Violenta si sacrificiul – partea a 3-a

(continuare la Violenta si sacrificiul – partea a 2-a)

Violenţa sacrificială nu poate fi analizată independent de relaţia sa cu gândirea magică. În Medeea lui Euripide, principiul substituirii unei fiinţe umane cu altă fiinţă umană apare sub o formă sălbatică. Medeea pedepseşte trădarea lui Iason sacrificându-i copii, după ce îşi sacrificase propriul frate, pentru a-l proteja pe erou. Girard defineşte criza sacrificială ca pe o pierdere a diferenţei dintre violenţa impură şi violenţa purificatoare. Ideea freudiană a unui instinct care îl împinge pe om spre violenţă sau spre moarte nu este, în opinia lui Renè Girard decât „o poziţie mitică de repliere care îi împinge pe oameni să-şi plaseze violenţa în afara propriei persoane, să facă din ea un zeu sau un destin”(1)

Abordând relaţia dintre violenţă şi sacrificiu, Rene Girard ajunge şi la tema jocului. În concluzia la volumul „Violenţa şi sacrul”, el afirmă că ideea profană de joc este absentă în desfăşurarea unui ritual, noi fiind cei care, din exterior, o proiectăm asupra ritului. Asta nu înseamnă, subliniază el, că jocul este străin ritului, pentru că de la rituri ne vin principalele jocuri, dar înseamnă că noi am inversat, ca întotdeauna, ordinea semnificaţiilor, propriile noastre jocuri nefiind decât nişte rituri mai mult sau mai puţin desacralizate. Am citit cu toţii celebra cartea a lui Johan Huizinga, intitulată „Homo ludens”, în care filologul şi istoricul olandez încearcă să demonstreze că apariţia culturii este legată de joc. Cultura, spune el, apare dintru început nu din joc, ci ca joc, ca structură ludică, idee ce va deveni fundamentală în filosofia culturii.

“Mintea omenească nu se poate desprinde din cercul magic al jocului decât îndreptându-şi privirea spre ce este mai sfânt. Dacă cercetează lucrurile cu ajutorul gândirii logice nu ajunge prea departe. (…) O singură picătură de milostenie este de ajuns pentru a înălţa acţiunile noastre deasupra diferenţierilor minţii gânditoare. În orice conştiinţă morală întemeiată pe recunoaşterea justiţiei şi a clemenţei, problema joc sau seriozitate, care până la urmă a rămas insolubilă, e definitiv redusă la tăcere.”(2)

Dar, din aşezarea lui, Rene Girard ajunge să afirme că teza lui Huizinga trebuie inversată: nu jocul include sacrul, ci sacrul este cel care include jocul.

“În universul creştin, totul este mereu re-citire, pornind de la sfârşit şi în funcţie de acest sfârşit care dezvăluie eroarea perspectivelor anterioare. Cultura occidentală în întregul ei, creştină şi postcreştină, crede că se îndepărtează din ce în ce mai mult de Cristos, despre care îşi face o falsă idee, sacrificială; ea luptă să se debaraseze pentru totdeauna de el, dar, chiar atunci când crede că se îndreaptă către cu totul altceva, Cristos este demult alături de ea, explicându-i Scripturile.”(3)

Dan Dumitru Iacob

 


1 René Girard, op. cit., p. 57-58.

2 Johan Huizinga, Homo ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 319-320.

3 Girard, Rene, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Editura Nemira, 2006, p. 366.


Bibliografie:

Girard, Rene, Violenţa şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.

Girard, Rene, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Editura Nemira, 2006.

Huizinga, Johan, Homo ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.