La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, pe când urmam studii politehnice la București, m-am pasionat de filosofie; și una din expresiile acestei pasiuni a fost lucrarea Strategia gândului filosofic la Baruch Spinoza. Îmi propusesem să mă apropii de opera lui Spinoza cu un ochi proaspăt, neatârnat de lectura diferitelor interpretări și de aceea nu am citit niciun comentariu pentru a-mi redacta eseul. Nu știu cât de original am reușit să fiu în interpretarea pe care am făcut-o, dar știu că figura marelui filosof și sistemul lui de gândire mi-au însoțit de atunci pașii. Odată cu trecerea anilor, când viața mea a început să curgă sub apăsarea meseriei de inginer pentru care nu am vocație, m-am gândit adesea la Spinoza, cel exclus, datorită gândirii sale, din comunitatea evreilor din Amsterdam, pe când avea 24 de ani, la voința lui de a-și urma calea cu suflet, retras într-o localitate de lângă capitala Olandei, învățând latină și pătrunzând gândirea filosofilor antici dar și pe aceea a lui Descartes, acesta din urmă având o influență covârșitoare asupra sa. Retras din viața socială, lipsit de orice dorințe și vanități lumești, Spinoza a trăit timp de 12 ani în gazdă, la Haga, ocupându-se, pentru a-și câștiga existența, cu șlefuitul sticlelor de ochelari și cu mici lucrări de desen. Ocupa o cameră și un hol. În hol avea masa de șlefuit ochelari și biblioteca, iar în cameră un dulap și un pat, moștenire de la părinți; a trăit ca un sfânt, se hrănea frugal, mânca foarte rar carne și bea puțin vin sau bere. Singurul lux pe care și-l permitea erau cărțile, tutunul și gulerele mari, albe, dantelate. Peste haină purta o pelerină veche, pe care refuza să o schimbe cu alta nouă, replicând: E lucru de prisos când sacul e mai bun decât carnea pe care o acoperă. Întreaga lui filosofie pulsează de o căldură mistică, iradiind o dragoste infinită către Dumnezeul infinit: Amor Dei intellectualis. Câtă tărie trebuie să ai, câtă voință de a-ți trăi viața în libertate interioară, pentru a renunța la scara de valori a lumii și a păși pe drumul tău cu suflet. Pentru mine Spinoza va rămâne un model de cum se poate trăi fără a face concesii, fără a te amăgi. De cele mai multe ori ne revoltăm pentru că simțim că locul nostru este în altă parte, că felul cum este plămădită ființa noastră merită alte moduri de manifestare în social. Uităm prea adesea că drumul cunoașterii de sine, împletit cum este cu drumul cunoașterii lui Dumnezeu, este cel mai important și că pe acest drum trebuie să pășim. Este sublim să ajungi la cunoaștere dar, ne avertizează Spinoza, toate lucrurile sublime sunt, pe cât de grele, pe atât de rare.Poate că întreg parcursul vieții mele de până acum nu este decât o repetată invitație la regăsirea de sine și poate că munca mea repetitivă, de zi cu zi, la bibliotecă, nu este decât invitația de a mă lecui de vanitate, de orgoliu, pentru a mă putea concentra asupra singurului lucru important: cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu. Simt că trebuie să devin, spre a putea merge senin mai departe, spre a putea surâde, un șlefuitor de lentile.

Dan D. Iacob