Până nu te-am iubit
N-am înţeles, deplin,
Cum din coasta lui Adam
Zămislită fost-a Eva…

Până nu te-am iubit
N-am înţeles, deplin,
Cum din jale, etern,
Se-ntrupează Electra,

Până nu te-am iubit
N-am înţeles, deplin,
Cum soarele poate răsări
Fără a mai apune,

Am învăţat de la oameni cum să nu fiu om.
N-am reuşit să ajut, cu adevărat, pe nimeni
şi nimeni n-a reuşit, cu adevărat, să mă ajute.
Am dat mâna cu mulţi, fără a-i putea, de fapt, atinge.

Într-o zi, mergând pe malul unei ape,
mi s-a revelat ruperea legăturii cu florile, cu arborii, cu apele,
cu tot ceea ce, în jurul meu, pulsează de Viaţă.

Rar, râsul unui copil mai sparge tristeţea.
Rar mai simt în mine Viaţa,
aşa cum o simţeam, cândva,
în firul de iarbă, în stele…

Acum am înţeles:
Ingineria nu este o meserie, ci o stare,
aşa cum toate cele primite de om sub soare,
stări sunt.
Actoria este o stare, la fel medicina, arhitectura, agricultura…
O, voi ştampile şi voi diplome,
O, voi fabrici de ingineri şi de actori,
de medici şi arhitecţi.
Ceea ce ai – diplomă, funcţie, titluri – ţine de întâmplările vieţii.
Ceea ce eşti, felul tău de fiinţă, aceasta ţi-i măsura.
E în noi ceva mai adânc decât noi înşine.
Suntem separaţi de prăpăstii lăuntrice de netrecut
şi, totuşi, viaţa ne pune alături:
femei, bărbaţi, copii, sensibili,
insensibili, indiferenţi,
credincioşi, atei, frumoşi urâţi,
scunzi, înalţi….

Fereşte-te, atunci când vei veni,
de tot ceea ce zgârie,
de tot ceea ce asurzeşte,
de ceea ce orbeşte, fereşte-te,
de ce-ţi pune margini,
de tot ce din afara ta vine.
Îţi spun fereşte-te, când ar trebui să-ţi spun:
Ferească-te felul tău de fiinţă de tot ce este exterior.

Dragul meu, când vei veni pe această lume,
să nu te obosească înţelegerea faptului că micimea oamenilor
este felul lor de fiinţă,
că stomacul plin şi sexul sunt suficienta lor sferă,
că neliniştile lor iau sfârşit, când cauzele
ce le-au provocat au fost potolite.
Numai neodihnirea de spirit e rostitoare, dragul meu,
numai ea clădeşte scara către cer.
Cealaltă neodihnire, alimentată de haosul secund – socialul,
duce la moarte.
Să nu confunzi niciodată haosul prim, rădăcină a Creaţiei,
Haosul devenit Cosmos, prin puterea Creatorului,
cu haosul secund, născut de om, de-a lungul atâtor generaţii,
şi alimentat, mereu, de vieţile oamenilor.
Ni s-a spus că trebuie să înţelegem.
Ce? Micimea? Suficienţa?

Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea, a strigat Iisus cu glas mare: Eli, Eli, lama sabahtani! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Doamne, de ce cuvântul scris sau rostit nu schimbă oamenii?
Doamne, de ce cuvintele noastre destrupate nu-i schimbă ?
Dar oare Iisus, Cuvântul întrupat, i-a schimbat cu adevărat?
Câţi, din miliardele de oameni ce au trăit după întruparea Lui,
au fost schimbaţi de El?
O mie, o sută de mii, un milion? O sută de milioane?
Câţi, neodihnindu-se de sfinţenie, au ajuns, prin har, la ea?

Doamne, de ce-mi dai să întâlnesc doar oameni hăituiţi de viaţă?
Oameni rămaşi, undeva, într-o fundătură ?
Ce-mi dai a înţelege prin aceasta?
Ştiu că nimic din ceea ce este omenesc
nu trebuie să ne sperie,
să ne trezească repulsie, să ne încovoaie sufletul.

Ştiu asta.
Şi totuşi,
Eli, Eli, lama sabahtani!

Dan D. Iacob
8 septembrie 1985,
prima lună ca angajat

Şi pentru că m-ai întrebat, nu o dată,
de ce sunt trist, am să-ţi spun:
Sunt trist fiindcă totul mi-e străin,
exterior, departe.
Recunosc, sunt prea întors spre neodihnirea din mine,
ca să pot primi iubirea, să mă las vindecat de ea.
Sau, poate, n-am întâlnit încă omul.

Când sunt trist, mă întreb:
De ce nu mi-a fost dat să-mi îmbrac sufletul
în haina de sărbătoare după care însetează?
În haina bucuriei, în haina iubirii?

Dan D. Iacob

Acela care-şi iubeşte viaţa o va pierde,
iar acela care şi-o urăşte o va câştiga.

Iisus.

Să nu-ţi pară rău niciodată după ceea ce, pierzând,
poţi cumpăra înapoi, cu bani,
sau cu orice altceva de tăria banului.
Ceea ce trebuie să pierzi,
Pentru a câştiga Viaţa, este eul,
acest pachet de prejudecăţi,
orgolii, frică, instinct al posesiunii,
fugă după securitatea materială,
mentală, sentimentală.
Trebuie să scapi de acel Ceva
despre care ai fost educat
că trebuie preamărit.
Ah, legea sufletului, de nepipăit este.
Iar dacă nu eşti sub o lege,
dacă nu eşti sub har,
nu eşti.

Dan D. Iacob
20 noiembrie 1985

Dacă pentru tine Eminescu nu e un simplu nume de poet,
caută să te însoţeşti cu cei pentru care Eminescu nu e un simplu nume.
Dacă, pentru tine, întrebările despre om şi lume sunt ca aerul şi ca apa,
Caută să te însoţeşti cu cei pentru care ele, ca apa şi ca aerul sunt.
Eu îţi vorbesc, ia bine seama, despre însoţire,
iar nu despre evadarea din singurătate.
Singurătatea, dacă ţi-a fost dată prin naştere,
ţine de felul tău de fiinţă şi de felul tău de fiinţă nu poţi scăpa
decât prin moarte,
decât prin har,
decât prin iubire…
Caută, însoţindu-te cu celălalt, cu ceilalţi,
să nu-ţi oboseşti prea mult singurătatea.
Nu uita: înţelesurile, atâtea câte ţi-au fost date,
din singurătate s-au născut.
Neodihnirea le-a sădit,
ploile lacrimilor tale le-au udat
şi singurătatea felului tău de fiinţă
le-a odrăslit.

Dan D. Iacob
3 decembrie 1985

Învaţă, când vei veni, să nu judeci prin comparaţie.
Învaţă să nu te laşi copleşit de realitate – chiar Dumnezeu de ar fi –
din care să faci un pat al lui Procust.
Învaţă că unii dintre noi se nasc bătrâni,
că fiecare vine pe această lume cu felul său de fiinţă
din care, mai apoi, îşi poate face scară spre cer.
Învaţă să asculţi şi adevărul celuilalt,
dar învaţă să-i preţuieşti şi tăcerea.
Adevăratele întâlniri au loc în tăcere.
Nimeni nu convinge, până la urmă, pe nimeni.
Caută, de aceea, să te însoţeşti cu cei în ochii cărora
vezi lucind scânteile adevărului
care te luminează şi pe tine.
Numai aşa vei putea scăpa de singurătate,
numai aşa vei putea trăi frumos.
Ţi-am spus toate acestea, pentru că te iubesc.
Pentru că atunci când îţi voi da viaţă din viaţa mea,
vreau, mai presus de orice, ca tu, dincolo de vieţuire,
să trăieşti!

Dan D. Iacob
19 decembrie 1985