12 mai 2020: Pieton de profesie, obișnuiesc să scurtez drumurile de la un punct A la un punct B al orașului, pășind pe aleile dintre blocuri. Înainte de pandemie, pe aceleași alei scurtau, odată cu mine, drumul și conducătorii auto, astfel încât mă simțeam tot timpul „urmărit“. Mai mult, trebuia să fiu atent să nu fiu lovit de vreuna din aceste mașini; treceam de pe o alee pe alta, câte o mașină, hop, după mine, ieșeam la o stradă principală, hop, altă mașină, alte mașini. După 15 martie lucrurile s-au limpezit din acest punct de vedere. Ca prin farmec, aproape toate mașinile au rămas în parcări, iar eu, PIETONUL, am devenit, deodată, stăpânul absolut al aleilor, în limita deplasărilor consfințite de declarația pe proprie răspundere. Săptămânile treceau și începusem să mă obișnuiesc cu acestă nouă postură de Stăpân! De vreo câteva zile însă, apropiindu-se relaxarea de pe 15 mai, mașinile au început să ia în stăpânire șoselele, aleile, bulevardele. Da, este dreptul lor să facă asta, dar eu mă voi gândi, de acum înainte, la timpul ce mi-a fost hărăzit de starea de urgență, timp în care am fost STĂPÂNUL ALEILOR! A avut, trebuie să recunosc, și părți bune această stare de urgență…Voi ce credeți? Ce lucru bun v-a adus starea care se va încheia joi seară?

Dan D. Iacob

Întâlnesc, pe facebook, tot felul de texte, de poezioare, care fac apel la Dumnezeu, care-l invocă pe Dumnezeu să vină și să facă ordine, să ne repună în ordine, să ucidă virusul, să ne redea pofta de viață, să ne spele de frica de a ne apropia de semenii noștri… Este invocată Maica Domnului, este invocat Iisus Hristos, sunt invocați sfinții, este invocat Duhul Sfânt…Aceste texte se încheie, de obicei, cu sintagma „Fă să fie bine, să ne fie bine“. Da, energiile necreate ale lui Dumnezeu susțin cosmosul, planeta noastră albastră, dar asta nu înseamnă că ne va fi bine…

Din păcate, nu ne va fi bine. Televiziunile au avut și au grijă să ne înspăimânte, de dimineața până seara, pe tema COVID. Deși au început să iasă din case, oamenii sunt triști, mai triști decât erau acum trei luni, suspicioși, speriați. Da, au înflorit cireșii, a înflorit liliacul, natura nu știe de COVID, totul se luminează în jurul noastru, în timp ce noi ne întunecăm. Păcat…Nu știu câți oameni va omorî, până la sfârșitul anului, COVIDUL în România, dar știu că înainte de criză în România 5 milioane de oameni trăiau la limita sărăciei. Criza ecomonică este, acum, o realitate, vor fi din ce în ce mai mulți săraci, oamenii nu mai consumă decât strictul necesar, iar dacă banul nu se învârte, nu se învârte nimic. Ne așteaptă luni grele, ani grei. Cum poate Dumnezeu să facă să fie bine, când am reușit să stricăm atât de multe? Acum 2000 de ani, Iisus Hristos nu a eradicat boala din sânul poporului evreu; a făcut vindecări punctuale, dar boala a rămas. Așa era firesc, pentru că Dumnezeu nu te vindecă cu forța. Așa și acum, Dumnezeu nu ne va rezolva problemele printr-o intervenție miraculoasă. Nu! Noi trebuie să ne schimbăm, să trăim acea metanoia de care se vorbește în evanghelii, acea schimbare a gândirii. Da, această schimbare o putem face numai cu ajutorul Duhului Sfânt, dar pasul important trebuie să-l facem noi. Noi! Dacă nu facem acest pas, degeaba înălțăm rugi la cer… Degeaba…

Dan D. Iacob

Pe 15 ianuarie am sărbătorit 170 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, putând considera anul 2020 un An Eminescu. Aşa gândeam în luna ianuarie. Nu ştiu câţi gândeau aşa, câţi plănuiau, atunci, manifestări care să-l aibă în centru pe Eminescu, dar ştiu că a venit pandemia şi toate manifestările au fost anulate.

Uitându-mă în trecut, observ că marele nostru poet a fost pândit de ghinion după moarte. În afară de ce s-a făcut pentru el şi opera lui până în anul 1944 – statui, reeditări, descoperirea creaţiilor din caietele depuse, în anul 1902, de Maiorescu, la Academie, studiile lui George Călinescu, seria volumelor lui Perpessicius – sărbătoarea Centenarului naşterii sale (1950) a căzut într-o perioadă cumplită pentru neamul românesc, iar comemorarea Centenarului morţii sale (1989), la fel.

În 1989, seria volumelor tipărite, la început, de Perpesicius nu era încheiată, deşi Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc conduceau un colectiv care se ocupa de ani buni de asta. Apăruseră volume importante, dar, la o sută de ani de la moartea genialului poet opera lui nu era restituită, în întregul ei, poporului din care făcea parte.

Cât despre traducerile în alte limbi, ce să mai spunem?

Au apărut, desigur, volume importante de exegeză, visul lui Noica, de a fi facsimilate caietele lăsate de el, a fost împlinit de academicianul Eugen Simion, viaţa poetului a fost cercetată în amănunt, chiar dacă nu avem încă un volum esenţial despre ultimii şase ani din viaţa lui, aşa cum constata Petru Creţia în „Jurnalul unui eminescolog”, chiar dacă o nouă ediţie critică, pe liniile conturate de acelaşi Petru Creţia, nu a început încă.

Şi anii trec, trec…Anul acesta era un alt prilej de a ne ocupa de Eminescu, dar am ratat şi această ocazie. Cred că am fi ratat-o chiar dacă nu venea pandemia. Aşa, măcar avem o scuză. Ce ar însemna astăzi Iisus, fără cei ce au scris Evangheliile, fără lucrarea Apostolului Pavel, fără lucrarea împăratului Constantin, fără lucrarea Sfinţilor Trei Ierarhi (Sfânta Liturghie), fără norul ceresc de sfinţi şi sfinte, fără armata de preoţi, diaconi, monahi şi monahii, episcopi, mitropoliţi, cardinali, papi, pastori? Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar pentru a ţine vie lucrarea Lui Duhul Sfânt a ridicat, întru El, sute de mii de bărbaţi şi femei, de-a lungul a două mii de ani.

Eminescu este unul dintre noi, dar el a arătat lumii că românul poate fi şi genial. Cred că facem puţin, foarte puţin, pentru a ţine vie paradigma Eminescu, Sunetul Eminescu. Ne-am obişnuit să bifăm aducerea aminte de el la 15 ianuarie şi la 15 iunie, şi nici atunci cum s-ar cuveni. Cam atât….Şi e păcat….Pandemia va trece, criza economică adusă de ea, oricât de dureroasă şi de lungă va fi, va trece şi ea, dar Eminescu nu va trece atâta timp cât pe această planetă se va vorbi şi româneşte.

Pe patul de moarte, Zoe Dumitrescu Buşulenga îl ruga pe Dan Hăulică: „Să ai grijă de Mihai, să ai grijă de Mihai…”. Vor mai veni, sub o formă sau alta, momente de cumpănă pentru neamul românesc, dar ele nu trebuie să ne oprească să avem grijă de Mihai, de Mihai Eminescu. Cât a trăit ,el a avut, ca nimeni altul, grijă de limba noastră, născut-o, pentru noi şi aşternând pe hârtie versuri cum nu se mai scriseseră şi cum nu se vor mai scrie pe acest pământ. Suntem, vorba lui Cioran, datori faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea pe care ne-a sădit-o în suflete.Să nu uităm asta!

Dan D. Iacob

27 aprilie 2020

Bună dimineaţa, prieteni! Intrăm în linie dreaptă! Sunt mai puţin de trei săptămâni până la 15 mai, când, încet, încet, pe etape, România va reporni motoarele: hotelurile se vor redeschide, la fel unele linii aeriene, vom putea ieşi din casă fără bilet, dar suspiciunea … va rămâne. Nu ne vom mai îmbrăţişa aşa uşor cu prietenii, nu ne vom mai săruta aşa uşor pe obraz. Nu ne vom mai înghesui să servim masa la restaurant, cu multă lume, chiar cu mese asezate la distanţă. Viaţa porneşte de la creier, întreaga viaţă, începând de la posibilitatea de a păşi, până la viaţa sexuală, îşi are rădăcina în creier. De aceea, cred că, dincolo de restricţiile mai mari sau mai mici care vor fi după 15 mai, dincolo de tot felul de instrucţiuni, foarte importantă va fi starea noastră sufletească, mentală, psihică. Va trebui să ne obişnuim, să ne educăm, să nu vedem în aproapele nostru un potenţial purtător de virus, un asimtomatic. Cu cât vom reuşi să ieşim mai repede de sub umbrela îngrijorării, a fricii, cu atât ne vom bucura mai repede de viaţă. Iar Bucuria, s-a spus, este Chipul lui Dumnezeu în noi. Suntem încă sub vraja Învierii Domnului. Să nu uităm că, adesea, în Evanghelii, El ne îndeamnă: Bucuraţi-vă!

*

25 aprilie 2020

De vreo două sute de ani, de la locomotiva cu aburi la navetele spaţiale, de la dinamită la bomba atomică, omenirea lasă impresia că poate controla totul pe acest Pământ. Ne-a lovit, acum 100 de ani, o pandemie care a omorât vreo 50 de milioane dintre noi, a mai venit un război mondial în urma căruia au murit alte milioane de oameni, comunismul a omorât alte milioane, în zonele sărace ale planetei au murit şi mor alte şi alte milioane, dar, cu toate acestea, la nivel global, populaţia a tot crescut, ajungând astăzi la aproape şapte miliarde şi jumătate. După război, statele occidentale, SUA, Canada, Japonia, Izraelul, Turcia, Rusia, unele state arabe,au cunoscut, deceniu după deceniu, nivele tot mai înalte de dezvoltare, de civilizaţie.

24 aprilie 2020

De cinci mii de ani, de când avem vești despre civilizațiile umane, de la Sumer încoace, omenirea se mișcă în orizontul fricii, foamei și erosului. Frica de a nu avea cu ce trăi, de a nu avea un adăpost, haine, hrană, foamea de alimente, bani, bunuri, funcții, onoruri. Al treilea orizont este erosul, înțeles, de cele mai multe ori, doar la dimensiunea lui trupească, hormonală. Au trecut mii de ani de la civilizația sumeriană, s-au succedat diferite forme de organizare a societății, culminând, astăzi, cu capitalismul și socialismul, dar cele trei orizonturi sub puterea cărora curge viața omului sunt aceleași: frică. foame, eros. De mai bine de o lună de zile, datorită pandemiei, omenirea este constrânsă să trăiască după reguli impuse, de la stat la stat, de guvern, parlament, președinție. În aceste condiții restrictive, orizonturile de care aminteam își dezvăluie fața hidoasă: frica se amplifică, multiplicându-se în tot felul de frici pe care înainte le încercam mai puțin (frica de a contacta virusul și a muri în scurt timp, sau frica de o criză alimentară, de lipsa banilor), foamea ne îndeamnă să facem cumpărături în exces, provizii, iar erosul, dacă se menține doar la nivelul epidermei, combinat cu alcoolul, ne dă, poate, mai mult ca altădată, iluzia că evadăm, vremelnic, din strânsoarea lațului în care ne simțim prinși. În situații limită prelungite, oamenii își arată adevărata față, aducându-ne în memorie expresia homo homini lupus, omul este lup pentru om.

Ce vreau să spun?

17 aprilie 2020

Am urmărit, în această seară, in mediul virtual, Prohodul Domnului. Bărbaţi – mitropoliţi, episcopi, preoţi, diaconi, cântăreţi – prohodind un bărbat, pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Anul trecut, în alţi ani, nu-mi sărea în ochi această realitate, pentru că la slujbele din biserică participau şi femei, care făceau parte din grupurile ce cântau Prohodul Domnului. În acest an, ca niciodată, femeile nu au participat, activ, la slujba de prohodire. Ele, care au stat la piciorul crucii când apostolii fugiseră, ele, care au pregătit, în grabă, trupul Lui pentru a fi înmormântat, ele cărora, prin Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, li s-a arătat Iisus Hristos Înviat din morţi. Unde sunt femeile? m-am întrebat privind fragmente din slujba Prohodului, de la malul mării până la Iaşi. Nu am un răspuns. Am doar o tristeţe…

*

16 aprilie 2020

Mă gândesc la domnul ministru al culturii, Bogdan Gheorghiu, dar şi la domnul director al Institutului Cultural Român, Mirel Taloş, la miniştrii secretari de stat de la cultură, la vicepreşedintele ICR, la directori, secretari, etc, etc, etc…De o lună de zile România este în stare de urgenţă, iar activităţile culturale au fost blocate. De astăzi mai urmează o lună de stare de urgenţă, iar după 15 mai, chiar dacă condiţiile se vor relaxa, distanţarea socială, ni se spune, va continua. Mă gândesc cum vin ei la muncă în fiecare ti, cum fac planuri, vorba lui Eminescu, „din cuţite şi pahară”. Nu este vina lor, desigur, că pandemia a lovit planeta, dar ar avea timp acum, că stau mai mult la birou, să gândească acel proiect cultural de ţară, după cuvântul lui Eminescu: „trebuie să fim un stat de cultură aici, la gurile Dunării”. Dar poate chiar asta fac, iar eu îi privesc cu supiciune…

*

9 aprilie 2020

“Pomenește, Doamne, și pe cei care din binecuvântate pricini nu sunt de față”

Cancelaria Sfântului Sinod, a dat, cu aprobarea Patriarhului României, un comunicat privind slujbele de Florii, din Săptămâna mare (a Sfintelor Pătimiri) şi de Sfintele Paşti, în condiţiile stării de urgenţă. Astfel, “slujba Învierii Domnului, la care anul acesta nu participă credincioşi mireni, va începe, potrivit tipicului, în afara lăcaşului de cult, la ora 0,00 din noapte, deoarece Învierea lui Hristos este temelia învierii tuturor oamenilor”, după care clericii “vor intra în biserică, pentru continuarea Canonului Învierii şi pentru săvârşirea Sfintei Liturghii”. “La ora 0,00 din noapte, în timp ce clopotele răsună la toate bisericile unde se săvârşeşte slujba Învierii, credincioşii mireni, având candelele aprinse, pot ieşi la ferestre şi balcoane sau în curţile caselor lor, adresându-se unul către altul, de la distanţa de 2 metri, cu salutul pascal Hristos a înviat! şi răspunsul Adevărat a înviat!, fără a deranja pe alţi vecini care nu doresc să participe la această sărbătoare”.

6 aprilie 2020

Dragi prieteni, vreau să vă dăruiesc un text care pe mine m-a impresionat atunci când l-am citit şi la care mă gândesc adesea. Cred că este potrivit şi pentru vremurile de acum… L-am repovestit în una din cărţile mele…

„Ospățul lui Babette

Isak Dinesen are o povestire în care într-un sat pierdut pe coasta Danemarcei, în care locuitorii erau foarte religioși, ajunge o femeie. Comunitatea fusese dominată mulți ani de un pastor sever ce mergea pe calea creștinismului îndârjit care vede în lume un rău și îndeamnă la abandonarea plăcerilor lumești. Femeia venea din Franța cuprinsă de revoluție și a bătut la casa unde locuiau cele două fete ale pastorului, bătrâne acum, nemăritate, reușind să se angajeze ca bucătăreasă. A învățat repede să gătească mâncarea pe care o mâncau sătenii (pâine, pește, lapte și combinațiile lor posibile) și așa au trecut 14 ani.
Într-o zi, pe când fetele se pregăteau să sărbătorească centenarul nașterii tatălui lor, veni o scrisoare în care se afla un cec. Babette câștigase loteria la care, odată pe an, un prieten de la Paris îi cumpăra un bilet. Vreau să pregătesc eu masa pentru sărbătoarea centenarului tatălui vostru, le spuse surorilor și plecă într-un oraș îndepărtat, pentru a face comenzile. Tip de paisprezece ani se hrănise și cu vise, iar acum ele puteau deveni realitate. În fine, a sosit ziua cea mare, Babette a așternut o față de masă albă, de in, pe ea a pus veselă de import, sfeșnice de argint și pahare de cristal. Și banchetul începu. Vinurile au fost urmate de tot felul de mâncăruri excelente, iar pe măsură ce mâncau, în mesenii veniți cu hotărârea de a nu se bucura de bucate, avea loc o metamorfoză. Magia mâncării era mai puternică decât ideile pe care le aveau în minte.

30 martie 2020

Când locuieşti de mulţi ani în acelaşi oraş, aşa cum locuiesc eu, şi faci aproape toate drumurile pe jos (din simplul motiv că nu ai maşină, aşa cum nu am eu), ajungi să cunoşti năucii oraşului, oameni care, au n-au treabă, sunt tot timpul pe drumuri (la propriu şi la figurat).

Femei şi bărbaţi, între 40 şi 90 de ani. Îi cunosc, aşa cum se spune, din vedere, nu ştiu cum îi cheamă, unde locuiesc, ce viaţă au avut, dar pot să-i descriu.
Un domn, cu o barbă de călugăr, se deplasează, grăbit, grăbit, indiferent de anotimp, spre ….nicăieri. Barba îl ajută să primească, sâmbăta, după pomenirea morţilor, la ieşirea doamnelor de la biserică, pomeni substanţiale, sau să prindă un loc la vreun hram, la vreo pomenire, pe la restaurante. L-am văzut şi astăzi, la fel de grăbit, mergând, mergând…spre nicăieri…Acum, că nu se mai fac pomeniri în biserici, nici praznice pe la restaurante, îi va fi mai greu.

O doamnă zveltă îşi plimbă, întreaga zi, prin zona centrală a oraşului, câinele vagabond, ţinut într-o lesă şi vorbeşte cu el, au, mai bine spus, în preajma lui…

Şi ea merge…..spre nicăieri… prin tot oraşul… Acum va trebui să-şi plimbe animalul de companie doar în jurul blocului, în reprize scurte.