Dacă fac liturghie și m-am împărtășit, spune într-o carte părintele duhovnic al monahilor de aici, sunt mulțumit. Nu-mi trebuie Țara Sfântă, Ierusalimul, Sfântul Munte. Format în preajma părintelui Paisie Olaru și a Părintelui Cleopa, acest călugăr născut în anul 1965 a moștenit de la ei calea categorică, riguroasă a monahismului moldav. Monahismul de după 1990, mai spune el, a adus două catastrofe: telefonul mobil și libertatea de mișcare a călugărilor. Într-adevăr, când ai ales monahismul trebuie să te statornicești într-un loc și să începi lucrarea asupra ta însuți, iar vorbitul la mobil, călătoriile, nu fac decât să te scoată din sine, viciind mediul în care ai ales să trăiești. Dar, din nefericire, foarte puțini monahi sunt la nivelul mediului pe care l-au ales și atunci cad în sfera aflării în treabă la români. Ce să-i faci, strâmtă este calea care duce la Împărăție și tragedia este că poți fi alături de cale având sentimentul că ești pe ea, ba mai mult, dând și sfaturi docte, culese de prin cărți celor care, văzându-te în haine negre, îți cer cuvânt de învățătură. Tu te faci că îl dai, ei se fac apoi că îl lucrează și uite așa ne trecem viețile, felicitându-ne unii pe alții, fericindu-ne unii pe alții, că ne-a lăsat bunul Dumnezeu în sânul dreptei credințe! Se povestește că un idol al casei, plămădit din ceară, se afla lângă focul în care erau călite vase de preț. Când începu să se topească, se plânse focului:

– Cât de crud poți fi cu mine, lor le dăruiești durabilitate, iar pe mine mă distrugi!

– Să te plângi mai degrabă de firea ta, răspunse focul, eu sunt pretutindeni același.

Așa și cu focul creștinismului; fiecare cu firea lui…

Timpul, spune Shakespeare într-un rând, trece peste noi cu nepăsarea hoțului grăbit, ce strânge prada fără să se uite. Și timpul a trecut, la sfârșitul anului 2013 directorul bibliotecii s-a pensionat și, înțelegându-mă bine cu noul director, poet și scriitor, am reușit să fac ceea ce știu mai bine: activități culturale, teatru-lectură, un atelier de dezbateri civice sub orizontul Cult-Cultură. Astăzi, bibliotecile tind să devină Centre Culturale unde se pot desfășura diferite activități, de la lansări de carte la audiții muzicale, de la vizionări de filme documentare sau artistice până la prezentarea unor spectacole de teatru, centre unde utilizatorul are acces la internet, la baze de date în format electronic. Utilizatorul de astăzi poate împrumuta acasă, în afară de cărțile pe suport de hârtie și filme artistice sau documentare, ori CD-uri cu muzică de diferite genuri. De asemenea, își face tot mai simțită prezența cartea electronică (e-cartea sau, în engleză, electronic book, e-book). Ea este o publicație fără un suport propriu fizic, existând doar sub formă logică- gânduri într-un creier electronic. Accesarea acestor informații este posibilă prin utilizarea câtorva sisteme de suport fizic – de la hard discul unui calculator accesat direct sau de la distanță prin internet sau intranet, la discuri optice și la cartele de memorie (suporturi externe). Anul acesta, a fost lansată la Paris cea mai mare bibliotecă digitală din lume, considerată o catedrală a intelectualității, reunind manuscrise antice chine-zești, primele hărți ale Lumii Noi, ziare irakiene sau texte originale semnate de Rabelais, informează ziarul The Guardian. Proiectul World Digital Library (WDL), care aduce la un loc unele dintre cele mai valoroase opere ale lumii, a fost lansat în luna aprilie 2014 la Centrul UNESCO din Paris. Platforma online are structura unei ferestre digitale prin intermediul căreia internauții pot accesa zeci de mii de texte rare din țări precum Arabia Saudită, Africa de Sud, Suedia. Biblioteca digitală este poziționată ca un instrument educațional singular în lume, materialele fiind accesate gratuit și traduse în șapte limbi. În aceste condiții, afirmația lui Joge Luis Borges din volumul Cărțile și noaptea, capătă noi sensuri: Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră că ar fi o grădină, alții și-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă și aici mă aflam eu…

Dan D. Iacob

Cuvintele, spune Alexander Schmemann, pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria. De aici dezaprobarea mea pentru conversațiile „profunde “și, mai ales, spirituale. În anii tineri tânjeam după o seară de discuții profunde, sufletești, spirituale, legate de marile înțelesuri ale trecerii omului pe acest pământ. Sufletul meu de atunci era însetat de ele pentru că începusem să pășesc pe drumul înfundat (o facultate tehnică) și felul meu de ființă se hrănea cu teatru, poezie, filosofie, înțelepciune. Anii au trecut, pașii pe drumul înfundat au devenit tot mai mulți, deși încercam mereu să-mi dau și alte drumuri, iar conversațiile spirituale cu semenii mei ajungeau să risipească comuniunea dintre noi, să alunge bucuria. Crescut de anumite lecturi și trăiri, de anumite întâlniri cu oamenii, fiecare partener de dialog își apără poziția despre care crede că este singura îndreptățită, singura pe deplin adevărată și astfel comunicarea era ratată, bucuria risipită. Fiecare dintre noi ne retrăgeam însingurați și triști, convinși că celălalt, ceilalți, n-au mers destul de departe pe drumul lor spre a ne da dreptate. De fapt, oricât de departe ar merge pe drumul lor, adevărurile noastre nu vor fi niciodată ale lor și oricât de departe am merge pe drumul nostru, adevărurile lor nu vor fi niciodată pe deplin ale noastre. Iau ca exemplu persoana Mântuitorului Hristos.

Fiecare din cei care pornesc pe drumul spre El ajung să aibă un Hristos al lor, chiar dacă biserica conturează un drum pentru toți. Sau cred că au un Hristos al lor când, de fapt, sunt pe un drum înfundat. Dar cum poți ști că te afli pe un drum înfundat? Când, după primii pași, începi să simți, organic, zidul de care te vei izbi la capătul lui. Dar atunci de ce nu faci pașii înapoi, de ce nu părăsești acest drum? Pentru că nu poți, pentru că un desiș de întâmplări, fapte, lucruri, te constrâng să mergi mai departe. De-a stânga și de-a dreapta drumul îți arată noi priveliști – căsătoria, copii, locurile succesive de muncă – trăiești bucurii și necazuri, împliniri și dezamăgiri, boli și vindecări. Toate sunt reale, deși, în adânc, știi că nu ești pe drumul tău. Nu ești pe drumul tău, dar drumul înfundat pe care ai mers zeci de ani devine ca și al tău de vreme ce ai început să obosești, să albești, să ai responsabilitatea copiilor ce ți s-au alăturat și care, la rându-le, își caută drumul. Dincolo de tot și de toate, există o singurătate a drumului înfundat, o singurătate pe care nici iubirea nu o poate umple până la capăt.

La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, pe când urmam studii politehnice la București, m-am pasionat de filosofie; și una din expresiile acestei pasiuni a fost lucrarea Strategia gândului filosofic la Baruch Spinoza. Îmi propusesem să mă apropii de opera lui Spinoza cu un ochi proaspăt, neatârnat de lectura diferitelor interpretări și de aceea nu am citit niciun comentariu pentru a-mi redacta eseul. Nu știu cât de original am reușit să fiu în interpretarea pe care am făcut-o, dar știu că figura marelui filosof și sistemul lui de gândire mi-au însoțit de atunci pașii. Odată cu trecerea anilor, când viața mea a început să curgă sub apăsarea meseriei de inginer pentru care nu am vocație, m-am gândit adesea la Spinoza, cel exclus, datorită gândirii sale, din comunitatea evreilor din Amsterdam, pe când avea 24 de ani, la voința lui de a-și urma calea cu suflet, retras într-o localitate de lângă capitala Olandei, învățând latină și pătrunzând gândirea filosofilor antici dar și pe aceea a lui Descartes, acesta din urmă având o influență covârșitoare asupra sa. Retras din viața socială, lipsit de orice dorințe și vanități lumești, Spinoza a trăit timp de 12 ani în gazdă, la Haga, ocupându-se, pentru a-și câștiga existența, cu șlefuitul sticlelor de ochelari și cu mici lucrări de desen. Ocupa o cameră și un hol. În hol avea masa de șlefuit ochelari și biblioteca, iar în cameră un dulap și un pat, moștenire de la părinți; a trăit ca un sfânt, se hrănea frugal, mânca foarte rar carne și bea puțin vin sau bere. Singurul lux pe care și-l permitea erau cărțile, tutunul și gulerele mari, albe, dantelate. Peste haină purta o pelerină veche, pe care refuza să o schimbe cu alta nouă, replicând: E lucru de prisos când sacul e mai bun decât carnea pe care o acoperă. Întreaga lui filosofie pulsează de o căldură mistică, iradiind o dragoste infinită către Dumnezeul infinit: Amor Dei intellectualis. Câtă tărie trebuie să ai, câtă voință de a-ți trăi viața în libertate interioară, pentru a renunța la scara de valori a lumii și a păși pe drumul tău cu suflet. Pentru mine Spinoza va rămâne un model de cum se poate trăi fără a face concesii, fără a te amăgi. De cele mai multe ori ne revoltăm pentru că simțim că locul nostru este în altă parte, că felul cum este plămădită ființa noastră merită alte moduri de manifestare în social. Uităm prea adesea că drumul cunoașterii de sine, împletit cum este cu drumul cunoașterii lui Dumnezeu, este cel mai important și că pe acest drum trebuie să pășim. Este sublim să ajungi la cunoaștere dar, ne avertizează Spinoza, toate lucrurile sublime sunt, pe cât de grele, pe atât de rare.Poate că întreg parcursul vieții mele de până acum nu este decât o repetată invitație la regăsirea de sine și poate că munca mea repetitivă, de zi cu zi, la bibliotecă, nu este decât invitația de a mă lecui de vanitate, de orgoliu, pentru a mă putea concentra asupra singurului lucru important: cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu. Simt că trebuie să devin, spre a putea merge senin mai departe, spre a putea surâde, un șlefuitor de lentile.

Dan D. Iacob

Este marți, 28 decembrie, ultima zi de lucru din acest an. Sunt în tura de după-amiază, iar pe la ora 16 apare în secție o cititoare a noastră cu mintea puțin tulburată, fiica unui cunoscut profesor de filosofie pe care l-am avut și eu ca dascăl în anii de liceu. Se specializase în logică, dar, din păcate, n-a reușit prin cursul de materialism dialectic și istoric pe care ni l-a predat în clasa a douăsprezecea (în anul 1979) să-mi trezească interesul pentru filosofie. Spun din păcate pentru că, cine știe, poate aș fi ocolit facultatea de Transporturi…

Fiica lui, pensionată de boală cred, este unul din puținii locuitori ai orașului care petrece multe ore în bibliotecă. De obicei se așează într-un fotoliu, ia o carte și începe să citească, răsucindu-și cu mâna stângă șuvițele albe de păr. De data asta se plimbă apatică printre rânduri, fără a lua un volum; de fapt privește rafturile tixite cu cărți fără să vadă titlurile, cu acea privire întoarsă înlăuntru, a statuilor. Într-un târziu ia totuși o carte, o răsfoiește absentă și o pune la loc, continuându-și periplul printre rafturi. Cred că singurătatea din preajma sărbătorilor a adus-o în starea aceasta; pentru persoanele singure sărbătorile (Crăciunul, Paștele) nu sunt un prilej de bucurie.

În timp ce stau de vorbă cu un vechi prieten revenit acasă de sărbători, ea se așază într-un fotoliu și privește în gol. Dacă aș fi fost numai noi în secție poate că aș fi încercat să leg un dialog… Minutele trec, trec, eu și prietenul meu depănăm amintiri, iar la răstimpuri o privesc cu coada ochiului: stă nemișcată, cu privirea pierdută, dar într-un târziu se ridică brusc și pleacă. Sărbători fericite, îi spun în gând. Prietenul meu pleacă, iar peste jumătate de oră biblioteca se va închide. Pe ultima sută de metri apare un obișnuit al secției, puțin amețit și mă roagă să-l las să aleagă trei cărți; se întoarce cu literatură de consum, iar în timp ce completează data de restituire cântă:

Din bătrâni se povestește
Ceaușescu mai trăiește
Aplecat într-un baston
Ne vede de la balcon…

Apropiindu-se de mine spre a-mi întinde volumele, întru înregistrarea electronică, mă acoperă cu un miros de vin ieftin și cu refrenul: Moș Crăciun, Moș Crăciun…

După ce a lucrat o perioadă într-un anticariat ce avea anexată o bibliotecă Orwell scria: Mulți din cei care intrau la noi erau genul de oameni care sunt o pacoste oriunde, dar într-un anticariat se pot manifesta mai bine. De exemplu, bătrâna și simpatica doamnă care „caută o carte pentru un invalid “(o cerere foarte des întâlnită) și cealaltă bătrână și simpatică doamnă, care a citit în 1897 o carte extrem de frumoasă și se întreabă dacă i-ai putea-o găsi. Din păcate, nu-și mai amintește titlul sau autorul, deși își amintește că avea coperta roșie. (…)

Într-un oraș ca Londra există întotdeauna pe străzi destui nebuni fără acte, care tind să graviteze în jurul librăriilor și anticariatelor, pentru că un anticariat este unul din puținele locuri în care poți arde gazul mult timp fără să cheltuiești nici un ban. Până la urmă ajungi să-i recunoști pe oamenii aceștia aproape dintr-o privire. Cu toate vorbele lor pompoase, felul lor de a fi are ceva decrepit și haotic. (…)

Într-o bibliotecă de împrumut vezi gusturile adevărate ale oamenilor, nu cele afișate, iar unul din lucrurile care te izbesc e cât de mult au căzut în dizgrație romancierii englezi „clasici“.

Dan D. Iacob

Eu nu cer vieții nimic altceva, afirma Nelli Pilat, decât să mă lase să stau lângă tine. Dar n-a fost să fie. Dinu Pilat a murit, după ani de pușcărie, iar Nelli a mai trăit aproape treizeci de ani, ducând cu ea dincolo, ca o armură a mântuirii, intactă, iubirea lor. Câți dintre noi am fost hărăziți cu așa ceva? Și poate că activismul ce ne animă, lucrurile pe care le facem, sunt menite, în adânc, să umple golul pe care l-a lăsat înlăuntrul nostru absența marii iubiri. Cred că ne naștem purtând cu noi o sumă de goluri ce trebuiesc umplute: un gol pe care numai iubirea îl poate ostoi, altul pe care-l poate umple doar prietenia, sau altul hărăzit numai împlinirii vocației cu care am venit pe lume. Din nefericire cei mai mulți trec prin viață și îmbătrânesc fără ca aceste goluri să fie umplute, plecând cu ele dincolo, în altă lume. Dar poate că abia acolo, în Împărăție, iubirea divină le va umple…

*

Poate voi scrie odată un volum cu titlul Cartea melcilor, cu referire la cei care merg încet, asemenea melcilor, spre adâncurile sufletești, spre iubire, spre spirit.

Dan D. Iacob

Suntem o cultură, afirmă Gabriel Liiceanu, în care dacă ar apărea „Critica rațiunii pure “, ar trece neobservată. Dar a apărut deja. Cu titlul „Devenirea întru ființă “. A trecut neobservată. Și tot el: Răul pe care i l-au făcut câțiva neinspirați lui Noica: au abătut discuția de la esențial, de la operă. Vorba lui Levinas despre Heidegger: s-ar putea să fie adevărat tot ce spuneți (rău) despre el. Dar ați citit „Ființă și timp “?

*

Cu dulce dăruire românească, așa semna în ultimii ani Noica pe volumele pe cale le dăruia.

*

Mi s-a cerut, de către o tânără poetă – Georgiana Ploscaru – o prefață la viitorul ei volum de versuri. Mă simt onorat, dar cred că în momentul în care încep să ți se ceară prefețe, îmbătrânești.

*

Unul din medicii mei de familie avea foarte mulți pacienți de vârsta a treia și, când aveam nevoie de o consultație, stăteam la o imensă coadă formată din oameni bătrâni. După ani și ani, situația se mai îmbunătățise, pentru că bătrânii se răriseră, prin moarte. Mergi la doctor și te tratezi până mori, doctorul, la rându-i, moare și el, lăsând locul altui medic și altor pacienți care vor urma, implacabil, același drum. Asemenea medicului de familie este și bibliotecarul. La secția unde lucrez vin, lunar, câteva duzini de pensionari, spre a împrumuta cărți, de cele mai multe ori facile, uși întru evadarea din cenușiul vieții de zi cu zi, întru lumina lumii celor bogați, sau a lumii celor ce ne conduc, ori a celor ce ne promit dezlegarea tuturor misterelor. Cititorii, ca și bibliotecarii, ca și cărțile, se trec și mor… Atunci de unde atunci atâta răutate, atâta crispare, atâta încremenire în proiect, atâta aflare în treabă? Din faptul că nu înțelegem precaritatea trecerii noastre pe acest pământ…

*

Dintre toți pacienții mei trecuți de mijlocul vieții, nota Jung în anul 1932, nu există unul singur a cărui problemă hotărâtoare să nu fie aceea a atitudinii religioase… și nici unul nu va fi cu adevărat vindecat.

Dan D. Iacob

A început școala, biblioteca reintră în programul de două ture și, odată cu acest pas, intru la rându-mi, în alt ritm. Dincolo de treburile rotitoare ale fiecărei zile trebuie să finalizez corectura celei de-a patra cărți – Uită-te o clipă, răsare soarele – și apoi să încep să contactez sponsorii. Cred că este foarte important să ai tot timpul proiecte noi, să fii în ascensiune, să te pui în slujba celorlalți, încercând astfel să temperezi cavalcada eu-lui, a orgoliului, a mândriei. Duhul să nu-l stingeți, îndemna apostolul acum două milenii, dar Duhul este iubire, iar dacă am stins iubirea, am stins de fapt lumina acestei lumi. Fără ea lumea este moartă, chiar dacă se mișcă, bea, râde, face dragoste, adună sau risipește averi.

Dan D. Iacob

După 1989, când a apărut cartea lui Bruno Würtz intitulată New Age, tema noii religiozități m-a preocupat constant; am aflat că ea a cunoscut două faze, care-și au rădăcinile în S.U.A.:

• prima s-a conturat spre sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut, ca o mișcare laică ce respingea concepția tradițională de a delega unei caste sacerdotale monopolul sacrului, căutând experiențe autentice în afara bisericii. Deși aceste mișcări au intrat treptat în criză, pe la începutul anilor 80 s-a conturat

• a doua fază este mișcarea New Age propriu-zisă, o viziune gnostică asupra lumii, ce propune, pe un fundament panteist, o concepție holistică, o perspectivă evoluțio-nistă și o psihologizare a religiei, care coincide cu o sacralizare a psihologiei, toate acestea înscriindu-se într-o perspectivă milenaristă și apocaliptică. Conform acestei viziuni, Era Vărsătorului, care va succede erei Peștilor în care trăim acum, ne va rupe de dominația credinței creștine de tip monoteist, căutările spirituale nemaifăcându-se, de rândul acesta, în jurul unui Dumnezeu personal al tradiției iudeo-creștine.

Revelația ultimă a New Age-ului se configurează ca Minte, Energie, Viață, o Realitate impersonală ce poate dobândi trăsăturile personale ale credinței în Dumnezeu, dar numai temporar și instrumental. Din așezarea acestei viziuni Răul este identificat cu ignoranța ce învăluie mintea omului, dualismul fiind considerat o iluzie, căderea biblică (păcatul primordial al protopărinților Adam și Eva) fiind privită ca fiind de natură psihologică, nu cosmologică. Individul este invitat să se realizeze în templul propriei ființe printr-un proces de gnoză: descoperirea propriului Sine și crearea propriei realități. Odată angajat pe acest drum, fiecare om este invitat să devină propriul său terapeut, eliberându-se de orice dependență, este invitat să devină zeu, întru unificarea realității divizate. Se profilează astfel o religie fără Dumnezeu și fără Biserică, fără o lume de dincolo și fără sancțiuni. Vinovăția, ispășirea, izbăvirea, iertarea, păcatul, nu-și au locul în noua viziune.

Dan D. Iacob