Postate prin social-media (2)

17 aprilie 2020

Am urmărit, în această seară, in mediul virtual, Prohodul Domnului. Bărbaţi – mitropoliţi, episcopi, preoţi, diaconi, cântăreţi – prohodind un bărbat, pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Anul trecut, în alţi ani, nu-mi sărea în ochi această realitate, pentru că la slujbele din biserică participau şi femei, care făceau parte din grupurile ce cântau Prohodul Domnului. În acest an, ca niciodată, femeile nu au participat, activ, la slujba de prohodire. Ele, care au stat la piciorul crucii când apostolii fugiseră, ele, care au pregătit, în grabă, trupul Lui pentru a fi înmormântat, ele cărora, prin Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, li s-a arătat Iisus Hristos Înviat din morţi. Unde sunt femeile? m-am întrebat privind fragmente din slujba Prohodului, de la malul mării până la Iaşi. Nu am un răspuns. Am doar o tristeţe…

*

16 aprilie 2020

Mă gândesc la domnul ministru al culturii, Bogdan Gheorghiu, dar şi la domnul director al Institutului Cultural Român, Mirel Taloş, la miniştrii secretari de stat de la cultură, la vicepreşedintele ICR, la directori, secretari, etc, etc, etc…De o lună de zile România este în stare de urgenţă, iar activităţile culturale au fost blocate. De astăzi mai urmează o lună de stare de urgenţă, iar după 15 mai, chiar dacă condiţiile se vor relaxa, distanţarea socială, ni se spune, va continua. Mă gândesc cum vin ei la muncă în fiecare ti, cum fac planuri, vorba lui Eminescu, „din cuţite şi pahară”. Nu este vina lor, desigur, că pandemia a lovit planeta, dar ar avea timp acum, că stau mai mult la birou, să gândească acel proiect cultural de ţară, după cuvântul lui Eminescu: „trebuie să fim un stat de cultură aici, la gurile Dunării”. Dar poate chiar asta fac, iar eu îi privesc cu supiciune…

*

9 aprilie 2020

“Pomenește, Doamne, și pe cei care din binecuvântate pricini nu sunt de față”

Cancelaria Sfântului Sinod, a dat, cu aprobarea Patriarhului României, un comunicat privind slujbele de Florii, din Săptămâna mare (a Sfintelor Pătimiri) şi de Sfintele Paşti, în condiţiile stării de urgenţă. Astfel, “slujba Învierii Domnului, la care anul acesta nu participă credincioşi mireni, va începe, potrivit tipicului, în afara lăcaşului de cult, la ora 0,00 din noapte, deoarece Învierea lui Hristos este temelia învierii tuturor oamenilor”, după care clericii “vor intra în biserică, pentru continuarea Canonului Învierii şi pentru săvârşirea Sfintei Liturghii”. “La ora 0,00 din noapte, în timp ce clopotele răsună la toate bisericile unde se săvârşeşte slujba Învierii, credincioşii mireni, având candelele aprinse, pot ieşi la ferestre şi balcoane sau în curţile caselor lor, adresându-se unul către altul, de la distanţa de 2 metri, cu salutul pascal Hristos a înviat! şi răspunsul Adevărat a înviat!, fără a deranja pe alţi vecini care nu doresc să participe la această sărbătoare”.

Postate prin social-media (1)

6 aprilie 2020

Dragi prieteni, vreau să vă dăruiesc un text care pe mine m-a impresionat atunci când l-am citit şi la care mă gândesc adesea. Cred că este potrivit şi pentru vremurile de acum… L-am repovestit în una din cărţile mele…

„Ospățul lui Babette

Isak Dinesen are o povestire în care într-un sat pierdut pe coasta Danemarcei, în care locuitorii erau foarte religioși, ajunge o femeie. Comunitatea fusese dominată mulți ani de un pastor sever ce mergea pe calea creștinismului îndârjit care vede în lume un rău și îndeamnă la abandonarea plăcerilor lumești. Femeia venea din Franța cuprinsă de revoluție și a bătut la casa unde locuiau cele două fete ale pastorului, bătrâne acum, nemăritate, reușind să se angajeze ca bucătăreasă. A învățat repede să gătească mâncarea pe care o mâncau sătenii (pâine, pește, lapte și combinațiile lor posibile) și așa au trecut 14 ani.
Într-o zi, pe când fetele se pregăteau să sărbătorească centenarul nașterii tatălui lor, veni o scrisoare în care se afla un cec. Babette câștigase loteria la care, odată pe an, un prieten de la Paris îi cumpăra un bilet. Vreau să pregătesc eu masa pentru sărbătoarea centenarului tatălui vostru, le spuse surorilor și plecă într-un oraș îndepărtat, pentru a face comenzile. Tip de paisprezece ani se hrănise și cu vise, iar acum ele puteau deveni realitate. În fine, a sosit ziua cea mare, Babette a așternut o față de masă albă, de in, pe ea a pus veselă de import, sfeșnice de argint și pahare de cristal. Și banchetul începu. Vinurile au fost urmate de tot felul de mâncăruri excelente, iar pe măsură ce mâncau, în mesenii veniți cu hotărârea de a nu se bucura de bucate, avea loc o metamorfoză. Magia mâncării era mai puternică decât ideile pe care le aveau în minte.

Năucii oraşului şi Starea de urgenţă

30 martie 2020

Când locuieşti de mulţi ani în acelaşi oraş, aşa cum locuiesc eu, şi faci aproape toate drumurile pe jos (din simplul motiv că nu ai maşină, aşa cum nu am eu), ajungi să cunoşti năucii oraşului, oameni care, au n-au treabă, sunt tot timpul pe drumuri (la propriu şi la figurat).

Femei şi bărbaţi, între 40 şi 90 de ani. Îi cunosc, aşa cum se spune, din vedere, nu ştiu cum îi cheamă, unde locuiesc, ce viaţă au avut, dar pot să-i descriu.
Un domn, cu o barbă de călugăr, se deplasează, grăbit, grăbit, indiferent de anotimp, spre ….nicăieri. Barba îl ajută să primească, sâmbăta, după pomenirea morţilor, la ieşirea doamnelor de la biserică, pomeni substanţiale, sau să prindă un loc la vreun hram, la vreo pomenire, pe la restaurante. L-am văzut şi astăzi, la fel de grăbit, mergând, mergând…spre nicăieri…Acum, că nu se mai fac pomeniri în biserici, nici praznice pe la restaurante, îi va fi mai greu.

O doamnă zveltă îşi plimbă, întreaga zi, prin zona centrală a oraşului, câinele vagabond, ţinut într-o lesă şi vorbeşte cu el, au, mai bine spus, în preajma lui…

Şi ea merge…..spre nicăieri… prin tot oraşul… Acum va trebui să-şi plimbe animalul de companie doar în jurul blocului, în reprize scurte.

„Aștept ordonanțele dumneavostră“

Se vorbeşte, tot mai insistent, pe toate canalele media, despre ce va fi după 15 mai, despre cât de mult sau cât de puţin trebuie deschisă uşa libertăţilor noastre. Primul lucru pe care l-am înţeles este acela că trebuie evitate aglomerările umane. Cu alte cuvinte, teatrele, cinematografele, muzeele, casele de cultură, restaurantele, cafenelele, mallurile, şcolile vor rămâne închise. Înţeleg că, pe stradă, vom putea merge în grupuri de maximum trei persoane, iar în spaţiile închise vom fi nevoiţi să purtăm mască şi mănuşi: în mijloacele de transport, la birou, în magazinele alimentare, în farmacii,în celelalte magazine ce se vor deschide.

Nu vom avea voie să părăsim oraşele în care trăim, comunele, satele, decât pentru pricini bine întemeiate. Pe de altă parte, lucru esenţial, va fi repornită economia, cu respectarea regulilor amintite – măşti, mănuşi, distanţare. Cam aşa va arăta, cred, lumea noastră de după 15 mai. Mai bine spus, aşa va arăta o perioadă: o lună, două, trei. Funcţie de evoluţia numărului de infectări cu virusul nedorit, funcţie de numărul de morţi, măsurile vor fi relaxate sau înnăsprite. Nu va fi o lume prea veselă. Deja, prin locurile în care merg, simt suspiciunea oamenilor, teama ca aproapele lor să nu fie cel de la care să vină virusul, răul. Aproapele a devenit un potenţial purtător de rău. Până acum ne îndepărtam de oamenii copleşiţi de patimi, de beţivi, de hoţi, de avari, de orgolioşi, de clevetitori, dar acum ne vom ţine departe şi de cei buni, de cei milostivi, răniţi, cum vom fi, de gândul că şi ei pot fi purtători ai perfidului virus. Mă întreb cum vom putea trăi unii cu alţii, ştiind că nici înainte de pandemie relaţiile dintre noi nu erau cele mai bune? Biserica, bibliotecile, muzeele, librăriile, teatrele, centrele de cultură, cenaclurile, institutele culturale, târgurile de carte, vernisajele de pictură, au rolul de a apropia oamenii, de a-i creşte din punct de vedere sufletesc, spiritual.

Despre bătrâni și bătrânețe

30 martie 2020

Părinții mei s-au stins din viață în jurul vârstei de 80 de ani, tata la aproape 80 de ani, în anul 2011, iar mama la 83, în 2014. Au fost oameni simpli, ca atâţia alții din generația lor (mama casnică, tata șofer), oameni cărora, între anii 1940 – 1960, li s-a luat dreptul la educație, din diferite pricini. Știi cu fata cui te vei însura? a fost întrebat tata. Eu mă însor cu fata, nu cu tatăl ei, veni răspunsul… Bunicul făcea, pe atunci, pușcărie politică… Era prin 1958…
S-au căsătorit, a fost greu, foarte greu… Au luat-o de la lingură, cum se spune… Asemenea lor, mulți din bătrânii pe care-i vedem în aceste zile ieșind din case între orele 11.00 și 13.00, au suferit mult în tinerețe, în obsedantul deceniu.
La sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut, când generatia mea a început să meargă la școală, părinții noștri aveau în spate mulți ani de viață grea. „Nu sunt vremurile sub om, ne amintește cronicarul, ci este omul sub vremi“. Ei n-au făcut multă carte, dar au studiat la „școala vieții“ , școală care i-a învățat, dureros, ce este suta de lei; („Ce părinți, niște oameni acolo și ei / Care știu, dureros, ce e suta de lei…“ )
Anii au trecut, ne-au crescut pe noi, cu luminată grijă, ne-au ocrotit ca pe lumina ochilor („Să le fie copilul c-o treaptă mai domn / Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn“), iar acum, dacă nu au trecut deja Pragul acestei lumi, sunt bătrâni și bolnavi. Dar n-au fost întotdeauna așa. Să nu uităm asta! Tot ce s-a construit în acestă țară timp de zeci de ani, cu mâinile lor trudnice s-a clădit. I-a durut enorm, după 1990, când au asistat, neputincioși, la prăbușirea economiei, la risipirea muncii lor de o viață, în numele unei tranziții pe care n-o înțelegeau. Au lăcrimat și au mers mai departe, cu ochii la luminile numite nepoți, care începeau să răsară. N-au spus nimic când au văzut că pensiile, după 40 de ani de muncă, abia îi ajută să trăiască de la o zi la alta. Mesele de Crăciun și de Paști erau bogate (dar cu ce sacrificii), nepoții creșteau, noi, copii lor, eram adulți, iar ei erau fericiți. Să fim sănătoși! spuneau, cu o lacrimă în colțul ochiului….

Și anii au trecut.

A venit criza din 2008, au umblat la „banii de înmormântare“, spre a ne ajuta să plătim căteva rate la bancă, sau pe nepoți, să urmeze studiile universitare…
Acum, în anul 2020, altă urgie…Dar ei sunt obișnuiți cu urgiile, viața lor a fost un lung șir de urgii…Atâta doar, că le-a slăbit auzul, că nu mai înțeleg analizele docte, pe care le văd la televizor, că uită să-și ia medicamentele, că nu le ajung cele două ore, între 11.00 și 13.00, spre a-și rezolva toate problemele.

Zilele trecute, am întâlnit pe stradă, în afara orelor permise, un fost profesor de muzică din școala generală, ce se apropie de 90 de ani. Mergea ușor, adus de spate, trăgând după el un cărucior din acela pe două roți, pentru alimente. Din când în când se oprea să se uite la o vitrină, în timp ce fredona, încet, o melodie. Puteai vedea lesne că trăiește în ală lume, în lumea lui.

Ce faci, a fost întrebat odată un mare duhovnic, dacă vezi în timpul slujbei de noapte un tânăr călugăr moțăind?

Îl iau și-l odihnesc pe genunchi, veni răspunsul bătrânului avvă.
Văd, zilele acestea, pe străzi, oameni bătrâni, pe umerii cărora au stat, cândva,răspunderi sociale, abia urnindu-se. Dragi jandarmi, polițiști, militari, dacă îi întâlniți, vă rog să nu căutați carnetul cu amenzi; conduceți-i acasă. Adevăr vă spun: Cu cât îmbătrânești, vezi lumea printr-o fantă din ce în ce mai îngustă; doar astfel viața poate fi suportată!

Noi, copii lor, suntem aproape de pragul vârstei de 60 de ani…Acum, și pentru noi fanta prin care vedem viața se micșorează, și noi am început să luăm medicamente, să ne hrănim cu prezența nepoților, să ne gândim că, peste câțiva ani vom ieși la pensie.

Peste câțiva ani? Dar când a trecut timpul? Parcă mai ieri eram pe băncile liceului…Câteodată, seara, mă copleșește oboseala zilei. Unde ești, mamă, să mă odihnești pe genunchii tăi? Unde ești tată, să-mi răspunzi la întrebarea „Ce faci?“ cu: „De la foarte bine în sus!“ Unde sunt cei care nu mai sunt? Cât despre cei bătrâni, care încă mai sunt, ocrotiți-i, ocrotiți-i…Mâine veți fi voi în locul lor, vom fi noi în locul lor…

*

25 martie 2020

Venind dimineață spre serviciu, m-am simțit ca-ntr-o zi de duminică; mașini puține pe stradă, oameni puțini, magazine închise. În creștinism, denumirea zilei de Duminică vine de la Dies Dominus, Ziua Domnului, ziua în care se celebrează Sfânta Liturghie (care are în centru Euharistia, Sfânta Cuminecătură). Mi-am amintit apoi că, în condițiile date, Sfânta Liturghie se va săvârși, astăzi, de Buna Vestire, doar de către preoți și dascăli, vegheați de paracliser…Dar Sfânta Liturghie este deplină doar când, la sfârșit, credincioșii se cuminecă din Sfântul Potir…
Astăzi, din binecuvântate pricini, nu vor putea face asta. Se vor ruga de acasă, vor asculta slujba la radio, la televizor.În tradiția creștină, duminica este ziua în care nu se lucrează, se participă la Sfânta Liturghie, se stă cu familia, cu cei bolnavi și suferinzi.Urmează o bună perioadă în care pe srăzi va fi o atmosferă de duminică, de stat cu familia, de întoarcere către sine.Haideți să o luăm așa, ca pe o perioadă de limpezire de sine, de limpezire a relațiilor cu ceilalți, cu propria persoană, de reconsideare a priorităților vieții.Care vă sunt primele trei priorități ale vieții?
Toți vom pune, acum, pe primul loc, sănătatea. Vă las să completați celelalte două locuri.Știu, pentru oameni este o perioadă grea, dar pentru planetă este o perioadă de vindecare; poluarea a scăzut, apele s-au limpezit. Perioada de restricționare a activitățților umane va trece în două, trei luni.Vom avea înțelepciunea să învățăm ceva din ea?

Ne vom schimba modul de a gândi, sau ne vom întoarce la viața noastră hedonistă, care pune accentul pe a avea și nu pe a fi?

Vreau, din toată inima,ca oamenii să se schimbe în urma acestor experiențe limită, să aibă loc acea metanoia (schimbarea gândirii) de care vorbește scriptura, dar sunt sceptic.Oamenii au memoria scurtă și mi-e teamă că fiecare dintre noi se va întoarce la risipirile lui.

Astăzi este o zi de mare sărbătoare. Dacă Sfânta Fecioară nu-i spunea Domnului, „Fie mie după cuvântu Tău“, Duhul Sfânt nu putea coborî asupra ei și Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu putea avea loc. Nimic nu poate face Domnul fără încunviințarea noastră. De aceea s-a spus: Fă un pas către Dumneyeu și Dumnezeu va face zece pași către tine.

Vă doresc zile cu pace în suflet, cu iubire pentru aproapele, pentru cei ai casei, cu creativitate și nădejde la Bunul Dumnezeu!

*

25 martie 2020

Iar mă întreabă facebook la ce mă gândesc…Ştiu că, de fapt, este o întrebare pusă automat, de un procesor, dar este bine acum, când ne îndepărtăm tot mai mult unii de alţii, să te întrebe cineva la ce te gândeşti.

De mai bine de o lună de zile, mă gândesc la antologia Vasile Lovinescu, la care lucrez, la textele pe care trebuie să le selectez, la titlurile de capitole, la cuvântul introductiv (pe care-l tot şlefuiesc) , la Cuvântul următor, care va încheia volumul. Având experienţa antologiei pe care am dedicat-o filosofului Constantin Noica (lansată de ziua mea, pe 14 februarie, când am împlinit 60 de ani), lucrul merge mai uşor acum. Până la sfârşitul lunii iunie sper ca antologia să fie gata de tipar. După antologia dedicată Mântuitorului Hristos, şi cea dedicată lui Noica, aceasta vine să încheie un triptic. Felul meu de a fi, de a gândi, a fost influenţat, decisiv, de-a lungul zecilor de ani, de aceste trei orizonturi. Am citit sute şi sute de cărţi, dar abia orizonturile amintite m-au născut, cu adevărat.

A fi este un nivel, dar a deveni este următorul.

Mulţi intelectualii care au fost aruncaţi, după 1948, în închisorile comuniste, au reuşit să depăşească acel impas scriind pe creier (cum mărturiseşte Valeriu Anania), ţinând conferinţe colegilor de celulă, rugându-se, cu alte cuvinte, manifestându-se creator.

A fi înseamnă a fi creator!

Dar poţi fi creator şi crescând, cu luminată grijă, un copil, dăruindu-te în iubire, lucrând petecul tău de pământ, cu gândul la rod şi nu la profit…

Aşa trebuie abordată o criză, prin creaţie, prin conturarea unui obiectiv de atins. Eu aşa fac şi aşa vă sfatuiesc să faceţi. Redescoperiţi biblioteca pe care o aveţi, descărcaţi cărţi de pe net, comandaţi cărţi, citiţi. Uitaţi-vă şi la filme, bineînţeles, ţineţi-vă la curent cu ceea ce transmit autorităţile ((fără a sta pironiţi toată ziua cu ochii în televizor), vorbiţi, comunicaţi cu cei din casă. Este un bun prilej de a vă redescoperi. Tot răul spre bine. Prea alergam, ca nebunii, de dimineaţa până seara, spre ţinte nedesluşite.

Vorba lui Eminescu:

“Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pânꞌ dau de morminte ce-aşteaptă deschise”.

Gata cu goana, este timpul redescoperii de sine, timpul lecturii, al reîmprietenirii cu cei din preajmă. Vă doresc o zi liniştitoare…

Dan D. Iacob

Ada

Luni, 11 septembrie, în timp ce elevii și profesorii se pregăteau să meargă la școală, spre a începe un nou an de învățământ, profesoara de limba și literatura română Ada Popovici, de la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu“ din Piatra Neamț, trecea pragul acestei lumi, pășind în Țara de Dincolo. Peste câteva zile doar, pe 18 septembrie 2017, ar fi împlinit 57 de ani.

Pe Ada o știu din anii de liceu. Nu trebuia să fii coleg de clasă cu ea ca să o cunoști, pentru că Ada se făcea remarcată oriunde apărea. Scria poezii, recita la serbările școlare, participa la olimpiade, citea mult, era nelipsită de la teatru, iar acest început de drum din anii tineri anunța un viitor de excepție. În anul 1977, când Liceul „Petru Rareș“ s-a transformat în liceu de matematică-fizică cu profil mecanic, Ada a dat examenul de treaptă la Liceul „Calistrat Hogaș“, urmându-și vocația umanistă, iar apropierea ei de tainele limbii și literaturii române a fost mediată, între alții, și de domnul profesor Mihai Mancaș. Ada scria poezii de o profunzime neobișnuită pentru vârsta ei, iar profesorii întrezăreau în ea un talent ieșit din comun. După terminarea liceului, începând cu anul 1979, Ada a urmat Facultatea de Filologie de la Iași, după Revoluție a făcut studii de regie la București, iar în anul 2007 a obținut doctoratul în științe filologice la Universitatea „Alexandru Iona Cuza“ din Iași. Întorcându-se în Moldova, după o perioadă petrecută în capitală, a colaborat la revistele „Convorbiri literare“, „Apostolul“, la „Monitorul literar și artistic“, dar munca ei, talentul pentru scris, cultura pe care o acumulase, s-au concretizat și în volumele „Poezia românească. Studiu teoretic și aplicativ“ (2008), „Limbajul dramatic și orizontul de așteptare estetică“ (2009), „Limbă și literatură română. Comunicare. Proză. Dramaturgie“ (2011), „Alfabetul din povești“ (2013). A întocmit, de-a lungul anilor, mai multe prefețe, a participat la simpozioane, conferințe și colocvii naționale și internaționale. Dar dincolo de toate aceste împliniri ale ei, trebuie spus că Ada era un om curat la suflet, un caracter puternic, fără aplecare spre compromise, un om cum puțini mai sunt astăzi.

Omul, intre actiune si contemplatie

Trăim, zi de zi, într-o lume neaşezată, mişcătoare şi oscilăm între pornirea de a ne implica, de a trece la acţiune şi aceea de a ne detaşa de tot ce ne înconjoară. În spaţiul românesc de astăzi se vorbeşte mult, foarte mult, despre binele comun şi se face puţin, foarte puţin, pentru binele comun. Mă gândesc la neodihnirea lui Eminescu de soarta acestui neam, la articolele lui din ziarul “Timpul”, la „Scrisori”, dar mai ales la poezia „Glossă”. Cu toţii am fost învăţaţi în şcoală să comentăm o poezie, dar în cazul creaţiei eminesciene adevărurile turnate în versuri transcend comentariile, pentru simplul fapt că ele trimit la viaţa fiecăruia dintre noi, mai precis la felul în care ne putem gospodări viaţa, spre a ajunge la pace interioară şi la echilibru.

Suntem, de dimineaţa până seara, asaltaţi de informaţie, de ştiri, de la ecranul telefonului mobil, la ecranul calculatorului şi televizorului, la titlurile de ziar pe care le zărim pe tarabe, ori la tot felul de benere şi afişe.

“Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine”.

Dar nu avem tăria să ne aşezăm deoparte, spre a ne regăsi, şi cedăm tentaţiei de a intra în horă, de a comenta, de a vocifera, de a lua atitudine, crezând că procedând aşa, suntem activi. De fapt nu facem decât să ne alăturăm cohortei de zgomote deşarte, care se lăţeşte peste lume. La început, spune Goethe în “Faust”, a fost fapta, iar important, ne aminteşte filosoful Constantin Noica, este cuvântul de după faptă. Dar noi nu mai ştim să făptuim, nici să cumpănim cuvântul de după faptă, ci doar să sporovăim la nesfârşit, să interpretăm, să răstălmăcim, să sădim vrajbă, să dezbinăm. Dar, mai ales, nu mai ştim să desluşim spectacolul lumii, spre a ne detaşa de el, de vreme ce suntem atât de prinşi în iureşul lui.

Hegel despre iubire

Între filosofii români se numără şi D.D. Roşca (1895-1980), autorul cărţii “Existenţa tragică” (1935), dar şi al tezei de doctorat susţinută la Sorbona, cu titlul “Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei”, teză publicată la Paris în anul 1928, cu un larg ecou în critica de specialitate din Franţa, Germania şi România. După 1944, deoarece filosofia lui Hegel era acceptată ca unul din izvoarele filosofiei marxiste, devenită filosofie oficială în România, D.D. Roşca începe marele proiect de traducere a operei hegeliene, volumele, între care amintim  Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Partea I. Logica, Prelegeri de istorie a filosofiei,  Prelegeri de estetică,  Ştiinţa logicii, Studii filosofice,  Prelegeri de filosofie a religiei, apărând între anii 1962-1969, la Editura Academiei din Bucureşti.

În primul volum al “Prelegerilor de estetică”, apărut în anul 1966, Hegel se opreşte, după cum singur afirmă în introducere, la întinsa împărăţie a frumosului”, al cărei domeniu este arta. Secţiunea a III-a a cărţii, dedicată formei romantice a artei, cuprinde şi reflecţiile asupra iubirii, privită ca iubire religioasă, în capitolul “Cercul religios al artei romantice”, dar şi ca iubire dintre un bărbat şi o femeie, în capitolul dedicat cavalerismului.

Adevăratul conţinut al romanticului, afirmă Hegel, “este interioritatea absolută, iar forma corespunzătoare acesteia este subiectivitatea spirituală ca sesizare a independenţei şi libertăţii sale”.

Referindu-se la iubirea religioasă, Hegel ne aminteşte că adevărata esenţă a iubirii „constă în faptul de a-ţi abandona conştiinţa de tine însuţi, de a uita de tine într-un alt eu şi totuşi de a te poseda pe tine însuţi tocmai în această renunţare şi uitare”.

A fi creator

În eseul “Neodihnirea de fiinţă”, apărut în anul 2004 în volumul “Lasă-te locuit”, conturam trei tipuri umane: omul vieţuitor, omul creator, omul care se creează pe sine.

Pentru omul vieţuitor, dincolo de orizontul propriei individualităţi nu mai există nimic, satisfacerea nevoilor personale implicând o continuă neodihnire de fiinţa lor. Conştiinţa de eu, care-şi face apariţia pentru prima dată la om, creează distincţia între grupă şi individ; ea rămâne centrată în jurul individului, perpetuă sete de certitudine fizică, emoţională, mentală şi conduce la un conflict între individ şi grup. Ceea ce-l separă, în ultimă instanţă, pe om de animal este puterea lui creatoare. Odată cu apariţia omului, observă Lucian Blaga în Trilogia culturii, s-a ivit în cosmos subiectul creator în accepţia deplină a termenului.

Omul creator apare ca o excepţie. Răsfoind orice istorie a filosofiei, remarcăm prezenţa temei creatorului la gânditorii de pretutindeni: orizontul analizelor lui Bergson este dat de ideea centralităţii creaţiei în existenţa umană, sensul general al lumii fiind identificat cu crearea de autori de creaţii; Supraomul lui Nietzsche este creator, el nu se supune adevărurilor exterioare, ci creează, prin forma personalităţii sale, adevărurile. Acelaşi Nietzsche afirmă că un popor este ocolul pe care îl face natura spre a ajunge la şase – şapte oameni mari.

Creştinismul susţine, la rându-i, că într-un Univers al Creaţiei, omul nu se poate manifesta deplin decât prin creaţie. Vorbind de omul creator nu ne gândim doar la cel care creează cultură şi civilizaţie, ci la orice angajare a cărei finalitate nu vizează folosul propriu. Cine îşi creşte cu bună şi luminată grijă copilul, afirma într-un rând filosoful Constantin Noica, săvârşeşte un act de cultură. Cine îşi îngrijeşte, mai degrabă cu gândul la roadă decât la rod, peticul său de pământ ori peticul său de înzestrare, face cultură… Ne e dat tuturor să ne aşezăm în condiţia aceasta şi este o demisie din omenesc a nu face cultură în orice sens al ei.