sunt împodobite cu o pereche de cercei simpli.

Ada

Luni, 11 septembrie, în timp ce elevii și profesorii se pregăteau să meargă la școală, spre a începe un nou an de învățământ, profesoara de limba și literatura română Ada Popovici, de la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu“ din Piatra Neamț, trecea pragul acestei lumi, pășind în Țara de Dincolo. Peste câteva zile doar, pe 18 septembrie 2017, ar fi împlinit 57 de ani.

Pe Ada o știu din anii de liceu. Nu trebuia să fii coleg de clasă cu ea ca să o cunoști, pentru că Ada se făcea remarcată oriunde apărea. Scria poezii, recita la serbările școlare, participa la olimpiade, citea mult, era nelipsită de la teatru, iar acest început de drum din anii tineri anunța un viitor de excepție. În anul 1977, când Liceul „Petru Rareș“ s-a transformat în liceu de matematică-fizică cu profil mecanic, Ada a dat examenul de treaptă la Liceul „Calistrat Hogaș“, urmându-și vocația umanistă, iar apropierea ei de tainele limbii și literaturii române a fost mediată, între alții, și de domnul profesor Mihai Mancaș. Ada scria poezii de o profunzime neobișnuită pentru vârsta ei, iar profesorii întrezăreau în ea un talent ieșit din comun. După terminarea liceului, începând cu anul 1979, Ada a urmat Facultatea de Filologie de la Iași, după Revoluție a făcut studii de regie la București, iar în anul 2007 a obținut doctoratul în științe filologice la Universitatea „Alexandru Iona Cuza“ din Iași. Întorcându-se în Moldova, după o perioadă petrecută în capitală, a colaborat la revistele „Convorbiri literare“, „Apostolul“, la „Monitorul literar și artistic“, dar munca ei, talentul pentru scris, cultura pe care o acumulase, s-au concretizat și în volumele „Poezia românească. Studiu teoretic și aplicativ“ (2008), „Limbajul dramatic și orizontul de așteptare estetică“ (2009), „Limbă și literatură română. Comunicare. Proză. Dramaturgie“ (2011), „Alfabetul din povești“ (2013). A întocmit, de-a lungul anilor, mai multe prefețe, a participat la simpozioane, conferințe și colocvii naționale și internaționale. Dar dincolo de toate aceste împliniri ale ei, trebuie spus că Ada era un om curat la suflet, un caracter puternic, fără aplecare spre compromise, un om cum puțini mai sunt astăzi.

Omul, intre actiune si contemplatie

Trăim, zi de zi, într-o lume neaşezată, mişcătoare şi oscilăm între pornirea de a ne implica, de a trece la acţiune şi aceea de a ne detaşa de tot ce ne înconjoară. În spaţiul românesc de astăzi se vorbeşte mult, foarte mult, despre binele comun şi se face puţin, foarte puţin, pentru binele comun. Mă gândesc la neodihnirea lui Eminescu de soarta acestui neam, la articolele lui din ziarul “Timpul”, la „Scrisori”, dar mai ales la poezia „Glossă”. Cu toţii am fost învăţaţi în şcoală să comentăm o poezie, dar în cazul creaţiei eminesciene adevărurile turnate în versuri transcend comentariile, pentru simplul fapt că ele trimit la viaţa fiecăruia dintre noi, mai precis la felul în care ne putem gospodări viaţa, spre a ajunge la pace interioară şi la echilibru.

Suntem, de dimineaţa până seara, asaltaţi de informaţie, de ştiri, de la ecranul telefonului mobil, la ecranul calculatorului şi televizorului, la titlurile de ziar pe care le zărim pe tarabe, ori la tot felul de benere şi afişe.

“Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine”.

Dar nu avem tăria să ne aşezăm deoparte, spre a ne regăsi, şi cedăm tentaţiei de a intra în horă, de a comenta, de a vocifera, de a lua atitudine, crezând că procedând aşa, suntem activi. De fapt nu facem decât să ne alăturăm cohortei de zgomote deşarte, care se lăţeşte peste lume. La început, spune Goethe în “Faust”, a fost fapta, iar important, ne aminteşte filosoful Constantin Noica, este cuvântul de după faptă. Dar noi nu mai ştim să făptuim, nici să cumpănim cuvântul de după faptă, ci doar să sporovăim la nesfârşit, să interpretăm, să răstălmăcim, să sădim vrajbă, să dezbinăm. Dar, mai ales, nu mai ştim să desluşim spectacolul lumii, spre a ne detaşa de el, de vreme ce suntem atât de prinşi în iureşul lui.

Hegel despre iubire

Între filosofii români se numără şi D.D. Roşca (1895-1980), autorul cărţii “Existenţa tragică” (1935), dar şi al tezei de doctorat susţinută la Sorbona, cu titlul “Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei”, teză publicată la Paris în anul 1928, cu un larg ecou în critica de specialitate din Franţa, Germania şi România. După 1944, deoarece filosofia lui Hegel era acceptată ca unul din izvoarele filosofiei marxiste, devenită filosofie oficială în România, D.D. Roşca începe marele proiect de traducere a operei hegeliene, volumele, între care amintim  Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Partea I. Logica, Prelegeri de istorie a filosofiei,  Prelegeri de estetică,  Ştiinţa logicii, Studii filosofice,  Prelegeri de filosofie a religiei, apărând între anii 1962-1969, la Editura Academiei din Bucureşti.

În primul volum al “Prelegerilor de estetică”, apărut în anul 1966, Hegel se opreşte, după cum singur afirmă în introducere, la întinsa împărăţie a frumosului”, al cărei domeniu este arta. Secţiunea a III-a a cărţii, dedicată formei romantice a artei, cuprinde şi reflecţiile asupra iubirii, privită ca iubire religioasă, în capitolul “Cercul religios al artei romantice”, dar şi ca iubire dintre un bărbat şi o femeie, în capitolul dedicat cavalerismului.

Adevăratul conţinut al romanticului, afirmă Hegel, “este interioritatea absolută, iar forma corespunzătoare acesteia este subiectivitatea spirituală ca sesizare a independenţei şi libertăţii sale”.

Referindu-se la iubirea religioasă, Hegel ne aminteşte că adevărata esenţă a iubirii „constă în faptul de a-ţi abandona conştiinţa de tine însuţi, de a uita de tine într-un alt eu şi totuşi de a te poseda pe tine însuţi tocmai în această renunţare şi uitare”.