Tag Archives: constantin noica

A fi creator

În eseul “Neodihnirea de fiinţă”, apărut în anul 2004 în volumul “Lasă-te locuit”, conturam trei tipuri umane: omul vieţuitor, omul creator, omul care se creează pe sine.

Pentru omul vieţuitor, dincolo de orizontul propriei individualităţi nu mai există nimic, satisfacerea nevoilor personale implicând o continuă neodihnire de fiinţa lor. Conştiinţa de eu, care-şi face apariţia pentru prima dată la om, creează distincţia între grupă şi individ; ea rămâne centrată în jurul individului, perpetuă sete de certitudine fizică, emoţională, mentală şi conduce la un conflict între individ şi grup. Ceea ce-l separă, în ultimă instanţă, pe om de animal este puterea lui creatoare. Odată cu apariţia omului, observă Lucian Blaga în Trilogia culturii, s-a ivit în cosmos subiectul creator în accepţia deplină a termenului.

Omul creator apare ca o excepţie. Răsfoind orice istorie a filosofiei, remarcăm prezenţa temei creatorului la gânditorii de pretutindeni: orizontul analizelor lui Bergson este dat de ideea centralităţii creaţiei în existenţa umană, sensul general al lumii fiind identificat cu crearea de autori de creaţii; Supraomul lui Nietzsche este creator, el nu se supune adevărurilor exterioare, ci creează, prin forma personalităţii sale, adevărurile. Acelaşi Nietzsche afirmă că un popor este ocolul pe care îl face natura spre a ajunge la şase – şapte oameni mari.

Creştinismul susţine, la rându-i, că într-un Univers al Creaţiei, omul nu se poate manifesta deplin decât prin creaţie. Vorbind de omul creator nu ne gândim doar la cel care creează cultură şi civilizaţie, ci la orice angajare a cărei finalitate nu vizează folosul propriu. Cine îşi creşte cu bună şi luminată grijă copilul, afirma într-un rând filosoful Constantin Noica, săvârşeşte un act de cultură. Cine îşi îngrijeşte, mai degrabă cu gândul la roadă decât la rod, peticul său de pământ ori peticul său de înzestrare, face cultură… Ne e dat tuturor să ne aşezăm în condiţia aceasta şi este o demisie din omenesc a nu face cultură în orice sens al ei.

Continue Reading →
Posted on

Atlas de sunete fundamentale: Cum trebuie inteles Constantin Noica

SorinLavricAm spus adesea că unul din oamenii a căror operă mi-a marcat existenţa a fost filosoful Constantin Noica pe care l-am cunoscut la Păltiniş, în vara anului 1986. I-am citit şi recitit cărţile, dar l-am înţeles deplin doar după ce am parcurs studiile scrise, despre el şi opera lui, de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, dar mai ales de Sorin Lavric, cel care şi-a susţinut teza de doctorat în filosofie cu o lucrare despre ontologia lui Noica, scriind, mai apoi, şi volumul Noica şi Mişcarea Legionară. De aceea, cred că o serie de pasaje din interviul pe care l-a dat Sorin Lavric la Radio Trinitas doamnei Teodora Stanciu, sunt edificatoare pentru înţelegerea mesajului filosofului de la Păltiniş, fiind demne de a fi incluse în Atlasul meu de sunete fundamentale. Interviul este mai amplu, dar am încercat să fac un decupaj care să ilustreze cât mai bine titlul ales.

Noica, afirmă Sorin Lavric, a fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai spiritului interbelic în timpul comunismului, un catalizator, un mentor, un om care a întreţinut o stare de spirit pe care comuniştii şi impostorii din acea perioadă nu aveau înzestrarea să o întreţină. A fost conştient de menirea ce o avea, tocmai de aceea a rămas în ţară, dându-şi seama că pe umerii lui stă o sarcină pe care absenţa lui Eliade, Cioran, Dumitru Cristian Amzăr şi a atâtor altor interbelici de seamă, nu o mai putea duce la capăt. Ei nu mai erau aici, şi atunci sarcina aceasta a fost pur şi simplu preluată de Noica. Din ’44 şi pînă în ’89 ar fi fost un întins deşert filosofic, în cultură, dacă un Noica sau un Blaga, mai înainte, n-ar fi reprezentat o oază de gândire liberă şi de demnitate românească. Iar “Şcoala de la Păltiniş”, iscată în jurul lui Noica, este o răbufnire de inteligenţă românească şi de strălucire conceptuală într-o gaură neagră, pentru că asta era filosofia românească în timpul comunismului. Marxismul a ras pur şi simplu filosofia românească în acele decenii.

Toate maliţiozităţile şi săgeţile îndreptate împotriva lui de Cioran, Eliade, Monica Lovinescu, privitoare la un anumit pact, la o anumită seninătate împăciuitoare cu care Noica privea regimul comunist, le putem respinge cu zâmbetul pe buze, pentru că ele nu intră în intimitatea lui Noica. Noica era prea deştept şi, în acelaşi timp, prea înzestrat cu demnitate culturală ca să se terfelească făcând jocul comuniştilor.

Noica este un simbol, nu poţi să-l dai la o parte decât lăsând un gol pe care nu-l mai umple nimeni. Dacă îi dăm la o parte pe Blaga şi pe Noica, nu ştiu ce mai rămâne din filosofia noastră.

Continue Reading →
Posted on

Atlas de sunete fundamentale: Constantin Noica

Trăim, la început de secol şi de mileniu, într-o lume neaşezată, „sub o parte înăsprită de cer” cum spune cronicarul, dar, cu toate acestea, ne-a hărăzit Dumnezeu cu oameni care ne-au lăsat sunetele lor în cuvinte, sunete fundamentale: Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănecu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, Eugen Ionescu, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Daniil Sandu Tudor, Constantin Brâncuşi…

Totul curge, totul se transformă, numai sunetul, odată eliberat în eter, îşi păstrează, neschimbată, de-a lungul veacurilor, timbrul, esenţa. Cuvintele, odată scrise sau rostite păstrează acest sunet pe care fiecare dintre noi este chemat să-l recompună înlăuntrul fiinţe sale…

constantin-noicaConstantin Noica (1909-1987)

„Împreună cu toată lumea de astăzi, lucraţi asupra contextului, nu a textului. Nici nu ne dăm seama cât de mult întârzie lumea modernă asupra contextului, a condiţiilor exterioare. Vrem că creem pentru toţi, cu ideologiile noastre, condiţiile potrivite (spre a?) sau vrem să pregătim apariţia a nu ştim bine ce; antrenăm perfect cai pentru galopuri spre ţinte nedesluşite, iar mijloacele noastre sporite şi banul, mai ales banul, în atâtea inimi şi într-o bună parte a lumii, reprezintă contextul prin excelenţă. Până şi strădania ceasta legitimă, spre pace şi echilibru în lume, se înscrie grandios pe linia contextului. Dar care ne este textul? Iar contextul se vede, în timp ce textul nu se vede…

Problema ultimă a filosofiei este Fiinţa, iar încercarea fiecărui lucru de a intra în fiinţă este activă peste tot. Ştiţi de ce spun asta? Pentru că aşa cum spunea un medieval, fiinţa nu este până la urmă cea divină, cea desăvârşită, este numai iubirea ei. Oriunde este iubire, de la dragostea între oameni, dragostea către copil, până la dragostea către un gând şi pentru un sens de viaţă care să ţină, peste tot este şi fiinţă. Dealtfel, când iubeşti nici nu te mai întrebi ce este pe lume. Dar iubirea este pentru un text, nu pentru context, iar textele nu se văd. Sunt ale celor care ne-au devenit duhuri, umbre.

Cred că nu va încăpea ordine în lume şi în cetate, ba chiar în cunoaştere (cum o arată zbuciumul ştiinţelor de astăzi) decât atunci când vom găsi în afară de fiecare dată şi ne vom găsi fiecare textul, devenind şi văzând în jurul nostru bune umbre. De altfel ce suntem noi, cei în viaţă, decât mijlocitori între umbrele care nu mai sunt şi cele care nu sunt încă?”

Revista „Viaţa Românească” nr. 3/1988, „Ce nu se vede”

„Cine îşi creşte cu bună şi luminată grijă copilul săvârşeşte un act de cultură. Cine îşi îngrijeşte, mai degrabă cu gândul la roadă decât la rod peticul său de pământ ori petecul său de înzestrare, face cultură. Iar pentru că asemenea îndeletniciri îţi dau un înţeles pentru viaţă şi nu doar cunoştinţe, ele te fac ştiutor şi liber, aşadar te fac om. Ne e dat tuturor să ne aşezăm în condiţia aceasta. Dacă nu o facem – şi prea mulţi se refuză unei asemenea vrednicii şi învredniciri – rămânem nişte unelte ale cetăţii, în loc să fim mânuitori de unelte. Ştie cetatea, aşa cum ştie natura, ce să facă din noi, în cazul în care demisionăm din omenesc.

Continue Reading →
Posted on