Violenta si sacrificiul – partea a 2-a

(continuare la Violenta si sacrificiul – partea 1)

Omenirea, în întregul ei, este dominată de violenţă, iar Isus, fiind pur, neatins de violenţă, devine, în mod necesar, victima ei. Nonviolenţa nu este fatală în sine, ea fiind orientată spre viaţă, nu spre moarte. “Ceea ce îl condamnă pe Isus este fidelitatea absolută faţă de principiul definit în propria sa predicaţie. Nu există altă cauză a acestei morţi decât dragostea faţă de aproape, trăită până la capăt în infinita înţelegere a cerinţelor sale. -Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi- (In. 15,13).(…) Isus nu face decât să se supună până la capăt unei exigenţe de iubire despre care afirmă că vine de la Tatăl şi este adresată tuturor oamenilor. Oricine este chemat să devină fiu al lui Dumnezeu. Unica diferenţă, dar una capitală, este aceea că Fiul înţelege Cuvântul Tatălui şi i se conformează până la capăt, se identifică total cu acest cuvânt, în vreme ce alţi oameni, chiar dacă-l înţeleg, sunt incapabili să i se conformeze. Isus este singurul om care atinge scopul pentru întreaga omenire, singurul om de pe pământ care nu datorează nimic violenţei şi înfăptuirilor sale. Numele de Fiul Omului corespunde şi el, evident, împlinirii doar de către Isus a unei vocaţii care este a tuturor oamenilor. Dacă, pe pământ, această împlinire trece în mod necesar prin moartea lui Isus, nu este pentru că Tatăl a hotărât astfel, din stranii raţiuni sacrificiale; nici Fiul, nici Tatăl nu trebuie întrebaţi asupra cauzei acestui eveniment, ci toţi oamenii, doar omenirea. Însuşi faptul că omenirea n-a înţeles niciodată cu adevărat despre ce este vorba, arată clar perpetuata nerecunoaştere a omorului fondator, neputinţa noastră de a înţelege Cuvântul divin. “(1)

Dumnezeu-Iubire nu poate fi un Dumnezeu al violenţei, în stare să ceară sângele victimei celei mai apropiate de El, al propriului Fiu. Pe de altă parte, pentru Iisus, a continua să trăiască într-o lume ce a refuzat Împărăţia Tatălui, ar însemna a se supune în faţa violenţei. În interpretările clasice, teologice, moartea lui Iisus nu vine, în ultimă instanţă, de la oameni, ci de la Dumnezeu, iar acesta este argumentul duşmanilor creştinismului, spre a demonstra că el reproduce schema tuturor religiilor primitive. Dar pentru a scăpa de violenţă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, însă, în realitate, printre oameni, această dragoste n-a trăit-o până la capăt decât Iisus. “Pe acest pământ nu există decât Cristos care să-l fi ajuns vreodată pe Dumnezeu în perfecţiunea iubirii sale. Din pricină că nu înţeleg omorul întemeietor şi întemniţarea universală în violenţă, universala complicitate cu violenţa, teologilor le e frică să nu compromită transcendenţa divină luând ad litteram cuvintele Evangheliei. (…) Lectura non-sacrificială ne permite să înţelegem că Fiul este singurul unit cu Tatăl în plenitudinea umanităţii şi a divinităţii”(2), divinizarea omului fiind cu putinţă doar prin medierea Lui, de vreme ce El este unica punte între Împărăţia Violenţei şi Împărăţia lui Dumnezeu. Apariţia pe acest pământ a unei fiinţe ca Iisus este imposibilă, pentru că aici este o lume guvernată, în întregime, de violenţă şi de miturile violenţei. De aceea Evangheliile, Noul Testament în ansamblul său şi teologia primelor concilii afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu nu pentru că a fost răstignit, ci pentru că este Dumnezeu născut din Dumnezeul veşnic. “Să-l recunoşti pe Cristos ca Dumnezeu înseamnă să rercunoşti în el singura fiinţă capabilă să depăşească această violenţă care, până atunci, i-a depăşit pe oameni în mod absolut. Dacă violenţa este subiectul oricărei structuri mitice şi culturale, Cristos este singurul subiect care scapă acestei structuri, pentru a ne elibera de sub stăpânirea ei.”(3)

Dar până la Iisus există o întreagă suită de personaje la care Rene Girard face referire, spre a-şi contura noua abordare a relaţiei dintre violenţă şi sacru: Cain, Abel, Isaac, Ulise, Medeea, Ahile. Pe lângă acestea, ne-am putea gândi şi la Prometeu, zeul care alege să sufere, să se jertfească, pentru a aduce omului unul dintre cele mai importante, dar şi mai periculoase daruri: focul. Iisus va aduce un alt mare dar – focul – înţeles ca trăire interioară, învaţându-i pe oameni cum să-şi procure singuri acest „foc”. “Foc am venit să arunc peste lume, şi cum aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Iisus învesteşte umanitatea cu forţa tragicului, pe când Prometeu se situează doar pe sine în această zonă. Furând focul, Prometeu le oferă oamenilor cerul, încărcându-i în acelaşi timp cu vina de a fi năzuit către el. În Grecia antică, actul de cucerire a cerului prin focul furat de Prometeu este mult mai violent decât în orice altă civilizaţie, în primul rând pentru că este înfăptuit de un zeu, şi omul trebuie să devină acum demn de ceea ce i s-a dăruit, să-şi integreze cerul în propria fiinţă; drumul trebuie să treacă prin sine însuşi.

„Orice monstru întâlnit de eroii mitici, orice situaţie monstruoasă întâlnită de eroii ce suntem chemaţi să devenim reprezintă obiectivarea energiilor potenţiale care ne sunt date încă de la naştere în vederea construcţiei noastre; ele ne par înspăimântătoare atâta timp cât nu le-am integrat în noi înşine şi divine atunci când au devenit ale noastre; ele păzesc sâmburele Fiinţei, Cuvântul fondator. (…) Altfel spus, aceste obiectivări sunt acelea ale unei ţări necunoscute din noi înşine.” (4)

În Grecia antică coexistau două tipuri diametral opuse de religiozitate: religiozitatea olimpiană> şi religiozitatea <mistică>, divinitatea mistică prin excelenţă fiind Dionysos.

Rudolf Otto situează în centrul experienţei religioase sentimentul de numinos (amestec de teamă, misterium tremendum, fascinaţie, născute din sentimentul de creatură). Numinos-ul este cognitiv, deoarece indică un obiect din afara sinelui, care sfârşeşte prin a fi conceptualizat. În perioada clasică şi elenistică, sacrificiul a căpătat o formă substitutivă, „victima de schimb” fiind animalul consacrat unei divinităţi. Societatea deturnează spre o victimă „sacrificabilă” o violenţă care i-ar putea lovi pe membrii săi, şi care astfel pot fi protejaţi. Exemplele clasice de violenţă mimetică sunt furnizate de cultele orgiastice de mistere: cultul de origine frigiană al Cybelei, şi cultul lui Dionisos. Dionisiacul este expresia „ieşirii din sine”, a posedării de către zeu, a instalării unei stări ce suspendă pentru o perioadă scurtă de timp, legile cetăţii.

(va urma)

Dan D. Iacob


1 Op. cit. pp. 285-287.
2 Rene Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Editura Nemira, 2006, pp. 288-290.
3 Op. cit. pp. 293-294.
4 Rene Girard, Violenţa şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 25.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.