Jiddu Krishnamurti s-a născut pe 12 mai 1895 în India și a trecut în veșnicie pe 17 februarie 1986, în S.U.A. Anul acesta comemorăm 35 de ani de când a plecat, fizic, dintre noi.

În anul 1981, prin mijlocirea Lilianei Andreescu și a Getei Angheluță, Dumnezeu să le odihnească în pace, am aflat de Krishnamurti, de cărțile scrise pe baza cuvântărilor lui. La un moment dat, la un anticariat din Bucureștiul acelor ani, am găsit tipărită, în perioada interbelică, o conferință a lui. Aveam să aflu, mai apoi, că în anul 1930 ajunsese și la noi în țară, stârnind invidia și critica unui Nae Ionescu, cel ce se voia liderul necontestat al noii generații.  După anul 1989 a început să-i fie tradusă opera și în limba română: i-am citit cărțile, le-am comentat, le-am subliniat, am folosit mici fragmente din ele în scrierile mele, iar în romanul „Intrusul”, de Marin Preda, am regăsit câteva pagini despre Krishnamurti, datorate prezenței unui personaj pe nume Sorana (Țopa), o femeie cu totul specială, actriță, mare glorie a Naționalului bucureștean, femeie de care s-au îndrăgostit Mircea Eliade și Emil Cioran. Sunt legat cu multe fire de viața și opera lui Krisnamurti, de viața și opera celor care mi l-au descoperit, de aceea m-am gândit că ar fi nimerit să-l readuc în atenția voastră, a cititorilor.

Să începem cu începutul; ocultistul și teosoful Charles Webster Leadbeater l-a întâlnit pe Krishnamurti în anul 1909, la sediului Societății Teosofice de la Adyar, Madras. A afirmat atunci că tânărul are o aură extraordinară, susținută de lipsa egoismului. Urmând învățămintele acestui clarvăzător, Krishnamurti a fost luat sub protecția mai multor conducători spirituali, care i-au prezis că va deveni educatorul generațiilor viitoare; a deprins arta meditației, a practicat sportul, a învățat să vorbească limba engleză și italiană, manifestând și calități de mecanică (reușea să desfacă și să reasambleze mașinării complicate). A fost crescut sub tutela lui Annie Besant și a lui Leadbeater, lideri ai Societății Teosofice de la acea vreme; Krishnamurti, au crezut ei, este „vehiculul” prin intermediul căruia se va manifesta un așteptat profesor al lumii, un nou Mesia. Câțiva ani mai târziu, Krishnamurti a respins această idee,  dizolvând „Ordinul Stelei”, o organizație  înființată spre a susține teza celor doi teozofi. În aprilie 1911, el a fost luat, împreună cu fratele său, în Anglia. În anul 1925, în urma morții fratelui, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în timpul căreia începe să se îndoiască de toate valorile așa zis spirituale; se eliberează de tot ceea ce învățase, iar în acest gol interior, în această stare de moarte față de elementele structurale ale trecutului său psihologic, a erupt „binecuvântarea ce se realizează numai într-o stare de liniște autentică, a avut loc erupția explozivă a iubirii”. Această experiență a însemnat pentru el o înnoire spirituală, o revoluție, o profundă mutație. Acum a realizat că menirea lui nu este aceea de a fonda o nouă mișcare religioasă, un nou sistem filozofic, care să înrobească și să condiționeze și mai mult mințile oamenilor, iar  în urma acestei revoluții lăuntrice a dizolvat, așa cum am amintit, Ordinul Stelei, declarându-se, începând cu anul  1928,  independent față de orice fel de organizație. În anul 1930, pe 22 decembrie, Krishnamurti ajunge să conferențieze și în  România, la Ateneu „Omul, afirma el atunci, trebuie să aspire a pierde simțul eului, care îi ascunde adevărul și-l impiedică a răzbi până la el. Să nu cădem în greșeala de a situa adevărul în afară de noi înșine. Adevărul se găsește acolo unde nu este ego, unde nu este ˂eu˃. (…)  Pentru ce să-ți pui speranța în viitor? Pentru ce să scrutezi trecutul ? Trecut, prezent, și viitor sunt irealități. Omul care se încrede în timp, este prins în nălucirea lui. Interesul este să trăiești în Prezentul etern, în care omul concentrat, într-un echilibru perfect, știe să prindă adevărul. Adevărul lasă pe oameni indiferenți, pentru că ei nu știu că fără el nu pot fi fericiți. Ei caută fericirea, nu adevărul și de aceea fericirea fuge de ei. Ceea ce spun este experiența mea, adevărul pe care-l trăiesc, adevărul pe care toți oamenii trebuie să-l împlinească. Această desăvârșire nu este rezervată unei elite de initiați, de supra-oameni: pentru mine nu există supra-om. Adevărul nu este apanajul vreunui Centru anumit, nu este deținut de vreo asociație, de o instituție, de o biserică sau o academie. Adevărul nu se cumpără, nu se vinde, nu se dobândește prin merite. Adevărul este! Și e deajuns să fii om, spre a participa la esența lui”.

După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, în anul 1946 îi întâlnește pe Aldous Huxley și pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda în California, la Ojai, o școală; Huxley i-a prefațat lucrarea „Prima și ultima libertate”. Începând cu anul 1974, mesajului sau a început să intereseze și elita intelectuală a planetei, Krishnamurti întâlnindu-se, de atunci,  de două ori pe an, în Anglia și în California, cu savanți iluștri: Kapra, care a condus Centrul de studii nucleare de la Geneva, David Bohm, profesor de fizică la o universitate din Londra, specialiști în neuropsihiatria și anatomia creierului. Krishnamurti, fondatorul unor școli în India, America și Anglia, încercând să-i orienteze pe elevi să-și cultive facultățile creative, spre a deveni ființe creatoare, nu simpli imitatori, încercând să trezească în ei facultatea atenției și a observării clare. Krishnamurti a subliniat necesitatea unei revoluții interioare, revoluție care nu poate fi adusă de nicio entitate externă, fie ea religioasă, politică sau socială. El nu s-a simțit atașat de nicio naționalitate, castă, religie sau filozofie, și-a petrecut viața călătorind prin lume, vorbind grupurilor de oameni și indivizilor, iar multe din discuțiile sale au fost publicate, prin transcriere, în volume: „Prima și ultima libertate; „Unica revoluție”; „Trezirea inteligenței”; „Guru și sensul căutării”;„Sfârșitul timpului”;„Comentarii asupra vieții; „Caietul lui Krishnamurti”. Ultima sa discuție publică a avut loc la Madras, India, în ianuarie 1986, cu o lună înainte de moarte. Învățăturile lui au influențat gândirea multor personalități, dintre care amintim pe Kahlil Gibran, Aldous Huxley, Henry Miller, Bruce Lee, Jackson Pollock, David Bohm, Joseph Campbell, Deepak Chopra, Indira Gandhi și Eckhart Tolle. După primul război mondial, Krishnamurti a vizitat mai multe țări, printre care și România, unde a ținut discursuri. În anul 1985 i s-a conferit Medalia pentru pace a O.N.U. Krisnamurti nu a obosit să repete că oamenii nu au nevoie de dogme, ritualuri și maeștri spirituali, spre a ajunge la iluminare. Simplitatea spiritului, afirma el, „este lucrul cel mai mare și mai greu de dobândit; dar pentru a fi simplu, trebuie să fi trecut prin mari experiențe”.

Acum, când planeta este zguduită de pandemie, de crize de tot felul, între care cea mai acută cred că este criza lăuntrică, acum, când mass-media ne manipulează, insuflându-ne frica prin faptul că dă dimensiuni exagerate acestei pandemii, cred că și moștenirea lui Krishnamurti ne poate ajuta să regăsim drumul spre libertatea interioară, să depășim criza lăuntrică, orizontul înstrăinării, al singurătății și disperării.

„Doar când voi fi  liber de toate credințele, voi afla dacă există suflet, spirit. Uită de  Ramana Maharashi, de Ramakrishna. Ce valoare are viața lor pentru tine? Ai de trăit viața ta, nu pe a lor!  Ceva ce nu se poate experimenta nu poate fi spus, cuvântul nu este faptul în sine. Dacă trăiești prin cuvinte, rămân doar cuvintele. Cuvântul nu este faptul real; dacă spui ˂copac˃ cuvântul ˂copac˃ nu este copacul real. Pot descrie ce este eternitatea, dar cuvântul nu este eternitatea. Avem lideri religioși și lideri politici. De ce avem nevoie de lideri ? Ramakrishna, sau oricare alt guru, de ce-l urmezi? Odată ce ai realizat că ești responsabil pentru tine, că ești într-o junglă în care  va trebui să-ți tai propria cale de ieșire, că nu este nimeni care să te conducă, vei  uita toate  cărțile.  În momentul în care depinzi de lideri devii slab. E important să știi cum să-i asculți pe alții, dar mai ales pe tine însuți. Dacă am știi să ne ascultăm cu adevărat, ceva extraordinar s-ar întâmpla cu noi; dacă am ști să ascultăm fără nicio prejudecată, fără nicio influență, am putea merge la rădăcina problemei,  iar adevărul s-ar revela prin sine însuși. Nu este nevoie să explorăm problemele noastre, este nevoie doar de ascultare, la fel cum ascultăm trilul unei păsări. Dacă am putea asculta muzica fără nicio interpretare, doar să ascultăm, atunci mintea s-ar clarifica de la sine. Ascultați-vă pe voi înșivă, cu intenția de a afla adevărul, dincolo concepte, de ceea ce acceptăm sau respingem, dincolo de ceea ce ne place, sau nu ne place. Trebuie să înțelegi ce înseamnă a fi lucid,  altfel nu vei fi capabil să înțelegi  deplina semnificație a atenției. ˂Lucid˃ înseamnă a fi sensibil, a fi viu în preajma lucrurilor din jurul tău, în natură, lângă oameni, culori, copaci, mediu, structură socială; să fii lucid de tot ce se întâmplă în exterior și să fii lucid de tot ce ți se întâmplă lăuntric. Dacă afli ce se întâmplă în afară și apoi te miști spre înlăuntru, ai un criteriu. Lumea este în dezordine, pentru că noi suntem în dezordine. În esență, trăiești în trecut, dar speri că trăind un ideal în viitor, vei schimba prezentul. Dar dacă ai înțelege ce să faci cu ˂ceea ce este˃, atunci viitorul n-ar avea importanță.  Eu vreau să văd ˂ceea ce este˃. Este posibil să privești ˂ceea ce este˃ fără ˂eu˃ – care este observatorul ? ˂Ceea ce este˃,  poate fi observat doar atunci când nu există ˂eul˃. Când creierul e în acțiune, există deformare. Privește la ceva fără a mișca ochii, dar cu toata grija ta, cu toată afecțiunea ta. Atunci există o observare a faptului, nu a ideii.  Abordez  ˂ceea ce este˃ cu grijă, cu afecțiune, fără a judeca, fără a  condamna și astfel ești liber de contrariu, de dualitate”.

„Nu sunt în tămâie

Asezat pe altare,

Nici în fastul ceremoniilor.

Nu sunt  în chipul cioplit,

Nici în cântarea vocii melodioase.

Nu sunt legat de teorii,

Nici corupt de credințe.

Nu sunt deținut de robia religiilor,

Nici de agonia pioasă a preoțior.

Nu sunt prins în filozofii,

Nici în puterea sectelor lor.

Nu sunt mic, nici mare,

Sunt liber.

Cântecul meu este cântecul râului

Chemat de mările deschise,

Hoinărind, hoinărind,

Sunt viața.

Nu am nici un nume,

Sunt la fel ca briza proaspătă a muntelui”.

Dan D. Iacob