Năucii oraşului şi Starea de urgenţă

30 martie 2020

Când locuieşti de mulţi ani în acelaşi oraş, aşa cum locuiesc eu, şi faci aproape toate drumurile pe jos (din simplul motiv că nu ai maşină, aşa cum nu am eu), ajungi să cunoşti năucii oraşului, oameni care, au n-au treabă, sunt tot timpul pe drumuri (la propriu şi la figurat).

Femei şi bărbaţi, între 40 şi 90 de ani. Îi cunosc, aşa cum se spune, din vedere, nu ştiu cum îi cheamă, unde locuiesc, ce viaţă au avut, dar pot să-i descriu.
Un domn, cu o barbă de călugăr, se deplasează, grăbit, grăbit, indiferent de anotimp, spre ….nicăieri. Barba îl ajută să primească, sâmbăta, după pomenirea morţilor, la ieşirea doamnelor de la biserică, pomeni substanţiale, sau să prindă un loc la vreun hram, la vreo pomenire, pe la restaurante. L-am văzut şi astăzi, la fel de grăbit, mergând, mergând…spre nicăieri…Acum, că nu se mai fac pomeniri în biserici, nici praznice pe la restaurante, îi va fi mai greu.

O doamnă zveltă îşi plimbă, întreaga zi, prin zona centrală a oraşului, câinele vagabond, ţinut într-o lesă şi vorbeşte cu el, au, mai bine spus, în preajma lui…

Şi ea merge…..spre nicăieri… prin tot oraşul… Acum va trebui să-şi plimbe animalul de companie doar în jurul blocului, în reprize scurte.

Un domn, care cred că se apropie bine de 90 de ani, se plimbă, sprinten, ajutându-se de un baston, mergând, la rându-i, …. nicăieri, de dimineaţa până seara, când vremea şi temperatura permit. Ce va face acum, când are voie să iasă din casă numai între orele 11.00 şi 13.00?

O doamnă, îmbrăcată cu fuste până-n pământ, cu adidaşi sau ghete, bântuie, tot anul, pe la slujbele bisericii, pe la mănăstiri, bibliotecă, cine mai ştie pe unde, într-un tur de forţă care-i dă sentimentul că Este, că Există!
Un domn, cu un rucsac mic în spate, merge, grăbit, prin oraş, întreaga zi… Unde s-o fi grăbind?

Şi lista poate continua cu doamna care, în drum spre casă, de la muncă, intră la magazinele de haine second hande, întârziind ore bune, sau cu cerşetorii ce-şi făceau veacul prin preajma bisericilor, cu copii cerşetori din zona gării… Acum magazinele s-au închis, bisericile sunt goale iar zona gării la fel…Ce vor face aceşti oameni?

În forfota din vremurile bune, aproape că se pierdeau în mulţime, dar acum îţi sar în ochi. Staţi liniştiţi, nu vor primi amendă…Nu ştim ce greutăţi, mai grele decât au putut duce, i-au adus în această stare. Nu-i judec!
Cunoaşteţi şi dumneavostră, desigur, astfel de oameni, în localităţile în care locuiţi…năucii oraşelor…Ei nu au puterea de a sta cu ei înşişi, puterea de a-şi trăi singurătatea…Dar noi, noi, avem oare acestă putere?

Poate că sunt mai feriţi decît noi, pentru că, în lumea pe care şi-au construit-o, veştile care pe noi ne bulversează nu au niciun ecou. Poate că sunt mai feriţi..
Dumnezeu să ne ajute, pe toţi, să trecem cu bine şi peste acest Val!

*

30 martie 2020

Un lama tibetan, Chogyan Trungpa, spune despre materialismul spiritual, adică despre acea capacitate a eului de a se folosi de filosofie, religie, tradiție ca de niște obiecte exterioare, fără a năzui să le treacă din mediu extern în mediu intern: Dacă maestrul ne spune să renunțăm la eu, încercăm să imităm această renunțare. Trebuie să ieșim din materialismul spiritual. Am studiat atât de mult, avem o vastă colecție de cărări spirituale, o vitrină a eului, dar, de fapt, nu am făcut decât să creăm un magazin de antichități. Suntem niște dughenari. Am ales aceste cuvinte ale tibetanului, dar cred că atitudinea pe care o conturează el se regăsește și în tradiția creștină. Toți cei ce au pășit pe drumul desăvârșirii ne spun să lăsăm deoparte „vorbirea despre” și să ne concentrăm pe „vorbirea cu”. Dacă te îndrăgostești nu te mulțumești doar să vorbești la nesfârșit despre ființa iubită, vrei să vorbești la nesfârșit cu ea, să te umpli de prezența ei. Așa se întâmplă și cu Dumnezeu; dacă te-ai îndrăgostit cu adevărat de El vrei să-I vorbești, vrei să-L asculți, să te umpli de prezența Lui și să tai lungile tirade despre El.
Cultura nu e o destinație, ne amintește Andrei Pleșu în „Note, stări, zile”, e un loc de pelerinaj, de trecere. În spațiul ei toți sunt invitați și nimeni nu e gazdă. Când începi să te simți gazdă, să te simți „acasă “, „proprietar “în teritoriul culturii, cazi în condiția de administrator. Devii un funcționar steril al intelectului, un personaj auxiliar. Funcționar steril, dughenar, administrator, câteva apelative pentru cei ce se mărginesc la pojghița materialismului spiritualoamenilor ce nu vor să audă”.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.