Bart D. Ehrman (n. 1955) conduce Departamentul pentru Studierea Religiilor de la North Carolina University. Studiile de masterat și doctorat le-a făcut la Princeton Thheological Seminary, iar astăzi este unul dintre cei mai importanți  specialiști în istoria creștinismului timpuriu. Dintre numeroasele lui cărți, în românește au apărut, la Editura Humanitas, următoarele volume: „Adevăr și ficțiune în <Codul lui Da Vinci>“ (2005), „Evanghelia pierdută a lui Iuda“ (2009), „Petru, Pavel și Maria Magdalena: Ucenicii lui Iisus între istorie și legendă“ (2012).

Cartea pe care v-o recomandăm astăzi vorbește despre bogata diversitate a creștinismului timpuriu și a textelor lui sacre. „Câteva dintre aceste texte au fost incluse în Noul Testament. Altele au fost respinse, atacate, interzise și distruse. Obiectivul meu este să examinez o parte dintre aceste scrieri necanonice, pentru a vedea ce ne pot spune acestea despre diversele forme de credință și practică creștină din secolele al II-lea și al III-lea și să analizez cum un grup creștin timpuriu s-a impus ca dominat în cadrul religiei, stabilind ce urmau să creadă, să practice și să considere drept Sfântă Scriptură creștinii din veacurile viitoare“.

Volumul are peste 400 de pagini și este structurat în trei părți: Partea întâi: „Falsuri și descoperiri“; Partea a doua: „Erezii și ortodoxii“; Partea a treia: „Învingători și învinși“.

Este greu să prezinți în câteva cuvinte un astfel de volum dar, ca de fiecare dată, vom apela la scurte citate, spre a vă trezi interesul de a împrumuta și citi această carte.

„Isus era evreu și orice evaluare a cuvintelor, acțiunilor și sorții sale trebuie să țină constant cont de asta. (…) Ucenicii lui erau tot evrei: născuți și crescuți evrei. La scurt timp după moartea lui, unii sau toți au ajuns să vadă în Isus mai mult decât un învățător evreu (ori un sfânt, revoluționar, reformator social, feminist, magician, profet sau orice altceva). Pentru ei, Isus era cel care le dăduse celorlalți îndreptățirea în fața lui Dumnezeu. Unii adepți credeau că această mântuire a venit prin moartea și învierea lui Isus; alții spuneau că a venit prin învățăturile sale dumnezeiești. Oricum ar fi, adepții lui au ajuns să proclame că mântuirea adusă de Isus nu era doar pentru evrei, ci pentru toate popoarele, evrei și neamuri păgâne“. (op. cit. p. 165)

„Isus și primii lui adepți erau apocaliptici evrei, așteptând intervenția iminentă a lui Dumnezeu care va răsturna forțele răului. <Adevăr grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere> “. Acestea sunt cuvintele lui Isus (Marcu, 9:1), probabil cel mai cunoscut evreu apocaliptic din Antichitate. (…) Isus pare să fi crezut că Dumnezeu avea să-l trimită curând pe Fiul Omului din cer ca judecător împotriva tuturor celor care se raliaseră contra lui Dumnezeu (cf. Marcu 8: 38 – 9: 1; 13: 24 – 30); și sub acest aspect era de acord cu alți profeți apocaliptici din zilele lui. Însă după moartea lui Isus, adepții săi, au început să creadă că Isus însuși se va întoarce curând din cer, pe nori, ca judecător cosmic al pământului. Apostolul Pavel, primul nostru autor creștin, credea că Isus se va întoarce la judecată chiar în timpul vieții lui (vezi I Tesaloniceni 4:14 -18; I Corinteni 15: 51 -52)“. (op. cit. p. 201)

„Irineu, Tertulian și succesorii lor vor utiliza argumentul <succesiunii apostolice> pentru a contracara eventualele pretenții emise de gnostici, sau alții, la adevăr: cu excepția episcopilor  desemnați de moștenitorii lui Cristos, nimeni nu putea avea dreptate în legătură cu prețioasele adevăruri de credință. Argumentul omitea incomodul adevăr că, deja în secolele al II-lea și al III-lea existau episcopi – inclusiv episcopi ai Romei – declarați eretici de teologi proto-ortodocși bine intenționați (și adeseori ambițioși)“. (op. cit. p. 239)

„Astăzi mulți cred că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una dintre numeroasele interpretări concurente ale creștinismului în Biserica timpurie. N-a fost nici o interpretare axiomatică, nici un punct de vedere apostolic: originar. Apostolii, de pildă, nu învățau Crezul de la Niceea, nici ceva asemănător. De fapt, de când îl putem urmări în timp, creștinismul a îmbrăcat expresii teologice de o diversitate remarcabilă“.  (op. cit. p. 289)

„Cândva în secolul al II-lea, când creștinii proto-ortodocși au recunoscut nevoia de autorități apostolice, au atribuit cărțile folosite unor apostoli (Matei și Ioan) sau unor însoțitori apropiați ai apostolilor (Marcu, secretarul lui Petru; și Luca, însoțitorul de călătorie al lui Pavel). Majoritatea cercetătorilor de azi au abandonat aceste identificări și admit că aceste cărți au fost scrise de creștini altminteri necunoscuți, dar relativ bine educați, vorbitori (și scriitori) de limbă greacă, din a doua jumătate a secolului I“ (op. cit. p. 377)

Poți fi de acord sau nu cu unele din abordările lui Bart D. Ehrman, dar dincolo de asta, pentru cei interesați de rădăcinile creștinismului, cartea merită împrumutată de la bibliotecă și citită.