La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti lua fiinţă, odrăslită de Liliana Dumitrescu, trupa de teatru Alma. Alma se tâlcuieşte, aveam să aflu de la ea, suflet în latineşte şi măr în ungureşte. Alesesem o facultate tehnică din Bucureşti ştiind că exista trupa de teatru Podul, condusă de Gelu Naum, pentru că, deşi viaţa îmi refuzase accesul la facultatea de teatru, nu mă puteam ţine departe de lumea Thaliei.

Astfel, în toamna anului 1980, după nouă luni de armată, am făcut cunoştinţă cu trupa de teatru Podul, numită aşa pentru că-şi desfăşura activitatea în podul Casei de Cultură a Studenţilor. Gelu Naum era un om interiorizat, trupa formată doar din băieţi, pe vremea acea frecventând-o şi Claudiu Bleonţ, înainte de a da examen la I.A.T.C.; nu mi-a plăcut atmosfera pe care am găsit-o. Am primit un mic rol în Egmont, de Goethe, l-am urmărit pe Claudiu repetând într-o piesă japoneză, am asistat la spectacole şi, în preajma Anului Nou, când am citit un anunţ ce vestea înfiinţarea unei noi formaţii de teatru, m-am prezentat la preselecţie. Aşa am cunoscut-o pe Liliana Dumitrescu, metodist la Casa de Cultură, membră a trupei Podul din anii ’60, iubitoare de teatru, fină cunoscătoare a poeziei, filosofiei şi ştiinţelor esoterice.

Întâlnirea cu ea mi-a deschis, dincolo de orizontul artistic, pe cel al cunoaşterii. Despre trilogiile lui Blaga, filosofia indiană, Krishnamurti, Rudolf Steiner, Helena Blavatsky, Paul Brunton am aflat de la ea, dar, mai ales, de la maestra ei, Doamna Geta Angheluţă, fiica pictorului Octav Angheluţă. La un moment dat, în anul 1984, Liliana a acceptat să ne medieze întâlnirea cu Doamna Geta, atât în apartamentul ei, cât şi în garsoniera doamnei, aflată în piaţa Mihail Kogălniceanu.

Pe vremea aceea nu ştiam mare lucru despre perioada de după 1944, când casele burgheziei fuseseră naţionalizate şi populate cu diverse familii, aşa că am rămas surprins când, pentru a ajunge la Doamna Geta, trebuia să traversez o curte în care eram atacat de un câine, să urc o scară în spirală, să merg pe un coridor întunecat din care se deschideau mai multe uşi, spre a ajunge, în sfârşit, la capătul culoarului, la soneria ce-mi media accesul la locuinţei ei. Dincolo de uşă dădeai peste un alt hol, ce avea pe peretele din dreapta o bibliotecă burduşită cu cărţi, la capăt era bucătăria, în dreapta, intrarea în cameră, iar din cameră aveai acces la o terasă imensă.

Am avut de multe ori tentaţia să mă mut, avea să-mi spună Doamna Geta, dar pentru această terasă m-am răzgândit de fiecare dată. Şi, într-adevăr, înconjurată de ziduri de doi metri, acoperite cu ţiglă, terasa contura un spaţiu unic, care-şi manifesta valenţele mai ales în anotimpul cald. O masă şi câteva şezlonguri, un ghiveci mare cu o plantă, alte câteva obiecte restituiau un spaţiu ce te invita la meditaţie, la regăsirea de sine. În camera cu plafonul înalt era mobilier vechi, interbelic, pe pereţi atârnau tablouri cu rame groase, între care se regăsea un portret din tinereţe al Doamnei Geta, pe birou puteai vedea o maşină de scris, manuscrise, cărţi, iar cele câteva rafturi de bibliotecă adunau, în limbile franceză şi engleză, opera lui Krishnamurti, Rudolf Steiner, Helena Blavatsky, precum şi alte cărţi din acelaşi orizont.