Libris 2017: Ramura de Liliac, printre cele mai vandute carti

Ziarul Ceahlăul, 20 septembrie 2017

… Printre cele mai prezente la această manifestare, Editura “Eikon” a adus, şi în acest an, apariții editoriale consistente care să justifice timpul lecturii.
O surpriză plăcută pentru cititorii nemțeni, a fost cartea pietreanului Dan Iacob, Ramura de liliac, – un dialog despre iubire, scrisă cu real talent, dar și cu mult patos, care a inregistrat cele mai mari vânzări printre cărțile Editurii Eikon la această ediție.

Citeşte mai mult!

Lansare de carte: Ramura de liliac

Sâmbătă, 16 septembrie, în cadrul Târgului de carte “Libris”, desfăşurat la Piatra Neamţ, în perioada 14-18 septembrie, am lansat, începând cu ora 14.00, cartea “Ramura de liliac”, o nuvelă pe tema iubirii, publicată la Editura “EIKON” din Bucureşti. Au vorbit despre carte Valentin Ajder şi Vianu Mureşan, în faţa unei prezenţe numeroase. Cele 50 de exemplare ale nuvelei, aduse de editură la târg, s-au vândut până la ultimul. Mulţumesc prietenilor şi cunoscuţilor care au participat la lansare, care au cumpărat cartea, dar şi celor care, necunoscându-mă, dar fiind atraşi de prezentarea care s-a făcut volumului, l-au achiziţionat, sau măcar l-au răsfoit.

Tema iubirii se regăseşte în paginile cărţilor pe care le-am publicat până acum, de la iubirea-prietenie la iubirea familială, de la eros la agape, dar am simţit nevoia să-i dedic o scriere coerentă, spre a încerca să mă apropii, odată cu cititorul, de misterul întâlnirii dintre bărbat şi femeie.

Puteţi citi mai jos câteva pagini:

“Iubirea este rugăciune, este realul, viaţa, adevărul. Poţi vorbi despre iubire, sau poţi pricepe ce se spune despre iubire, doar în măsura în care ţi-a fost hărăzit să fii locuit de ea. Dacă nu te-ai învrednicit de această divină locuire, te rog să nu deschizi această carte; în vreme ce pentru cei care iubesc ea poate fi ca aerul şi ca apa, ca soarele şi ca pâinea, pentru tine va fi doar o carte de cenuşă. Cenuşa păsării Phoenix, nefiind şi cenuşa arderii tale, nu-ţi poate mijloci învierea, iar o carte care nu năzuieşte să moşească o înviere este o simplă grămadă de vorbe frumoase dar goale, un chimval zângănitor.

Textul pe care urmează să-l citeşti este mai degrabă un eseu ficţional decât o nuvelă, gândurile pe care le-am aşternut pe hârtie fiind suma întâlnirilor cu cărţile, dar mai ales cu oamenii. Nepriceperea mea literară te poate face să simţi că personajele duc o existenţă spirituală demonstrativă, asemenea unei lecţii predate prin discursuri şi situaţii specifice unei şcoli iniţiatice, că ele pornesc, brusc, dialoguri lungi, neprecedate de vreun avertisment în logica naraţiunii, dându-ţi sentimentul de inautenticitate.

Trăirile nostre nu poat lua, până la capăt, forma cuvintelor. Şi totuşi…

Două ceşti de cafea

Acum înţeleg clar că de mult timp eu mă îndrept spre tine şi tu spre mine. (…) Ca două păsări solitare zburând deasupra marilor preerii potrivit unor calcule cereşti; în toţi aceşti ani cât nişte vieţi întregi, noi am înaintat unul spre celălalt. – Robert J. Waller, Podurile din Madison County

Eram angajată de câteva zile, ca asistentă, la o casă de odihnă pentru persoane în vârstă, ridicată pe malul unui lac de acumulare moldav. Primăvara dădea locului o pecete aparte, iar în clipele de răgaz mă plimbam pe malul apei. La un moment dat, am descoperit pe pontonul pe care erau aşezate câteva mese şi scaune o femeie cu părul alb şi ochi negri, pătrunzători, care bea cafeaua dintr-o ceaşcă pe care este imprimat celebrul tablou al lui Klimt, Sărutul. Pe mica măsuţă odihnesc două ceşti de cafea, pictura regăsindu-se pe farfurioare dar şi pe un suport de ochelari, din tablă, transformat, aveam să aflu mai târziu, în zaharniţă. Terminând de sorbit cafeaua din prima ceaşcă, femeia se mută pe celălalt scaun, şi, după ce oftează discret, începe să soarbă şi din a doua. În tot acest timp soarele dimineţii, urcând pe cer, luminează din ce în ce mai mult lacul străpuns de siluetele copacilor surprinşi de acumularea de apă, în urma unei alunecări de teren ce a oprit, cu ani în urmă, curgerea râului, iar vântul primăvăratec aduce pe ponton mireasma florilor de liliac. Din difuzorul unui mic CD-player, aşezat pe masă, răzbat arii dintr-o operă pe care n-o recunosc. Femeia este apărată de răcoarea dimineţii de un şal de culoare maron pe care, la răstimpuri, îl strânge în jurul umerilor. Părul alb este presărat cu fire negre, ce amintesc de culoarea lui din anii tineri, iar ochii sunt ajutaţi să vadă de o pereche de ochelari cu rame rotunde. Pe degete nu se vede niciun inel, dar urechile sunt împodobite cu o pereche de cercei simpli.

Ada

Luni, 11 septembrie, în timp ce elevii și profesorii se pregăteau să meargă la școală, spre a începe un nou an de învățământ, profesoara de limba și literatura română Ada Popovici, de la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu“ din Piatra Neamț, trecea pragul acestei lumi, pășind în Țara de Dincolo. Peste câteva zile doar, pe 18 septembrie 2017, ar fi împlinit 57 de ani.

Pe Ada o știu din anii de liceu. Nu trebuia să fii coleg de clasă cu ea ca să o cunoști, pentru că Ada se făcea remarcată oriunde apărea. Scria poezii, recita la serbările școlare, participa la olimpiade, citea mult, era nelipsită de la teatru, iar acest început de drum din anii tineri anunța un viitor de excepție. În anul 1977, când Liceul „Petru Rareș“ s-a transformat în liceu de matematică-fizică cu profil mecanic, Ada a dat examenul de treaptă la Liceul „Calistrat Hogaș“, urmându-și vocația umanistă, iar apropierea ei de tainele limbii și literaturii române a fost mediată, între alții, și de domnul profesor Mihai Mancaș. Ada scria poezii de o profunzime neobișnuită pentru vârsta ei, iar profesorii întrezăreau în ea un talent ieșit din comun. După terminarea liceului, începând cu anul 1979, Ada a urmat Facultatea de Filologie de la Iași, după Revoluție a făcut studii de regie la București, iar în anul 2007 a obținut doctoratul în științe filologice la Universitatea „Alexandru Iona Cuza“ din Iași. Întorcându-se în Moldova, după o perioadă petrecută în capitală, a colaborat la revistele „Convorbiri literare“, „Apostolul“, la „Monitorul literar și artistic“, dar munca ei, talentul pentru scris, cultura pe care o acumulase, s-au concretizat și în volumele „Poezia românească. Studiu teoretic și aplicativ“ (2008), „Limbajul dramatic și orizontul de așteptare estetică“ (2009), „Limbă și literatură română. Comunicare. Proză. Dramaturgie“ (2011), „Alfabetul din povești“ (2013). A întocmit, de-a lungul anilor, mai multe prefețe, a participat la simpozioane, conferințe și colocvii naționale și internaționale. Dar dincolo de toate aceste împliniri ale ei, trebuie spus că Ada era un om curat la suflet, un caracter puternic, fără aplecare spre compromise, un om cum puțini mai sunt astăzi.

Apostolul: Autori nemteni la Targul de carte Librex 2017

În perioada 10-14 mai 2017, s-a desfăşurat la Iaşi, ediţia a XXV-a a Târgului de carte Librex. Sub tema „Cărţi şi oameni în jurul lumii”, evenimentul a adunat invitaţi din Franţa, Germania, Egipt, Mexic şi România, dar şi 150 de expozanţi cu un profil axat pe tematica Târgului (carte, arte vizuale, muzică, papetărie, birotică, jucării). Citeşte mai mult….

Pelerin în Tara Sfânta, de Paste

În anul 2007 am petrecut sărbătorile de Paște în Țara Sfântă, după ce în Vinerea Mare am făcut Drumul Crucii, iar sâmbătă, la ora 14 și 6 minute am luat lumină din lumina care, în chip minunat, coboară la Sfântul Mormânt. Izvoarele Iordanului, Nazaretul, Betleemul, Marea Moartă, Marea Tiberiadei, Hozeva, Carantania, Mânăstirea Sfântul Sava, Zidul Plângerii, Grădinile Templului Bahai, iată câteva din reperele pelerinajului. Citeşte mai mult…

In memoriam Liliana Andreescu

Duminică 26 martie 2017 s-a scurs un an de când Liliana Andreescu a păşit în lumea de dincolo. Începând cu anul 1980, în cadrul trupei de teatru studenţesc pe care o înfiinţase la Bucureşti, a reuşit să sădească în sufletele câtorva tineri, printre care m-am numărat şi eu, dorul de a năzui către împlinirea spirituală. Acum, la un an de la despărţirea de ea, o parte dintre ei, alături de membrii familiei, au simţit nevoia să aşeze pe hârtie câteva amintiri. Un prieten de la Viena, Calin Lukas, s-a priceput să le aşeze în pagină, cu promisiunea că, până la anul viitor, alături de textele lăsate de Liliana, de alte mărturii şi imagini foto, ele se vor regăsi în urna foşnitoare a unei cărţi. Într-o lume ce pare a nu se mai putea opri din alergarea ei spre ţinte nedesluşite, cred că este bine să ne luăm răgazul de a aduce omagiul nostru unui om drag, ce ne-a marcat tinereţea. Lumină lină, Liliana, lumină lină…

Loader Loading...
EAD Logo Taking too long?

Reload Reload document
| Open Open in new tab

Descarcă [3.85 MB]

Cristian Badilita la Piatra Neamt

La sfarşitul anului trecut a fost prezent la Piatra Neamţ, invitat de ziarul Ceahlaul, cu o conferinţă despre textele fondatoare ale creştismului, teologul Cristian Bădiliţă. Stabilit la Paris, având un doctorat în teologie la Sorbona, Cristian Bădiliţă (n. 1968), a început, cu ani în urmă, un vast proiect de traducere a Noului Testament, după ce a condus un colectiv ce a tradus în româneşte Septuaginta.

În invitaţia pe care ne-a făcut-o la evenimentul din data de 6 decembrie 2016, ziarul Ceahlăul preciza: „Credinciosul creștin al secolului XXI este „condamnat la cultură“. El dispune de un număr de texte sacre, care alcătuiesc Noul Testament, având libertatea, dar și datoria, de a cunoaște aceste texte în mod cinstit, responsabil, fructificând atât tradiția patristică, din primele secole ale Bisericii, cât și metodele științifice de editare și interpretare puse la punct în ultimele secole. Din această perspectivă, a credinciosului cultivat, lucid și responsabil, Cristian Bădiliță, clasicist, biblist, doctor al Universității Paris IV-Sorbona, va prezenta o constelație de capodopere creștine pe care le-a tradus și comentat în ultimii cincisprezece ani: cele patru Evanghelii, Apocalipsa lui Ioan, Patericul, Evanghelii apocrife, Apocalipsa lui Pavel.”

Cristian Bădiliță, n. 1968. Istoric al creștinismului timpuriu, poet, eseist. Predă un curs despre tradiția patristică la Institutul de studii ecumenice San Bernardino din Veneția. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța; trad. românească, Nemira, 2015). Fellow al Institutului de Studii Religioase din Trento; al Școlii Normale Superioare din Pisa; al WIKO, Berlin. A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College (Polirom, 2002-2011). Realizează o traducere comentată a Noului Testament (Editura Vremea, București).

Ziarul Ceahlaul: „Iubesc. India mea“ – Tudor Enea

La cumpăna dintre Crăciun și Revelion, Cupola Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu“ a găzduit, miercuri 28 decembrie, lansarea unei cărți mai puțin obișnuite, un jurnal de călătorie în India. Autorul este un tânăr din Piatra Neamț, pe nume Tudor Enea (absolvent, din anul 2004, al Facultății de Economie din Iași), care, simțind rutina ce umbrea viața lui de zi cu zi din orașul natal, a avut curajul de a pleca în Norvegia și, de acolo, în cadrul unui proiect umanitar legat de educație, în India, pentru șase luni. Plecarea în Norvegia era legată de înscrierea la o școală pentru cooperare și dezvoltare pe bază de voluntariat, iar șederea în Asia a fost prilejuită de un proiect umanitar pentru copii nevoiași din mahalalele indiene. Nu citise, voit, nimic despre India, nu urmărise documentare (tocmai pentru a nu fi întors din drum), așa că întâlnirea cu țara ce numără mai bine de un miliard de locuitori s-a produs fără medierea culturii. Cartea, apărută anul acesta la editura Capriccio, poartă titlul de mai sus: „Iubesc. India mea“… (Citeşte mai mult).

Cuvânt la Nasterea Domnului

nasterea-domnuluiÎntr-o lume care nu se mai opreşte din alergarea spre ţinte nedesluşite, într-o lume copleşită de reclame la tot felul de produse, Crăciunul tinde, din păcate, să devină el însuşi un produs frumos ambalat, având în centru pe Moş Crăciun, cu sacul prin de daruri şi mai puţin pe pruncul divin, care se naşte în ieslea din la Betleem. Una din cele mai importante stări pe care le poate trăi omul este starea de martor, iar în creştinism această stare presupune prezenţa Sfântului Duh. Astfel, de-a lungul anului bisericesc suntem, sub înrâurirea Sfântului Duh, martorii Naşterii Domnului, ai Învierii Lui, ai Schimbării la Faţă, ai Înălţării de-a Drepta Tatălui, ai Rusaliilor. Nu poţi trăi deplin starea de martor decât în Biserică, în comuniunea credincioşilor, în timpul Sfintei Liturghii, în timpul Sfintelor Taine.

Când spunem, rostind Crezul, despre Fiul lui Dumnezeu că “S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”, taina rămâne întreagă, pentru că mintea nu poate să înţeleagă cum coboară Dumnezeu cel infinit într-un trup finit, cum se poate naşte El, cel de necuprins, din Fecioară. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, spun Părinţii Bisericii, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har. Adevărul Întrupării şi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este, după cum bine ştim, un adevăr accesibil credinţei, nu raţiunii, dar omul a încercat să se apropie de acest adevăr şi pe alte căi în afară de calea ritualului şi a credinţei, anume pe calea artei.

Esteticul, spune Borges, “este iminenţa unei revelaţii care nu se produce”. Cu alte cuvinte, o creaţie artistică de geniu – un poem, o simfonie, un tablou, o sculptură, o colindă – are puterea de a te duce pe pragul dintre lumea aceasta, accesibilă celor cinci simţuri, accesibilă gândirii şi lumea Adevărului, lumea celui care a spus Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, oferindu-ţi sentimentul că, din clipă în clipă, revelaţia se va produce. La Dumnezeu nu există trecut, nici viitor, ci numai prezent, în Evanghelii totul petrecându-se într-un etern acum: Vine ceasul, spune Mântuitorul, şi acum este; astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, îi spune lui Zaheu; astăzi vei fi cu mine în rai, îi spune tâlharului de pe cruce. Poarta spre acest Acum, spre acest etern Astăzi, ne-o deschide timpul sacru, timpul liturgic, dar omul a năzuit şi prin artă să se apropie de trăirea acestui Acum, colindele, îngemănări unice de vers şi cântec, ajutându-ne să trăim starea de martori ai Naşterii Domnului.

Nu are importanţă faptul că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost fixată pe 25 decembrie abia în secolul al IV-lea, mai precis la Sinodul de la Niceea, din anul 325, la început ea fiind sărbătorită pe 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului, nici că păstorii, primii închinători ai Mântuitorului, nu-şi puteau paşte oile decât în anotimpul cald, adică între lunile aprilie şi octombrie, şi că în acest interval ar trebui să plasăm Naşterea. Nu are importanţă faptul că data Crăciunului a fost suprapusă, din raţiuni teologice şi politice, peste data sărbătorii Sol invictus (Soarele neînvins), o sărbătoare păgână, legată de cultul soarelui, devenită sărbătoarea naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Are importanţă doar faptul că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viată veşnică.

Taina Sfintei Treimi este taina Iubirii, iar colindele ne fac martori la iubirea cu care Dumnezeu Tatăl iubeşte lumea, trimiţând să ia chip de rob pe singurul lui Fiu, spre a ne deschide, prin Înviere, poarta Împărăţiei Lui. A fi martori la Naşterea Domnului înseamnă a fi martorii iubirii divine, a iubirii care trebuie să ne transfigureze, să ne facă mai buni, mai toleranţi, mai îngăduitori. Naşterea Domnului nu este o simplă sărbătoare, o comemorare, o simplă aducere aminte a unui eveniment ce a avut loc acum mai bine de 2000 de ani, ci evenimentul însuşi, petrecut în eternul prezent al lui Dumnezeu, iar prin colinde avem şansa de a fi martorii acestui eveniment. Când Roman Melodul cânta: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte, el credea, observă Mitropolitul Bartolomeu Anania, în acel astăzi ca într-un moment în care Întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic, dar nu mai puţin real. Şi în colindele româneşti găsim acest prezent al lui Dumnezeu:

Astăzi s-a născut Hristos, /Mesia chip luminos…,

Nouă azi ne-a răsărit, /Mesia cel mult dorit…,

Preacurata, /Naşte astăzi pe Hristos.

Mare-i seara de-astă seară,

Dar nu-i seara de-astă seară

Ci e seara lui Crăciun,

Lui Crăciun celui bătrân

Când s-a născut Fiul Sfânt

Fiul Sfânt pe-acest pământ

Seara aceasta e mare, spune colindul, dar ea riscă să rămână o simplă sărbătoare dacă acum nu s-ar întrupa acelaşi Fiu care s-a născut în Betleem. Întruparea a unit cerul cu pământul, transfigurându-l. Adăpostind pe Fiul ceresc ce se naşte, peştera devine cer, aşa cum Fecioara devine scaun de heruvimi, iar transfigurarea îi cuprinde şi pe oameni, toate acestea ţinând de taina Întrupării, de taina Naşterii, la care suntem chemaţi, prin colinde, să fim martori. La fiecare sărbătoare să ne învrednicim a simţi taina sărbătorii, să simţim că rodim, creştem în ea, după chipul lui Hristos. Altfel, sufletul nostru se usucă şi rămâne doar în orizontul fricii, foamei şi erosului.

Dar cei care, prin credinţă şi Botez, îl primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii, devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har.

Şi era o pace albă, ca ninsoarea, şi era,

O sfială ce din stele până-n inimi tremura

Fă-mi-te numai ureche, ca să-auzi bătrân pământ

Sus, în leagăn prins de stele, gângureşte pruncul sfânt.