Un  teolog român stabilit la Paris, cu doctorat la Sorbona, a afirmat într-un rând, că 80 % din cărțile ce apar la editurile din România sunt maculatură. Este vorba, desigur, de autorii români care, după 1989, s-au lăsat locuiți de  duhul creației, chiar dacă pe diplomele lor scria inginer, medic, economist, profesor, învățător, educator, tehnician… Suntem, în sfârșit, liberi, au realizat ei, cenzura comunistă a dispărut și putem  să ne apucăm de treabă pe ogorul culturii românești.

Și pentru că românul s-a născut poet, au apărut, peste noapte, mii de versificatori; da, versificatori, adică oameni ce potrivesc rime pe la capete de versuri, fără să știe că versificația nu are nimic comun cu poezia. Odată cu ei au apărut și editurile , dornice să dea („contra unei sume minime”), un trup de hârtie creațiilor proaspete. Fiecare reședință de județ a fost populată, în scurt timp, de câteva edituri private, cu sediul la domiciliul directorului, fără angajați, între care cel mai important ar trebui să fie corectorul de carte, și s-a trecut la treabă. Tot după 1989  s-au îndesit și autorii de memorii; nu mă refer aici la memoriile din închisorile comuniste, care reprezintă o recuperare necesară a unui trecut ignorat, ci la cei care-și povestesc, stângaci, viețile. În copilăria mea, pe la diverse aniversări, când familia se strângea în jurul unui pahar cu vin, auzeam foarte des:  „Ei, viața mea e un roman, dacă m-aș apuca eu de scris…” Ei bine, după Revoluție, mulți unchi, mătuși, bunici, s-au apucat de scris, neștiind că, spre deosebire  de povestea vieții spusă la un șpriț, și literatură, este o cale foarte lungă. Poeți, romancieri, făcători de albume de tot felul, dramaturgi, nuveliști, epigramiști, scriitori de aforisme, au dat năvală în viața cetății, cărțile lor asaltând, sub formă de donații, porțile bibliotecilor județene, orășenești și comunale. De șapte ani, de când lucrez la Biblioteca Județeană Neamț mi-au trecut prin mână sute de asemenea cărți-maculatură pe care, în afară de cercul strâmt al familiei autorului, al câtorva prieteni și rude, nu le-a citit și nu le va citi nimeni, niciodată. Acesta este crudul adevăr pe care ne jenăm, de obicei,  să-l rostim în fața autorului care, după lansare, tocmai a scos la iveală plăcintele, țuica și vinul… El pleacă apoi acasă (și din vina noastră),  cu sentimentul că a scris o carte valoroasă  (doar au văzut toți câtă lume a fost în sală și cât de laudativ au vorbit cei puși pe afiș să-și dea cu părerea) și că drumul spre Uniunea Scriitorilor din România îi  este, de acum, deschis. Totul depinde acum de el, de capacitatea lui de a se dărui scrisului… Cu Uniunea este altă poveste, pentru că după 1989 s-au deschis, larg, porțile și aici, dar, pe lângă cei ce au intrat pe merit, datorită valorii cărților lor, sunt mulți care au pășit pragul prin protecție, ca să nu spun mai mult.