Cristina Ştefan: Se mai scrie despre iubire

Se mai scrie despre iubire în „Ramura de liliac“, o carte de  Dan Dumitru Iacob… și este cumva anacronic să citești despre iubire în vremuri atât de sumbre… eu am citit-o și v-o recomand pentru tonicul din ea…

Dan Iacob a scris o carte-confesiune la tema cea mai răspândită în lumea artelor, iubirea. Apărută cu subtitlul Povestea unei iubiri în pârgul vieții, la Editura Eikon, 2019, în ediție revizuită, cartea cuprinde o succintă prezentare a lui Vianu Mureșan și un incipit alcătuit din citate celebre, precum și un cuvânt al autorului ca un corolar al întregului volum: „Iubirea este rugăciune, este realul, viața, adevărul.”

Structurată cumva didactic, tematica este abordată pe mai multe direcții și în atmosferă meditativă, ca de la un mentor, o fostă profesoară universitară, Cristina, către o nouă prietenă cunoscută la căminul de bătrâni, asistenta Emanuela. Nici titlul cărții, nici numele personajelor nu sunt alese întâmplător ci au conotații religioase iar Ramura de liliac este, nici mai mult nici mai puțin, alintul lui Eminescu pentru Veronica lui. Cele două personaje dialoghează, diferența de cultură și de mentalitate este adânc trasată. În timp ce Cristina îi povestește iubirea sa cu bărbatul drag, Klimt (numele pictorului important în viața lor de îndrăgostiți) iar povestirea parcurge un dens itinerar cultural și educativ, Emanuela, la cei treizeci de ani ai săi, se află încă în căutarea sensului vieții, deocamdată preferând  „mâncarea, băutura și sexul”.

Acțiunea povestirii se desfășoară orizontal, plat, mizând pe documentare, pe latura romantică, lirică ( foarte multe citate de poezie) precum și comentarii la scrieri și autori de asemenea la tema iubirii. De la Platon la Eminescu, de la Osho la Camus, parada subiectelor dezbătute face din povestire un compediu al iubirii scrise, dar și pictate, dar și compuse muzical. O frescă a marelor nume din cultură dedicate iluminării unui ucenic dornic de a înțelege și de a învăța iubirea. Densitatea predării de către Cristina, părelnic exacerbată, este contracarată de replicile Emanuelei, la fel, părelnic nepregătită: „Nu înțeleg, nu prea știu, mai am o întrebare, câte lucruri interesante știi, ce frumos le spui…” etc. Acestea sunt reale trambuline pentru Cristina, pentru a se adânci mai mult pe latura eseistică a confesiunii sale. Dacă au sau nu un scop toate aceste ore de dialog peregrin prin cultul iubirii, ne putem întreba la finalul lecturii…Răspunsul poate veni din chiar considerentul autorului, transpus în personajul feminin principal, cu propriile sofisme, interpretări ale miturilor, religiilor, scrierilor, artei picturale, poeziei…

Din multitudinea reprezentărilor iubirii în literatură, asociate de-a lungul mileniilor cu bucuria, cu așteptarea, cu melancolia, îndoiala, sau poate disperarea, frustrarea, gelozia, Dan Iacob alege un vector mai puțin folosit, mai complicat, mai rafinat: iubirea spirituală între doi oameni cu preocupări de lectură și scris, dar două suflete gemene. Cristina spune la un moment dat: „A te lăsa locuit de celălalt, a fi martorul vieții lui, iar el martorul vieții tale, iată nivelul la care năzuiesc să trăiască sufletele gemene.” Nu este lipsită de importanță și viziunea autorului prin prisma religiozității, unde influența aparițiilor recente polițisto-conspiraționiste din genul Dan Brown îl influențează vizibil pe autor.

Foarte multe surse de lectură constituie reperele acestor lecții având ca susținere o poveste de iubire. Vorbim în această carte de iubirea ca artă, iubirea care se poate eterniza, manifestată ideatic, iubirea ca absolut. Sunt chipuri diferite în care acest sentiment de mișcare a soarelui și a altor stele a fost tratat de literatură, dar în Ramura de liliac, Dan Iacob încearcă o reconstituire a fațetelor diferite ale iubirii așa cum a fost ea zugrăvită în scrierile lumii, în ipostazele sale, dar accentuându-i posibilitatea fundamentală: cea de atingere a absolutului. Cred că importantă este ideea dominantă a cărții prin care iubirea poate atinge comuniunea perfectă între doi oameni și prin acest nivel devine nepieritoare și absolută.

Cristina Ștefan, iunie 2020

Revista Plumb, iulie 2020 – Lucian Strochi: O întâlnire cu friza nemuritorilor în „Antologia” lui Dan Iacob

„Dan Iacob este un adevărat om-orchestră. Inginer de profesie, Dan Iacob iubește cu frenezie, în egală măsură, teatrul și poezia, jucând în piese extrem de diverse ca factură și recitând atât din Eminescu cât și din mulți confrați contemporani. Este și un prozator redutabil…

Dar Dan Iacob iubește și călătoriile,pe care le consideră inițiatice, organizează manifestări, alcătuiește bibliografii, rătăcește cu folos prin textele sfinte, scrie poezie, este interesat de filozofie și de ezoterism.Un interlocutor extrem de plăcut, deloc comod, dar devenind căutat prin vitalitate, prospețimea imaginilor și a argumentelor.

Are două pasiuni, mărturisite: Constantin Noica și Vasile Lovinescu. Citește tot ce se scrie despre aceștia, pe Constantin Noica l-a cunoscut chiar personal, întro întâlnire care l-a marcat profund.
Prin urmare, masivul volum intitulat inspirat SUNETUL NOICA este „cronica unei iubiri anunțate”.

De fapt, așa cum arată și subtitlul cărții, e vorba de „o antologie de autori, texte și teme legate de viața și opera filosofului român”. Cartea este o reușită incontestabilă și asta din mai multe motive: în primul rând e scrisă cu multă iubire și atunci în jurul acestui sentiment totul se ordonează clar, logic, dinamic.”

Citeşte mai mult în Revista Plumb nr. 160 (iulie 2020), pagina 11.

Liviu CHISCOP: „Un bildunsroman ingenios si insolit*”

Parafrază a cunoscutului vers „De la Nistru pân’ la Tisa” din celebra Doină eminesciană, titlul recentei cărţi a lui Dan Iacob se justifică doar în măsura în care aduce în discuţie, în paginile acesteia, probleme/ teze/ aspecte ale filozofiei ori ale teologiei creştine, ilustrate în scrierile unor personalităţi aparţinând spaţiului european, adică de la Nistru (pe malurile căruia se află străvechiul aşezământ monahal de la Ţâpova, vizitat de autor) şi Nisa, capitala Coastei de Azur, unde îşi încheie existenţa – deocamdată în plan ficţional – teologul ortodox francez Jean-Yves Leloup, unul dintre mentorii spirituali ai autorului. De altfel, volumul începe şi se sfârşeşte cu relatarea participării autorului la funeraliile gânditorului francez, care au loc la Nisa, în data de 16 iunie 2036, ceea ce ne determină să observăm că avem de-a face aici cu tehnica „povestirii în ramă”, a „povestirii în povestire”, procedeu specific prozei ficţionale. Prezenţa autorului la înmormântarea lui Jean-Yves Leloup ţine, într-adevăr de domeniul imaginaţiei, întrucât – după cum suntem avertizaţi – „filosoful – la ora cărţii – nefiind «trepassat»” (p. 367). Nu doar menţionatul procedeu narativ şi prezenţa unor elemente ficţionale ne îndreptăţesc să afirmăm că volumul de care ne ocupăm aici trebuie considerat ca fiind un roman, un bildungsroman, un roman al formării autorului însuşi (care e, de fapt, personajul central al cărţii), ci şi multe alte caracteristici ale speciei, pe care le vom evidenţia ulterior. Mai întâi, e de observat că cititorul e purtat de-a lungul întregului traseu existenţial al autorului, de la ivirea acestuia pe lume până în prezent. Detaliată, în volute ample, în cuprinsul cărţii, biografia autorului e condensată, anticipativ, într-un soi de notă explicativă, intitulată chiar Dan Iacob, din care aflăm că s-a născut la 14 februarie 1960 la Piatra-Neamţ, că a absolvit Liceul „Petru Rareş”, în 1979, iar mai apoi Facultatea de Transporturi (1985), după care „s-a neodihnit cincisprezece ani în fabrici şi uzine şi alţi nouă la Teatrul Tineretului” (p. 4), aflându-şi în cele din urmă liniştea şi împlinirea la Biblioteca „G. T. Kirileanu” din oraşul natal. În august 1986, în urma unui scurt dialog epistolar – aflăm din aceeaşi sursă – l-a vizitat, la Păltiniş, pe filosoful Constantin Noica. „Sub influenţa operei lui şi a altor câtorva vârfuri ale culturii româneşti interbelice (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloaie) – aflăm din aceeaşi notă explicativă – s-a format, ca autodidact, iar după 1989 i s-a deschis şi orizontul teologiei (Vladimir Losky, Paul Evdokimov, Serghei Bulgacov, Nichifor Crainic etc.). La începutul anilor ’90 a frecventat, pentru un an, cursurile Facultăţii de Teologie din Iaşi, continuând, mai apoi, lecturile în particular”. Editorial, va debuta în 2001, cu eseul filosofic Neodihnirea de fiinţă, căruia i-au succedat volumele Lasă-te locuit (2004), Pecetea şi, în colaborare, Drumuri prin memorie, semicentenarul unui mod de a fi (la Editura „Cetatea Doamnei” din Piatra-Neamţ, în 2010), iar în 2011, la Editura „Eikon” din Cluj, volumul Uită-te o clipă, răsare soarele: jurnal de idei, stări şi lecturi. În anul 2013, la aceeaşi editură, i-a apărut volumul Această lume nu e o concluzie, iar la începutul anului 2015, la Editura „Conta” din Piatra-Neamţ, o antologie de peste 1.200 de pagini, în două volume, intitulată Isus Hristos. Creştinismul. Biserica (autori şi texte din al doilea mileniu creştin).

Victor Munteanu – Prizonierul tacerii

La sfârşitul anului trecut, Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România a acordat diploma şi titlul de „scriitor al anului 2016“ poetului Victor Munteanu. „Am fost plăcut surprins să aflu, declara premiantul, că Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor s-a hotărât, pentru prima oară de la înfiinţare, să acorde Premiul de Excelenţă şi Titlul <<Scriitorul Anului>> şi m-am bucurat că am avut onoarea să primesc acest premiu neaşteptat în atmosfera colindelor de la <<Crăciunul Scriitorilor>>, eveniment patronat de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, aflat la a XXI – a ediţie. Mă bucur că Filiala a început să ridice steagul, cum se spune, propunând literaturii române câte un nume pe an”.

Victor Munteanu scrie poezii din anii tineri, cărţile sale de poeme numindu-se „Prier”, Premiul de debut în volum al Editurii „Cartea Românească“ (1987), „Veşti la marginea acoperişului”, Premiul Editurii „Saeculum” la Concursul Naţional de Poezie „Lucian Blaga” (1993), “Locuinţă pentru un strigăt” (2004), „Rănirea vederii” (2010) (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău) şi „Prizonierul tăcerii”, (2016). Dar premiile literare au început să evidenţieze poezia lui încă din anul 1982, când a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. la Concursul de Creaţie literară „Porni Luceafărul”, Botoşani, urmat de Premiul Editurii „Junimea” la Festivalul „Vasile Alecsandri”, Iaşi (1982), premiul revistei „Contemporanul” la Festivalul de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea (1983), premiul revistei „Cronica” la Festivalul „Mihail Sadoveanu”, P. Neamţ, (1983) ş.a.. În anul 2006 i s-a conferit , „pentru nobila activitate de înflorire şi diseminare a culturii româneşti şi universale prin fondarea şi conducerea publicaţiei Viaţa băcăuană, a cenaclului Avangarda XXII, a concursurilor naţionale de poezie”, Titlul de Cavaler al Culturii, atribuit de Ordinul „Cavalerii Echităţii”.

În acest context, Premiul „Scriitorul Anului 2016” vine ca o încununare a unui urcuş început înainte de 1989 şi construit, treaptă cu treaptă, cu perseverenţă şi har, până astăzi. Dar, dincolo de toate premiile („poetul este cel care premiază”, ne atrăgea atenţia Nichita Stănescu), rămâne poezia şi despre poezie ne-am propus să vorbim în aceste rânduri.

Volumul premiat, „Prizonierul tăcerii”, a apărut la Editura „Junimea”, în Colecţia „Cantos”, şi are două părţi: „Oare până unde-am ajuns?”, însumând 43 de poeme, şi „Ieşirea din cuvinte”, însumând 30 de poeme, referinţele critice fiind semnate de Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ioan S. Pop, Ioan Holban, Theodor Codreanu şi Aurel Pantea. Înainte de a fi un recunoscut poet şi om de cultură, Victor Munteanu este un creştin ortodox practicant, şi, când înţelegi acest lucru, ai una din cheile de descifrare a poeziei sale, credinţa creştină acoperind toată gama de trăiri, de la acel „Doamne, cred, ajută necredinţei mele!”, până la „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Ziarul Ceahlaul: Nemtenii Radu Florescu si Dan Iacob, premiati la „Avangarda XXII“ de la Bacau

„La sfârșitul săptămânii trecute, mai precis vineri 30 septembrie și sâmbătă 1 octombrie, s-a desfășurat, la Bacău, ediția a XVIII-a a Festivalului-Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII“, organizat de Fundația „Georgeta și Mircea Cancicov“, al cărei președinte este scriitorul Victor Munteanu. Sâmbătă, la Centrul de Cultură și Arte „George Apostu“ a avut loc festivitatea de decernare a premiilor, juriul fiind alcătuit din scriitorii Ioan Holban – președinte, Alexandru Cistelecan, Vasile Spiridon, Geo Vasile și Victor Munteanu – membri. Între premianții la secțiunea scriitori profesioniști s-au numărat, alături de Cassian Maria Spiridon (Premiul de Excelență pentru calitatea prestației culturale la Revista „Convorbiri literare“ în anul 2015), Ion Fercu (Cartea de proză a anului 2015: „Ostaticul umbrariei“, Ed. Junimea), Ioan S. Pop (Cartea de interviuri a anului 2015: „Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop“, Ed. Casa de pariuri literare, București), Aurel Pantea (Revista de literatură, artă și cultură a anului 2015: „Discobolul“ – Alba Iulia, redactor șef: Aurel Pantea) și scriitorii nemțeni Radu Florescu (premiul de excelență pentru cartea de poezie a anului 2015: „Călătorii amânate“, Ed. Junimea) și Dan Iacob (Premiul de Excelență pentru cartea de eseu a anului 2015: „De la Nistru pân’ la… Nisa“ , Ed. Eikon, București)”(Citeste mai mult in ziarul Ceahlaul)

De la Nistru pân’ la… Nisa , sau etapele unei terapii prin scris

Dan-Iacob-De-la-Nistru-pan-la-NisaEste  evident,  pentru  cei  care  au  cercetat  scrierile  lui  Dan  Iacob,  ca  anul  2015  a  fost  unul  extrem  de  fertil,   prin  cele trei  cărti  remarcabile pe care  le-a  scos  de  sub  tipar: Iisus Hristos. Creştinismul. Biserica : o anthologie de autori texte şi teme din al doilea mileniu  şi  De la  Nistru  pân’  la…  Nisa şi placheta de versuri din juneţe, 28 de trepte ale realului. Ne  vom  ocupa, pe  scurt, în  cele  ce  urmează, de a doua carte,  fară să o lăsam  total  deoparte, pe  prima.

Într-o  lume a rezumatelor din rezumat, prima, cu  cele mai bine de 1000 de  pagini, în format academic, impresionează. Doar  cu vreo  600 de pagini, a  doua  are  multe apropieri  cu  precedenta, şi  ar  merita  o  cercetare  comparativă   serioasă. Amintim, în treacăt, prezenţa  unei  teme dificile  – cea religioasă – care  este  abordată, într-un mod   diferit, în ambele  cărţi.

Dacă  prima carte  ne  înfăţişează, în  mod  cronicăresc  (biruit-au  gândul, nu-i aşa?), a doua   propune  o structură  complexă, amestecând   factura   literară  cu  ceea nonliterară,    dar  într-o  manieră bine  structurată. Ea începe, chiar  din  prima secvenţă din  titlu, cu o  modalitate de  situare   într-o  lume  fabuloasă: Cum am  ajuns  la  Nisa – 17  iunie  2o36 – un spatiu  şi un timp  fantastic,  care-l  năuceşte  pe  lector. În  acest  context, naratorul – aflat concomitent  în real  şi  ireal – ne  propune  ca loc de desfăşurare a întâmplărilor  lumea  lui  Jean-Yves   Leloup, un autor de o vârstă  apropiată cu aceea a naratorului care, se pare, a murit în acel an, 2036. De la acest  om drag sufletului  său   va  lua   şi un  motto  pentru  carte, anume din cartea Aşază-te  şi  mergi: elogiul  călătoriei  interioare.

Dimensiunea  scripturală    şi  cea   epică  se  întrepătrund:  i-a  citit cărţile  şi,  de aceea,    vrea  să-l  conducă  pe  ultimul  drum. Prezentul  şi  trecutul  se  împletesc  în  text,  dar  nu   le  vom   urmări decât  faragmentar,  căci   evenimentele  reale   se  îmbină  cu  cele  ficţionale,  ca într-un   text  post-modern  de  formulă  ultimă,   în care  ficţionalul  textual   copleşeşte, adesea,  epicul  propriu-zis. Apar  elemente  epice-reale  sau nu, în lumea ficţională, care  se  îmbină  cu   cele  textual (adevărate, în planul  ficţional  dat): depresia, internarea  la  Psihiatrie, evenimentele  legate  de  somn, lecturile, creştinismul. Acestea sunt – sau par  a fi – reale   pentru naratorul   care  … îşi  propune  să scrie  o carte. 

Mesagerul de Neamt: „Un condeier de vocatie – Poveste de mahala” – prof. Dumitru RUSU

Mesagerul-de-NeamtPe scriitorul Dan D. Iacob îl cunosc de când era învățăcel la primară și buchisea literele din Abecedar. N-am bănuit niciodată că va ajunge condeier cu vocație, scriitor de forță. Din întâmplare, am fost vecini, gard în gard, câteva cincinale bune. Când buldozerul demolator a intrat și în mahalaua Precista, ne-am despărțit… (Citeşte mai mult)

Revista OK: Dan Iacob ne poarta “De la Nistru pân’ la Nisa” cu “Iisus Hristos…”

Duminică, 20 septembrie,  Dan Iacob și-a lansat două  dintre cele opt cărți ale sale, în cadrul Târgului de carte Libris de la Piatra Neamț. De meserie bibliotecar, fiind implicat atât în activitatea dedicată teatrului în cadrul Bibliotecii Județene G.T. Kirileanu, unde este conducătorul unui grup de lectură dedicat vârstei a III-a, cât și în cea de colaborator al Revistei Conta, Dan Iacob este scriitor cu state vechi, am putea spune, aflându-se la cel de-al optulea tom al său.

La Libris, „veșnic tânăr și ferice”, Dan Iacob și-a lansat un volum de eseuri, ce a văzut lumina tiparului la Editura Eikon din București, intitulat „De la Nistru pân’ la Tisa” și un alt volum, o antologie pe teme religioase și istorice cu tema „Iisus Hristos, creștinismul, biserica”, care acoperă cel de-al doilea mileniu creștin, apărută la Editura Conta din Piatra Neamț. Antologia este rodul lecturilor din ultimii 30 de ani, în timp ce eseurile sunt creațiile scriitorului Dan Iacob din mai multe perioade ale vieții sale cărora le-a dat un legato… Citeşte mai mult

România Literara – nr. 24 din 2013- Cronica Ideilor: Ieşirea din cărţi de Sorin Lavric

Dan Iacob, Această lume nu e o concluzie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 164 pag.

Oamenii frămîntaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decît în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă mergînd către nicăieri.

Şi cînd ochiul se închide, tonusul cade pînă la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar e că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. E îndeajuns să constaţi că opusul deficienţei în spirit e suficienţa arogantă a filistinului contemporan: pleziristul trăind în secvenţe scurte, puse cap la cap în catene de evenimente care nu culminează într-un sens sufletesc. Filistinul este plin pe dinăuntru, adică suficient în accepţia deplină a termenului, şi din acest motiv nu pricepe în ruptul capului de ce pentru deficient viaţa aduce cu o repetiţie absurdă, de o monotonie ce ameninţă să fie ruinătoare. A-i pomeni unei fiinţe suficiente de sensul vieţii e a atinge un diapazon pe care nu-l poate auzi… (Citeşte mai departe)