Luni, 11 septembrie, în timp ce elevii și profesorii se pregăteau să meargă la școală, spre a începe un nou an de învățământ, profesoara de limba și literatura română Ada Popovici, de la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu“ din Piatra Neamț, trecea pragul acestei lumi, pășind în Țara de Dincolo. Peste câteva zile doar, pe 18 septembrie 2017, ar fi împlinit 57 de ani.

Pe Ada o știu din anii de liceu. Nu trebuia să fii coleg de clasă cu ea ca să o cunoști, pentru că Ada se făcea remarcată oriunde apărea. Scria poezii, recita la serbările școlare, participa la olimpiade, citea mult, era nelipsită de la teatru, iar acest început de drum din anii tineri anunța un viitor de excepție. În anul 1977, când Liceul „Petru Rareș“ s-a transformat în liceu de matematică-fizică cu profil mecanic, Ada a dat examenul de treaptă la Liceul „Calistrat Hogaș“, urmându-și vocația umanistă, iar apropierea ei de tainele limbii și literaturii române a fost mediată, între alții, și de domnul profesor Mihai Mancaș. Ada scria poezii de o profunzime neobișnuită pentru vârsta ei, iar profesorii întrezăreau în ea un talent ieșit din comun. După terminarea liceului, începând cu anul 1979, Ada a urmat Facultatea de Filologie de la Iași, după Revoluție a făcut studii de regie la București, iar în anul 2007 a obținut doctoratul în științe filologice la Universitatea „Alexandru Iona Cuza“ din Iași. Întorcându-se în Moldova, după o perioadă petrecută în capitală, a colaborat la revistele „Convorbiri literare“, „Apostolul“, la „Monitorul literar și artistic“, dar munca ei, talentul pentru scris, cultura pe care o acumulase, s-au concretizat și în volumele „Poezia românească. Studiu teoretic și aplicativ“ (2008), „Limbajul dramatic și orizontul de așteptare estetică“ (2009), „Limbă și literatură română. Comunicare. Proză. Dramaturgie“ (2011), „Alfabetul din povești“ (2013). A întocmit, de-a lungul anilor, mai multe prefețe, a participat la simpozioane, conferințe și colocvii naționale și internaționale. Dar dincolo de toate aceste împliniri ale ei, trebuie spus că Ada era un om curat la suflet, un caracter puternic, fără aplecare spre compromise, un om cum puțini mai sunt astăzi.

Ne întâlneam rar (ultima dată am văzut-o, cu câteva luni în urmă, la o conferință susținută la Piatra Neamț de Cristian Bădiliță), dar de fiecare dată aveam plăcuta surpriză să constat că puteam discuta cu ea pe orice temă legată de literatură, filosofie, teatru, teologie. Ada știa tot și ceva pe deasupra, cum se spune. La conferința amintită, de exemplu, era vorba, între altele, de transpunerea în limba română a unui ciclu de poezii scrise de Baudelaire, pe ecran fiind proiectate ambele variante ale poemului. Cristian Bădiliță, cu un doctorat la Sorbona, prezenta traducerea făcută, argumentând de ce a ales un cuvânt sau altul din limba română și îmi amintesc cum Ada, care stătea pe un scaun în fața mea, nu era întotdeauna de acord cu traducerea lui, găsind cuvinte mai potrivite pentru a-l trece în românește pe marele poet francez. Cunoștea limba franceză, dar și alte limbi, la un nivel la care puțini oameni ajung. Din nefericire, viața nu i-a oferit prea multe prilejuri de a-și pune în valoare înalta știință de carte, dar după cum am cunoscut-o eu, cred că ar fi putut ocupa oricând, cu brio, un post de profesor universitar la oricare din universitățile noastre, ar fi putut lucra ca atașat cultural la orice ambasadă, ar fi putut lucra la I.C.R., ar fi putut conduce un teatru, ar fi putut…ar fi putut… ar fi putut…

Dar drumul vieții ei a fost altul, cu multe încercări, cu suferințe fizice și sufletești. Ada a fost o femeie foarte deșteaptă, de o inteligență sclipitoare, tăioasă, iar asemenea oameni poartă cu ei crucea singurătății; a singurătății de a nu fi înțeleși, de a nu avea cu cine dialoga, la nivelul lor, a singurătății înălțimilor. Când ajungi în vârf, nu în vârful piramidei sociale, ci în vârful înțelegerii lumii și omului, te simți singur. Efortul de a ajunge acolo nu este la îndemâna oricui, chiar dacă ai calitățile care te recomandă pentru un asemenea drum, iar trupul acesta pieritor plătește, de cele mai multe ori, prețul muncii intelectuale susținute. Dar Ada știa să-și ascundă oboseala, tristețea pe care i-o turna în suflet lumea românească de după 1989, iar în preajma ei era o atmosferă destinsă. Știa să spună glume, bancuri, dar știa să și amendeze, scurt și la obiect, greșelile, netrebniciile pe care le vedea în jur.

A lăsat în urmă câteva cărți, câteva amintiri, în inimile celor care au cunoscut-o, dar a lăsat și un gol pe care numai ea l-ar fi putut umple, prin creațiile viitoare. Se spune că nimeni nu este de neînlocuit, dar vorba aceasta este valabilă doar la nivelul social: în locul ei, la colegiu, va preda un alt profesor, dar pe Ada nu o va putea înlocui nimeni în ceea ce mai avea de făcut pe tărâm cultural, pe această lume. Când am primit vestea morții, m-am întrebat ce ia sufletul, în Țara de Dincolo, din tot ceea ce o ființă a dobândit, pe plan spiritual, în viața de aici. Ia abilitatea de a vorbi, ca puțini alții, câteva limbi străine? Nu, de vreme ce dincolo nu prin cuvinte se comunică. Ia cultura acumulată, cu trudă, ani după ani, ia puterea de sinteză? Nu, de vreme ce cultura este o reflectare a lumii de aici, iar puterea de sinteză nu ne mai folosește acolo unde totul este la vedere. Și atunci, dacă tot ce ai adunat în ființa ta nu ai putut, frânat de anumite conjuncturi, să dăruiești deplin acestei lumi, cred că cei care rămân în urma ta, dacă te-au cunoscut îndeajuns, vor purta cu ei tristețea de a nu te fi văzut înflorind deplin. Numele ei poate fi scris și așa: A da. Ai dat, cu generozitate, din tot ce ai dobândit de-a lungul vieții, dragă Ada, pe plan sufletesc, spiritual, iar elevii, colegii, prietenii tăi s-au învrednicit de o învecinare cum nu găsești lesne în zilele noastre. Dar ai fi putut dărui înmiit, dacă nu se întâmpla să trăiești într-o lume neașezată, în care adevăratele valori își găsesc cu greu locul ce li se cuvine.

Am scris aceste rânduri sub pecetea, năucitoare, a veștii morții ei, și ele poartă asupră-le, dincolo de mâhnirea unei pierderi ireparabile, tristețea că trăim într-o țară în care „te-or întrece nătărăii de ai fi cu stea în frunte“, și îngrijorarea că oameni de calitatea Adei sunt din ce în ce mai rari. Când cineva hărăzit de Dumnezeu nu este lăsat să dăruiască atât cât ar fi putut dărui, cred că se săvârșește un păcat împotriva Duhului Sfânt, și mai cred că neamul românesc o duce greu, din poticneli în poticneli, și pentru că n-a știut, încă de pe vremea lui Eminescu, să creeze condiții în care oamenii de excepție să fie lăsați să lucreze întru luminarea, întru ridicarea neamului. Din acest punct de vedere, Ada se înscrie într-o descendență ilustră, dar dureroasă pentru acest popor, și cred că nu vom putea ieși din cotitura în care ne aflăm de atâta amar de vreme, dacă nu vom învăța să deschidem drumul, întru rodire, valorilor. De aceea, moartea Adei Popovici trebuie să fie pentru noi și un prilej de reflecție asupra a ceea ce avem de făcut pe mai departe. Dar vom putea să învățăm ceva din lecția vieții ei, de vreme ce suntem prinși, ca și fără voia noastră, într-un vârtej amețitor, din care nu ne putem smulge?

Îmi pare rău că n-am căutat-o mai des pe Ada, spre a sta de vorbă, că nu am zăbovit mai des în preajma ei, pentru a învăța, prin învecinare, din tăcerile care o învăluiau adesea. Nu știm să ne folosim, în înțelesul nobil al cuvântului, de prezența atâtor oameni din preajma noastră, nu mai știm să-i vedem cu adevărat, iar când pleacă realizăm că începe să ne locuiască un gol pe care nu-l vom mai putea umple niciodată, pentru simplul motiv că numai prezența lor îl putea umple. Și așa, adunând înlăuntrul nostru absență lângă absență, gol lângă alt gol, vom trăi, la rându-ne, copleșiți de o lume în care nu ne vom mai recunoaște, dorul de a ne alătura celor care ar putea umple adâncul atâtor absențe.

Drum bun în Țara de Dincolo, Ada.

Dumnezeu să te odihnească în pace!

(Dan D. Iacob)