(continuare la Violenta si sacrificiul – partea a 2-a)

Violenţa sacrificială nu poate fi analizată independent de relaţia sa cu gândirea magică. În Medeea lui Euripide, principiul substituirii unei fiinţe umane cu altă fiinţă umană apare sub o formă sălbatică. Medeea pedepseşte trădarea lui Iason sacrificându-i copii, după ce îşi sacrificase propriul frate, pentru a-l proteja pe erou. Girard defineşte criza sacrificială ca pe o pierdere a diferenţei dintre violenţa impură şi violenţa purificatoare. Ideea freudiană a unui instinct care îl împinge pe om spre violenţă sau spre moarte nu este, în opinia lui Renè Girard decât „o poziţie mitică de repliere care îi împinge pe oameni să-şi plaseze violenţa în afara propriei persoane, să facă din ea un zeu sau un destin”(1)

Abordând relaţia dintre violenţă şi sacrificiu, Rene Girard ajunge şi la tema jocului. În concluzia la volumul „Violenţa şi sacrul”, el afirmă că ideea profană de joc este absentă în desfăşurarea unui ritual, noi fiind cei care, din exterior, o proiectăm asupra ritului. Asta nu înseamnă, subliniază el, că jocul este străin ritului, pentru că de la rituri ne vin principalele jocuri, dar înseamnă că noi am inversat, ca întotdeauna, ordinea semnificaţiilor, propriile noastre jocuri nefiind decât nişte rituri mai mult sau mai puţin desacralizate. Am citit cu toţii celebra cartea a lui Johan Huizinga, intitulată „Homo ludens”, în care filologul şi istoricul olandez încearcă să demonstreze că apariţia culturii este legată de joc. Cultura, spune el, apare dintru început nu din joc, ci ca joc, ca structură ludică, idee ce va deveni fundamentală în filosofia culturii.

(continuare la Violenta si sacrificiul – partea 1)

Omenirea, în întregul ei, este dominată de violenţă, iar Isus, fiind pur, neatins de violenţă, devine, în mod necesar, victima ei. Nonviolenţa nu este fatală în sine, ea fiind orientată spre viaţă, nu spre moarte. “Ceea ce îl condamnă pe Isus este fidelitatea absolută faţă de principiul definit în propria sa predicaţie. Nu există altă cauză a acestei morţi decât dragostea faţă de aproape, trăită până la capăt în infinita înţelegere a cerinţelor sale. -Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi- (In. 15,13).(…) Isus nu face decât să se supună până la capăt unei exigenţe de iubire despre care afirmă că vine de la Tatăl şi este adresată tuturor oamenilor. Oricine este chemat să devină fiu al lui Dumnezeu. Unica diferenţă, dar una capitală, este aceea că Fiul înţelege Cuvântul Tatălui şi i se conformează până la capăt, se identifică total cu acest cuvânt, în vreme ce alţi oameni, chiar dacă-l înţeleg, sunt incapabili să i se conformeze. Isus este singurul om care atinge scopul pentru întreaga omenire, singurul om de pe pământ care nu datorează nimic violenţei şi înfăptuirilor sale. Numele de Fiul Omului corespunde şi el, evident, împlinirii doar de către Isus a unei vocaţii care este a tuturor oamenilor. Dacă, pe pământ, această împlinire trece în mod necesar prin moartea lui Isus, nu este pentru că Tatăl a hotărât astfel, din stranii raţiuni sacrificiale; nici Fiul, nici Tatăl nu trebuie întrebaţi asupra cauzei acestui eveniment, ci toţi oamenii, doar omenirea. Însuşi faptul că omenirea n-a înţeles niciodată cu adevărat despre ce este vorba, arată clar perpetuata nerecunoaştere a omorului fondator, neputinţa noastră de a înţelege Cuvântul divin. “(1)

Dumnezeu-Iubire nu poate fi un Dumnezeu al violenţei, în stare să ceară sângele victimei celei mai apropiate de El, al propriului Fiu. Pe de altă parte, pentru Iisus, a continua să trăiască într-o lume ce a refuzat Împărăţia Tatălui, ar însemna a se supune în faţa violenţei. În interpretările clasice, teologice, moartea lui Iisus nu vine, în ultimă instanţă, de la oameni, ci de la Dumnezeu, iar acesta este argumentul duşmanilor creştinismului, spre a demonstra că el reproduce schema tuturor religiilor primitive. Dar pentru a scăpa de violenţă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, însă, în realitate, printre oameni, această dragoste n-a trăit-o până la capăt decât Iisus. “Pe acest pământ nu există decât Cristos care să-l fi ajuns vreodată pe Dumnezeu în perfecţiunea iubirii sale. Din pricină că nu înţeleg omorul întemeietor şi întemniţarea universală în violenţă, universala complicitate cu violenţa, teologilor le e frică să nu compromită transcendenţa divină luând ad litteram cuvintele Evangheliei. (…) Lectura non-sacrificială ne permite să înţelegem că Fiul este singurul unit cu Tatăl în plenitudinea umanităţii şi a divinităţii”(2), divinizarea omului fiind cu putinţă doar prin medierea Lui, de vreme ce El este unica punte între Împărăţia Violenţei şi Împărăţia lui Dumnezeu. Apariţia pe acest pământ a unei fiinţe ca Iisus este imposibilă, pentru că aici este o lume guvernată, în întregime, de violenţă şi de miturile violenţei. De aceea Evangheliile, Noul Testament în ansamblul său şi teologia primelor concilii afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu nu pentru că a fost răstignit, ci pentru că este Dumnezeu născut din Dumnezeul veşnic. “Să-l recunoşti pe Cristos ca Dumnezeu înseamnă să rercunoşti în el singura fiinţă capabilă să depăşească această violenţă care, până atunci, i-a depăşit pe oameni în mod absolut. Dacă violenţa este subiectul oricărei structuri mitice şi culturale, Cristos este singurul subiect care scapă acestei structuri, pentru a ne elibera de sub stăpânirea ei.”(3)

În cartea “Violenţa şi sacrul”, publicată în anul 1972, René Girard leagă termenul de violenţă de sfera tragicului, tragedia fiind, după gândul lui, echilibrul unei balanţe care nu e cea a justiţiei, ci a violenţei. Din perspectivă antropologică, ne aminteşte el, tragedia este mimarea unui ritual care are drept scop abaterea violenţei dinspre o anume comunitate, prin sacrificiu, la început sacrificiul fiind uman, mai târziu victima umană fiind înlocuită cu un animal (ied, ciută, ţap) care păstra atributele victimei.

În analiza relaţiei dintre violenţă şi sacru, René Girard defineşte trei structuri arhetipale care motivează mecanismul violenţei:

• rivalitatea mimetică în contrapondere cu dorinţa de autenticitate a fiecărui individ,
• instinctul proteic şi independent de relaţia dintre sacrificiu şi gândirea mitic-arhetipală, dar în strânsă dependenţă de hermeneutica freudiană,
• un instict al sacrificiului care motivează asumarea rolului de victimă, în societăţile antice.

Relaţia dintre violenţa sacrificială şi sărbătoarea care o precede este fundamentală în opera girardiană, teoria sărbătorii fiind articulată pe teoria sacrificiului. Girard îl citează pe Roger Caillois pentru a argumenta în favoarea ipotezei că violenţa poate deveni obiectul unei „comemorări vesele”, ca antecedent al unei soluţii cathartice. Sacrificiul reînnoieşte o ordine culturală, reactualizează relaţia dintre om şi cosmos, prin rememorarea unui moment originar, perceput ca sursă a vitalităţii şi prin repetarea unei experienţe cu rol întemeietor.