Iar mă întreabă facebook la ce mă gândesc. Mă gândesc la celebrul pasaj din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel:

„1. Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.

2. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

5. nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

6. nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

9. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte,

10. dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

12. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

13. Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.

Mă gândesc cât de departe suntem astăzi de cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Pavel. Dar am fost, vreodată, cu adevărat, aproape de ele? De vreo patruzeci de ani încoace mă interesează cărţile, mă interesează ce transmit ele şi am trăit, ani la rând, cu nădejdea că există o carte care să lumineze toate înţelesurile, în care să găsesc toate răspunsurile. Pe drumul deschis de filosoful Constantin Noica, am crezut, ani şi ani, că cel mai bun lucru este să devii un om de cultură, un om cultivat. Să presupunem că există un om care a citit toate cărţile, din toate domeniile, că le-a înţeles, că ne poate vorbi despre ele, că, din aşezarea lor, poate răspunde la toate întrebările. Ei bine, după mărturia Sfântului Apostol Pavel, acel om n-ar însemna nimic dacă nu ar avea dragoste. Am înţeles că, în scurt timp, vom putea pune întrebări pe google şi vom primi răspuns. Google a citit toate cărţile, nimeni nu poate concura cu el. Dar google nu are dragoste. Iisus nu a spus „Eu deţin adevărul” . Dacă ar fi spus aceasta, ar fi însemnat că adevărul este un secret ce poate fi scris pe o bucată de hârtie şi s-ar fi oferit averi, s-ar fi purtat războaie, spre a ajunge în posesia acelei hârtii. El a spus „Eu sunt adevărul”. Adevărul se trăieşte, se trăieşte cu fiecare fibră a fiinţei, cu mintea-inimă. Sunt bune şi cărţile, desigur, ne ajută să dobândim cunoştinţe, o profesie cu care să ne câştigăm existenţa, dar adevărul se trăieşte. Şi se trăieşte în orizontul dragostei, doar în orizontul dragostei. Mai avem noi, cei de astăzi, acces la acest orizont? A avut omenirea, vreodată, acces la el? În cartea „Isus al meu”, Gabriel Liiceanu ne spune: „Utopica iubire creştină! (…) Nu iubirea ar trebui să ne lege pe toţi, că asta nu se poate, ci urbanitas, civilitatea, buna creştere, respectarea aceloraşi reguli de viaţă care ne limitează libertatea din clipa în care ea se izbeşte de libertatea celuilalt. Iar când acestea nu sunt, nimic nu e, iar iubire cu atât mai puţin”. La asta mă gândesc în această dimineaţă: mai este capabil omul să-şi iubească aproapele, până la a-şi pune viaţa pentru el? A fost vreodată în stare, în afara orizontului sfinţeniei, al sfinţilor? Iar aproapele nu înseamnă cel de un sânge cu tine, cel din familia ta, ci cel în nevoie, cel căzut „între tâlhari”. Lumea trece, de câteva luni de zile, prin momente de cumpănă. Vom reuşi să ne regăsim, unii pe alţii, chiar dacă nu am făcut-o niciodată până acum, în lumina dragostei, sau ne vom afunda tot mai mult şi tot mai adânc în întunericul urii, al indiferenţei, al egoismului? Voi ce credeţi?

Dan D. Iacob

Sunt invitat să intru în, sau să apreciez, tot felul de grupuri, atât pe facebook cât şi pe WhatsApp. Pe WhatsApp mă trezesc introdus în diferite grupuri. Unele mă interesează şi rămân, din celelalte ies imediat. Cum de nu înţeleg oamenii că suntem diferiţi, că fiecare dintre noi are alte priorităţi? Ştiu, sunt multe de făcut în România: de apărat pădurile, de adunat gunoiul din tot felul de locuri, de luptat împotriva ştirilor false, de promovat cărţi, filme, de…de…de…Voi cum vă descurcaţi cu atâtea grupuri? Eu mi-am făcut o listă scurtă, cu trei priorităţi, şi mă ţin de ea. La 60 de ani ai mei am învăţat că cel mai important capital este timpul şi, de aceea, caut să nu-l risipesc. Dacă v-aş spune cele trei priorităţi ale mele poate că veţi da îngăduitori din cap şi veţi gândi: „Te risipeşti!” Repet, voi cum vă descurcaţi cu grupurile?

Dan D. Iacob

Iunie 2020:

Zilele acestea, massmedia a intensificat dezbaterile legate de mărirea cu 40%, conform legii în vigoare, a pensiilor, începând cu data de 1 septembrie. Dincolo de argumentele pro şi contra acestei măriri, vă invit să recitiţi un fragment din celebra piesă de teatru a lui I.L. Caragiale, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”:

“EFIMIŢA: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce procopseală ar fi şi cu republica?

LEONIDA (minunat de-aşa întrebare): Ei! bravos! ş-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un condei, stăi să-ţi spui: mai întâi şi-întâi că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir…

EFIMIŢA: Zău?

LEONIDA: Zău… Al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate.

EFIMIŢA: Parol?

LEONIDA: Parol… Par egzamplu, eu…

EFIMIŢA: Pe lângă pensie ?

LEONIDA: Vezi bine; pensia e başca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor.

EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da.

LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murături.

EFIMIŢA: Cum lege de murături ?

LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.

EFIMIŢA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?

LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, domnule ? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?

EFIMIŢA: Aşa e… da’… (reflectând mai adânc) un lucru nu-nţeleg eu.

LEONIDA: Ce lucru?

EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?

LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…

EFIMIŢA (lămurită): Aşa da… vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecţie)

Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica! (Leonida începe

să sforăie) Dormi, soro?… (Leonida sforăie-nainte) A adormit.”

Iar noi, se ştie prea bine, trăim într-o republică…

Dan D. Iacob

Iunie 2020: Pe stradă, ştim prea bine, nu suntem obligaţi să purtăm mască. Cred că aţi observat şi voi că, mai ales oamenii în vârstă, poartă mască pe stradă. Nu este nimic rău, greşit în asta, dar am observat că marea majoritate a măştilor purtate de ei sunt uzate, chiar murdare în unele cazuri. Ştiu,cu preţul unei maşti poţi cumpăra o pâine, chiar două. Ştiu, dar mai bine nu le-ar purta. Nu numai că o mască murdară, uzată, nu te poate proteja, dar îţi afectează şi respiraţia, calitatea aerului respirat, mai ales dacă eşti în vârstă. Când intri într-o clădire, poţi pune pe faţă orice mască, pentru că nimeni n-o să te întrebe dacă masca e de azi, sau de ieri, aşa cum întrebăm noi la brutărie, despre pâine.

Vorba lui Bacovia: „O, ţară tristă, plină de humor…”

Dan D. Iacob

De-a lungul veacurilor, minţile cele mai luminate ale planetei au încercat să definească omul, spre a reliefa diferenţa dintre el şi animale. Aristotel a afirmat că omul este o fiinţă socială, cu alte cuvinte, că el nu poate trăi decât în relaţie cu alţi oameni, Pascal a spus că omul este o trestie gânditoare, iar Heidegger că este păstorul fiinţei. Au fost gânditori care au observat că doar omul este fiinţa care poate crea unelte, care poate iubi, care crede în nemurirea sufletului. Omul, spunea Lucian Blaga, este fiinţa care trăieşte în orizontul misterului şi întru revelarea lui. El singur este creator de ştiinţă, artă, filosofie, religie, prelungind, prin aceasta, esenţa creatoare a Celui care l-a creat.

Dimineaţa şi seara am program de televizor şi, nu ştiu cum se face că, deschizându-l înainte de fix, dau peste reclame. Mănânc, mă bărbieresc sau mă îmbrac şi, în acest timp, în auzul şi văzul meu curg tot felul de reclame. Nu vi le amintesc, pentru că le ştiţi foarte bine.Ascultându-le, am realizat că astăzi omul poate fi definit ca fiinţa care înghite pastile şi se dă cu creme, şi, mai ales, fiinţa care cumpără. Care cumpără mult şi foloseşte puţin din tot ceea ce a cumpărat. Comparând aceste definiţii cu cele de mai sus, putem observa lesne cum a dispărut orizontul sufletului nemuritor, al creativităţii, al misterului, al gândirii.

Mare păcat, nu?

Cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi, acesta pare să fie sloganul economiei capitaliste, bazate pe cerere şi ofertă. Să te fac să crezi că ai nevoie de acest produs, şi de acel produs, şi de celălalt… aceasta este miza societăţii de consum.

Pentru că meriţi!Eşti special, şi meriţi, DACĂ PLĂTEŞTI, tot ce e mai bun pe lume! Aceasta este miza reclamelor.

Dacă ar fi să cumpăr, spre binele meu, desigur, toate suplimentele naturiste şi toate cremele la care se face reclamă, toate aparatele, ar trebui, de dimineaţa până seara să iau pastile, să mă dau cu creme, să stau la aparate. Spre binele meu, desigur, întru prelungirea vieţii mele.

Dar, făcând toate acestea, nu uit oare de adevăratul sens al vieţii?Nu uit de lucrurile pe care le pot primi gratuit de la ceilalţi? Poate ar trebui să facem reclamă la îmbrăţişare, la surâs, la o vorbă bună, la iubire, la prietenie. Nu se vor face astfel de reclame, pentru simplul motiv că ele nu umplu conturile nimănui. Pe când pastilele, cremele, ciorapii speciali, lanternele minune, aparatele de ascuns zgârieturile de pe maşini, cele pentru revigorarea picioarelor, a trupului, ehe, cu ele e altă poveste…

Voi ce credeţi? Suntem fiinţe care înghit pastile, se dau cu tot felul de creme şi cumpără lucruri pe care apoi le uită în debara? Nu suntem şi altceva? Care este definiţia omului, mai apropiată de felul vostru de fiinţă?

Dan D. Iacob

Acum 131 de ani, „omul deplin al culturii româneşti” trecea în veşnicie. În anul 1989, eminescologul Petru Creţia, a scris un text cu titlul „Ultimul chip”, pe care vi-l readuc astăzi în memorie:

”Orice pămînt întors în pămînt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rîvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţărînă stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborît de pe o cruce nevăzută, flămînd şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte. Semănînd sfîşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da petru vecie un chip. De ce doar gînduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tîrzii cînd atît de greu suspina “o, Doamne” şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cînd le cînta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plîns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tîrzie şi ea, cînd, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: “Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.” A fost un om care greu se dădea pe mîna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani. De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă. Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gînd, plîngînd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său”.

Dan D. Iacob

Iar mă întreabă Facebook la ce mă gândesc. Mă gândesc la faptul că aseară, deşi am căutat, mai multe ore, pe aproape toate canalele româneşti, o emisiune despre Mihai Eminescu, nu am găsit. Pe Cinemaraton a fost reluat filmul „Un bulgăre de humă” şi …cam atât. Posturile de televiziune private nu au obligaţia de a ne aduce aminte de marele poet, dar TVR1, TVR 2, TVR3 au această obligaţie. E drept, la TVR3 nu am ajuns, pentru că nu mai ştiu pe ce canal este.

Ce trist… Să ai, acasă la tine, un geniu de talia lui Mihai Eminescu, şi să-l ignori. Ştiu, Eminescu nu mai este corect din punct de vedere politic, din punctul de vedere al noii politici culturale neomarxiste, cu rădăcini în Şcoala de la Frankfurt, politică ce a îmbrăţişat acum întreaga planetă, de la SUA, la UE. America, s-a spus, a fost mare atâta timp cât nu a avut o ideologie. Acum o are – corectitudinea politică – şi vedem ce se întâmplă acolo.

Am în bibliotecă un mic volum de versuri eminesciene, publicat în anul 1958, în „obsedantul deceniu”, în colecţia „cele mai frumoase poezii”. El conţine 24 de poezii corecte din punctul de vedere al politicii de atunci: „Venere şi Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est!”, „Floare albastră”, „Împărat şi proletar”, „Făt-Frumos din tei”, „Melancolie”,”Lacul”, „Dorinţa”, „Singurătate”, „O rămâi”, „Revedere”, „O, mamă”, „Scrisoarea III”, „Luceafărul”, „Şi dacă…”, „Glossă”, „Peste vârfuri”, „Somnoroase păsărele”, „Ce te legeni…”,” Mai am un singur dor”, „La steaua”, „Viaţa”, „Dintre sute de catarge”. Volumul a apărut la Editura Tineretului, fiind tipărit în 49.600 exemplare broşate şi 550 exemplare cartonate, un tiraj, trebuie să recunoaştem, de neimaginat astăzi. Nu trebuie să fii specialist în poezia eminesciană spre a înţelege că selecţia de mai sus este axată pe poeziile care au teme sociale, care prezintă într-o lumină proastă religia şi pe slujitorii ei („Când aud vreodată un rotund egumen / Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen / Povestind că viaţa e calea durerii / Şi că pocăinţa urmează plăcerii – / Mă întreb : Acesta poate ca să ştie, / Cum este viaţa, cum cată să fie? „) sau ” Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug „. Da, Eminescu a scris aceste poeme, dar a scris şi ‘Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Colinde , colinde”, „Învierea”, şi a spus că ” Biserica este maica neamului românesc”,însă atunci, în anul 1958, ele nu erau corecte din punct de vedere politic. Nu mai vorbim de poezia „Doină” şi de celelalte „Scrisori”. Punând cele 24 de poeme sub titlul „cele mai frumoase poezii”, îi faci un mare deserviciu poetului. Da, îl poţi prezenta, deplin, pe Eminescu, făcând o selecţie de 24 de poeme din tot ce a scris, dar fără să laşi la o parte „Scrisorile”, „Doina”, „Strigoii”,”Memento mori”, cu alte cuvinte, selectând poezii din toate orizonturile pe care el le-a cuprins cu nemarginile de gândire. Ştiu, erau vremuri tulburi atunci, cisma rusească era în ţară, puşcăriile comuniste erau pline de elita acestui popor, iar micul volum reprezenta un pas în recuperarea poetului, mai ales că prefaţa este semnată de Tudor Arghezi,care-l numeşte pe poet „un Beethoven al graiului românesc” şi „marele descălecător al poeziei”. Editura , mai spune Arghezi, „a avut intenţia de a pune în faţa tinerilor cititori un mănunchi de stihuri alese, pentru a fi simţite în tăcerile singurătăţii”.

Îl poate cunoaşte un tânăr, de atunci sau de astăzi, deplin, pe marele poet, doar din selecţia prezentată? Nu! Arghezi însuşi semnase, în acei ani, pactul cu diavolul, iar ecourile inegalabilei conferinţe despre Eminescu, rostită în anul 1943 la Ateneul Român, în care poetul este numit „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, nu se mai regăsesc în cuvântul introductiv al micului volum din anul 1958. Dar regimul comunist avea nevoie de nume de prestigiu – Arghezi, Sadoveanu, Călinescu – spre a drapa cu ele iadul abătut asupra poporului român. Au trecut de atunci peste 60 de ani, opera lui Eminescu a fost redată culturii româneşti după anul 1964, am păşit în capitalism, dar iată că astăzi, când, teoretic, avem acces la toate orizonturile, uităm să-l sărbătorim pe Eminescu în ziua trecerii sale în veşnicie. Uitare, sau o nouă formă a corectitudinii politice, a neomarxismului cultural care, ca o fantomă, bântuie astăzi prin lume ? Voi ce credeţi?

Dan D. Iacob