Cartile care ne fac oameni: Nebunia de a gândi cu mintea ta – Gabriel Liiceanu
Abia după vârsta de şaizeci de ani, nota într-un rând filosoful Constantin Noica, îţi dai măsura în filozofie, pentru că filosofia este o alergare de cursă lungă, în timpul căreia acumulările joacă un rol foarte important. Născut în anul 1942, Gabriel Liiceanu a împlinit şaizeci de ani în anul 2002 şi dacă ne uităm în biografia sa observăm că în acel an el a publicat cartea Uşa interzisă, urmată de paisprezece cărţi, cea mai recentă, apărută în acest an, purtând titlul Nebunia de a gândi cu mintea ta. Scrisă în jurul vârstei de şaptezeci şi patru de ani, cartea reuneşte teme de care filosoful s-a lăsat locuit de-a lungul vieţii, năzuind să le dea limpezimea ultimă.
De la Noica, mărturiseşte Gabriel Liiceanu, am vrut să învăţ să gândesc, să acced la nebunia de a gândi pe cont propriu. Dar ce înseamnă a gândi, se întreabă el? Filosofia aboleşte zeii homerici, afirmă Hanah Arendt, şi Fiinţa devine (acum) adevărata divinitate.
Noi, oamenii, observă Liiceanu, gândim – şi grecii din cetăţile Greciei antice nu făceau defel excepţie – cu gândurile tuturor, cu gândurile tradiţiei sau ale opiniei publice. Dar, continuă filosoful, din când în când, foarte rar, apar oameni care nu pot trăi fără să-şi pună pe cont propriu problema complicată a lui a înţelege lumea în care au fost aruncaţi. Aşa au fost, la noi, Vasile Conta, Lucian Blaga, Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Mircea Florian, spre a nu da decât câteva nume de filosofi.
Iar Gabriel Liiceanu încearcă să ajungă, după atâţia ani (Jurnalul de la Păltiniş apărea în 1983) la înţelesurile însoţirii sale şi a câtorva prieteni (între care amintim pe Andrei Pleşu, Vasile Dem. Zamfirescu, Sorin Vieru) cu filosoful Constantin Noica.
Nu cine eşti interesează, nota Noica, ci care-ţi este sinele. Căci sinele tău e mai vast decât tine şi adevărul tău devine, într-un sens, dezminţirea ta.
Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete. Aşa scrie, într-un articol de pe blogul său, Andrei Plesu. Da, adevărat, dar suntem şi ţara în care, în jurul părintelui Arsenie Boca, sfântul Ardealului, mai precis în jurul mormântului de la Prislop, s-a creat un adevărat fenomen, sute de oameni trecând, zilnic, de câţiva ani, pragul mănăstirii în cimitirul căreia este îngropat trupul părintelui, spre a implora ajutor. Mai precis, mijlocire la Mântuitorul Hristos, singurul în stare să acorde ajutor. Iar acestui fenomen i-au fost anexate portrete ale părintelui şi tot felul de cărţi care, pe de o parte îi povestesc viaţa, iar pe de alta amintesc minunile, petrecute la mormântul lui, în viaţa celor ce l-au cercetat. Dar un portret nu este o icoană, deşi oamenii nu fac întotdeauna, la Prislop, diferenţa aceasta. Poţi păstra fotografia sau portretul cuiva pentru că-ţi este drag, dar nu te poţi ruga la acea fotografie, la acel portret, ca la o icoană.