Hermeneutica Noului Testament
Odată cu reforma protestantă iniţiată de Martin Luther la începutul secolului al XVI-a, apropierea de textul sacru s-a făcut şi pe calea unor analize care până atunci nu existau nici în orizontul romano-catolic, nici în cel ortodox. Traducerea în limba germană a Bibliei de către Martin Luther a dat tonul traducerilor textului sacru şi în alte limbi europene, lucru care a încurajat interpretările textului, disciplina creată – Hermeneutica (din limba greacă: ερμηνεια = a interpreta, a tălmăci) – reprezentând în filosofie metodologia interpretării şi înţelegerii textelor. Apărută în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, hermeneutica s-a ocupat la început de scrierile autorilor clasici ai antichităţii greco-romane, iar apoi de interpretarea textelor sacre, teologii străduindu-se să stabilească o metodă prin care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii. În decursul timpului, hermeneutica a devenit o teorie generală a regulilor de interpretare. Odată cu secolul al XX-lea, filosoful Martin Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înţelegerea existenţială, pe care o consideră o prezenţă directă în lume, nemijlocită de alte simboluri şi – prin aceasta – dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaştere. Discipolul său, Hans-Georg Gadamer, cunoscut prin opera sa „Adevăr şi metodă” (1960), pune problema obiectivităţii interpretării, independent de cel ce face analiza şi de contextul istoric în care este ea efectuată. Pentru el, întrucât fiecare investigator îşi iniţiază activitatea pornind de la o cunoaştere anticipată a obiectului cercetat, nu se mai poate admite o separaţie originară a celor doi termeni, ei existând de la început într-o dimensiune unică. În sfârşit, filosoful francez Paul Ricoeur radicalizează poziţiile lui Heidegger şi Gadamer, dezvoltând semnificaţia hermeneuticii pornind de la teoriile lingvistice asupra sensurilor simbolice prezente în filosofia lui Ernst Cassirer, înţelegerea trebuind să demonstreze fenomenologic o şi mai puternică componenţă social-istorică şi semantică.
Referindu-ne acum la textul sacru, vom porni de la afirmaţia pe care, în finalul volumului “Hermeneutica”, o face F.D.E Schleiermacher: “Chiar dacă nu putem ajunge niciodată la o înţelegere completă a fiecărei particularităţi a autorilor neotestamentari, punctul cel mai înalt al sarcinii hermeneutice poate fi totuşi atins: cuprinderea mereu mai completă a vieţii comune întru fiinţa şi spiritul lui Hristos”1.
Într-o prefaţă la două din scrierile lui Rudolf Bultman, reunite într-un singur volum, Paul Ricoeur observa că “dintotdeauna, în creştinism a existat o problemă hermeneutică, deoarece creştinismul procedează la o proclamare şi o predicare originală conform căreia, prin Isus Christos , Împărăţia s-a apropiat de noi în mod decisiv. (…) Dacă hermeneutica în general e, cum spune Dilthey, interpretarea expresiilor vieţii fixate prin scriere, hermeneutica proprie creştinismului se înrădăcinează în raportul unic dintre Scripturi şi propovăduirea la care trimit ele“2.