Tema desăvârşirii creştine transpare foarte bine şi din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, scrisori adresate, între alţii, şi prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz supranumit şi Teologul pentru înălţimea gândirii sale. O parte din ele sunt scrise în timpul retragerii din lume dintre anii 360 – 361, altele mai târziu. Din ele transpare, dincolo de comentariile conjuncturale, ce ţin de o întâmplare sau alta, de un amănunt sau altul din viaţa sfântului, marea temă a desăvârşirii creştine, paşii de urmat pentru împlinirea ei în viaţa de zi cu zi. Căci, aşa cum am mai avut ocazia să punctăm, Sfântul Vasile cel mare nu este doar un teolog în sensul vorbirii despre Dumnezeu, despre calea ce urmat pentru a ne apropia de el, ci este un vorbitor cu Dumnezeu, în rugăciune, în asceză, în fapta de zi cu zi. De aceea, ni s-a părut important să dedicăm un capitol scrisorilor Sfântului Vasile cel Mare. Din ele transpare conturul unui om viu, care arde de dorul lui Dumnezeu, care-şi ajută semenii, care are prieteni şi duşmani, care trăieşte într-un timp dat, cu problemele şi frământările lui, chiar dacă orizontul spre care ţinteşte depăşeşte timpul.

Ierarhul capadocian nu a scris pentru a face artă, nici o clipă nu a pierdut-o pentru acest scop, dar pregătirea sa enciclopedică, talentul câştigat prin anii de studiu la cele mai prestigioase şcoli din vremea aceea au dat scrisorilor şi tuturor scrierilor vasiliene o inegalabilă frumuseţe în gândire şi în expresie, făcându-le accesibile şi astăzi, după mai bine de o mie şase sute de ani. Scrisorile sale au , dincolo de valoarea lor artistică şi literară, o importantă valoare teologică, ascetică, pedagogică, liturgică şi istorică, dăruindu-ne informaţii de mare preţ despre vremurile în care au trăit şi activat creştinii acelor timpuri. În rândurile ce urmează ne vom opri la câteva fragmente din aceste scrisori care vin în atingere cu tema desăvârşirii creştine în opera Sfântului Vasile cel Mare.

Astfel, în epistola a doua, scrisă în perioada de retragere şi dedicată bunului său prieten, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: Mi-e ruşine oarecum şi mie să descriu cu amănuntul ceea ce fac ziua şi noaptea în aceste locuri retrase. E drept că am părăsit viaţa de oraş, socotind-o prilej pentru tot felul de răutăţi. Dar pe mine însumi n-am reuşit încă să mă depăşesc. Dimpotrivă, am ajuns asemenea celor ce călătoresc pe mare, care, din pricina neobişnuinţei în ale navigaţiei, devin neliniştiţi, simţind că-i apucă răul de mare, sunt prost dispuşi din pricina legănării corăbiei, văzându-se zguduiţi când dintr-o parte când din alta, iar atunci cînd urcă într-o barcă ori într-o luntre îi apucă răul şi ameţeala, pentru că greaţa şi crizele de ficat i-au însoţit peste tot.

În creştinism desăvârşirea este strâns legată, indisolubil legată, de Biserică, de Sfintele taine şi de Sfânta Liturghie. De aceea, trebuie să zăbovim acum, după ce am conturat viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre chipul şi asemănarea omului sau despre regulile vieţuirii în comunităţile creştine pe care le-a elaborat, asupra locului central pe care-l ocupă Mântuitorul Hristos în Sfânta Liturghie pe care ne-a lăsat-o. Dar pentru a putea înţelege semnificaţia Sfintei Liturghii în cadrul cultului creştin, trebuie să amintim faptul că textul scripturistic nu este doar un text literar sau istoric, ci în primul rând unul cultic, dacă ţinem cont de faptul că scrierile pauline şi cele soborniceşti se lecturau şi se lecturează în cadrul slujbelor şi că în conţinutul lor se regăsesc multe din formulele liturgice. Pe de altă parte, prin centralitatea Mântuitorului Hristos înţelegem că nu Scripturile Îl explică pe Hristos, ci Hristos Cel răstignit şi înviat explică Scripturile. ¹, fapt care nu putea să nu fie oglindit şi de trăirea celor care au crezut în El, de felul în care se rugau atunci când se adunau pentru „frângerea pâinii“, de felul cum îşi exprimau aşteptările faţă de Parusia Domnului.²

Timpul prezent este, în viziunea creştină, intervalul dintre Învierea lui Hristos şi întoarcerea Sa. Ca interval, acest timp devine unul al Sfântului Duh, un timp al Bisericii, al propovăduirii Evangheliei, deoarece, prin viaţa, moartea şi învierea lui Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este doar viitoare ci viitoare şi prezentă. Această concomitenţă a prezentului cu viitorul este oglindită deplin în Sfânta Liturghie răsăriteană, liturghie atribuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Predaniei apostolice. Astfel Sfânta Liturghie devine figura sacramental-simbolică a prezenţei sacramentale a lui Hristos cel înviat.

Numai datorită centralităţii lui Hristos putem rosti rugăciunea ce ocupă un loc principal în anafora Sfântului Vasile cel Mare : Stăpâne al tuturor , Doamne al cerului şi al pământului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei şi priveşti adâncurile, Cel ce eşti fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, al marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, nădejdea noastră, Care este chipul bunătăţii Tale, pecete asemenea chipului, Care întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înţelepciune înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere. Lumina cea adevărată prin Care S-a arătat Sfântul Duh, Duhul Adevărului, darul înfierii, arvuna moştenirii celei ce va să fie, începutul bunătăţilor celor veşnice, puterea cea făcătoare de viaţă, izvorul sfinţeniei, de Care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare, întărită fiind, Ţie îţi slujeşte şi Ţie pururi îţi înalţă cântare de slăvire, că toate împreună slujesc Ţie.³

Ţinta omului este îndumnezeirea, unirea cu Modelul, căci omul este invitat să fie Dumnezeu, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.¹ În tâlcuirea la Cântarea Cântărilor el subliniază faptul că omul este o natură dinamică iar modul său de a acţiona are drept criterii iubirea şi libertatea căci Dumnezeu l-a investit cu libertate împărătească şi l-a aşezat ca stăpân peste lume şi peste propria sa voinţă. Astfel, el devine un mijlocitor între lume şi Dumnezeu. Conţinând oarecum lumea în sine, el nu mai are ca scop lumea ci pe Dumnezeu.

Doctrina despre om este, în primul rând, doctrina persoanei. La Platon conceptul de persoană este imposibil deoarece sufletul nu este legat de un singur trup cu care să formeze o singură echipă, unică şi veşnică ci, după moartea trupului, îşi găseşte o nouă gazdă vremelnică. Pe de altă parte, sufletul, în viziunea lui Platon, fiind un concept concret, este absorbit în cele din urmă de ideea abstractă care constituie fundamentul şi justificarea sa ultimă.

Nici la Aristotel conceptul pe persoană nu este ontologic posibil, deoarece sufletul este indisolubil legat de concret, omul existând în splendoarea sa de fiinţă doar când funcţionează biologic. Moartea, susţine Aristotel, distruge definitiv individualitatea fiinţei umane.

Termenul de persona apare în spaţiul roman spre a desemna rolul jucat în teatru sau în societate, calitatea de persona neavând un conţinut ontologic, neputând fi identificată cu substanţa omului.

Pentru a se ajunge la viziunea creştină a conceptului de persoană, a fost necesară o reinventare a termenilor prin opera Părinţilor greci ai Bisericii, mai precis prin încercarea lor de a clarifica în ce măsură Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, au o singură fire (ousia), dar nu sunt o singură persoană (hypostas). Dezbaterile ce au urmat Conciliului de la Niceea (325) în legătură cu expresia din Crez care stabilea că Fiul este de-o-fiinţă (homoousios) cu Tatăl, puneau, pentru prima dată în istorie, problema raportului existent între termenii ousia şi hypostasis, adică între fire şi persoană, în vreme ce în filosofia greacă nu exista nicio legătură între termenii de persoană (prosopon) şi substanţă, natură.

Pentru a evita confuziile şi deformările, Părinţii au adoptat termenul de ipostas.

Actul zidirii omului are o valoare cosmică, descoperind o nouă fază în viaţa lumii. Faptul că omul recapitulează în sine elementele şi valorile universului îl situează pe o poziţie de culme, dar prin acest lucru el nu-şi dezvăluie încă propria sa demnitate. Creaţia se realizează astfel după o ordine şi după un sens care privesc apariţia omului în ziua a şasea, adică în ultima zi a creaţiei.

În concepţia Sfântului Vasile cel Mare, natura omului are un statut ontologic special. Lucrurile din lumea aceasta sunt create după anumite idei ale Înţelepciunii divine şi în acest sens se poate spune că ele sunt raze ale Raţiunii supreme. În timp ce toate celelalte creaturi aparţin fie lumii spirituale, fie celei materiale, omul uneşte în sine lumea inteligibilă cu cea sensibilă, fiind punctul de întâlnire al spiritului cu materia. În sinteza acestor două elemente opuse – muritor şi nemuritor, trecător şi netrecător – se află adevărata natură a omului, explică Sfântul Vasile cel Mare în omilie : Să nu ne ataşăm celor materiale şi Ia aminte la tine însuţi.¹ Demnitatea şi excelenţa omului se datorează atât sufletului cât şi trupului, deoarece amândouă sunt create de Dumnezeu şi amândouă sunt necesare pentru perfecţionarea şi destinul omului. Sufletul, din cauza originii sale şi a afinităţii cu Dumnezeu este un fel de manifestare a lui Dumnezeu şi chiar putem spune că este ca o oglindă care, atunci când este pură şi lipsită de patimi, reflectă pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare în Omilii la Psalmi.²

Sfântul Vasile cel Mare nu urmează pe Origen în teoria lui asupra preexistenţei sufletului, şi acceptă în cea mai literară manieră posibilă că acesta a fost suflat în nările lui Adam de Dumnezeu Însuşi, potrivit relatării din cartea Genezei. Problema originii sufletelor descendenţilor lui Adam nu este discutată de sfânt, iar potrivit la părţile sufletului el urmează împărţirea tripartită platonică, adică sufletul raţional, sufletul sensibil şi sufletul instinctual, sufletul raţional fiind partea cea mai importantă, pe temeiul căreia omul dobândeşte raţiunea.

Raţiunea este înţeleasă drept capacitatea omului de a judeca, de a recunoaşte binele şi adevărul, şi chiar de a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, atât cât este posibil şi necesar omului. Dar pentru a se învrednici de toate acestea, subliniază Sfântul Vasile cel Mare, omul trebuie să fie eliberat de păcate şi de patimi.

Sub influenţa lui Platon, Sfântul Vasile cel Mare, în acord cu gândirea puternic ascetică, este critic faţă de trup şi vorbeşte despre el, în Omilii la Psalmi, în termeni de închisoare şi încătuşare a sufletului.³ El avertizează creştinii că preocuparea excesivă faţă de trup îl poate face pe acesta un mare inamic al sufletului. Cu toată această atitudine, sfântul evită însă dualismul radical prezent în opera lui Platon, trupul rămânând, în viziunea sa, în ciuda inferiorităţii sale, o creaţie a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, bun şi folositor. Descriind măreţia trupului omenesc (Nu dispreţui minunea care este în tine⁴, afirmă el) Sfântul Vasile cel Mare se dovedeşte moştenitorul celei mai autentice tradiţii patristice pe care o sintetizează în Omilia a II-a, Despre crearea omului.

Drumul spre Dumnezeu, drumul desăvârşirii nu poate fi conceput fără a folosi cuvântul lumină. De aceea vom aminti în câteva cuvinte, cum apare tema luminii în opera Sfântului Vasile cel Mare.

În liturghia ce-i poartă numele, înaintea citirii Sfintei Evanghelii, se rosteşte următoarea rugăciune: Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliştilor Tale propovăduiri.

Pe de altă parte, Dumnezeu este numit lumina cea adevărată, Fiul este numit strălucire a slavei Tatălui, iar Tatăl Părinte al luminilor iar în rugăciunea de taină a preotului din Sfânta Liturghie, rostită înainte de Rugăciunea Domnească, se spune: Ne primeşte pe noi toţi în Împărăţia Ta, arătându-ne fii ai luminii şi fii ai zilei.

În plus, acolo unde este viaţa veşnică, ne spune o altă rugăciune liturgică, stăpâneşte lumina feţei Tale.

Tema luminii îşi are rădăcina în Evanghelie, unde Mântuitorul Hristos afirmă despre Sine: Eu sunt lumina lumii. Pe de altă parte ştim că la Schimbarea la Faţă toate s-au umplut de lumina cea neînserată. Lumina lui Dumnezeu este prezentă şi în Vechiul Testament, începând de la Facere.

Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, teologul are nevoie de trei elemente esenţiale pentru îndeplinirea misiunii sale: timp, curăţire şi luminare. Pentru el Sfântul Duh este lumina cea duhovnicească, iar prin comunitatea cu Sfântul Duh sufletele devin ele însele surse de lumină pentru cei care le stau în preajmă.

Dumnezeirea este asemuită de el cu trei sori, imagine prezentă şi la ceilalţi Părinţi Capadocieni. Actul de susţinere al lumii de către Dumnezeu se săvârşeşte prin razele proniatoare, iar cei ce se supun acestei luminări nu sunt şi nu pot fi numiţi decât fii ai luminii. Lumina Duhului este mai presus de orice cuvânt.