Pentru ce mi-am dat atâta osteneală, dacă propria mea literatură nu m-a făcut să înaintez nici măcar un pas spre cunoaștere, revelație sau seninătate se întreba Eugen Ionescu, într-o târzie pagină de jurnal. În rândurile autorilor pe care i-am citit de-a lungul anilor am descoperit gândurile mele cele mai intime, formulate clar și distinct și m-am grăbit să le notez. Până la urmă și eu și tu, cititorule, vom uita numele autorilor citați, numele cărților lor dar undeva, în adâncul ființei, va dăinui, lămurit, sunetul trăirii deșteptate de acele cuvinte, de acel autor. Sunetul nu se schimbă pentru că ține de Logos, de Duhul care, la începuturi, se purta deasupra apelor. Aș putea repovesti totul cu cuvintele mele dar simt că ocolind unul sau altul din citate risc să pierd sunetul născut de împreuna adunare cu Eminescu, Blaga, Noica, Nichita, Lovinescu, Creția, cu neodihniții de ființă ai planetei acesteia. Nu cred că mă voi putea despărți vreodată de limpezimea de cristal pe care o pot găsi într-o pagină de carte, limpezime despre care știu că poartă în spate o Golgotă. Pentru mine esența rugăciunii este expresia sunetului întâlnirii cu aproapele și cred că abia acest sunet poate naște trambulina de pe care este cu putință saltul spre El. Nu mai scriu de mult poezii, din anii de facultate, dar simt cum în aceste clipe gândurile mi se încheagă într-o poezie:

Doamne, ce risipă de ochi și de buze,
De trupuri care nu-mi vor fi poartă spre Tine nicicând,
Ce risipă de cărți care promit Totul, dar nu oferă nimic din Cuvânt,
Ce risipă de oameni distanți, lucizi, gâfâind din greu, sub un surâs crispat, tăcând,
Spre a-și duce zilele cât mai departe, mergând, mergând, cât mai departe, prin timpul ce înghite totul, mereu și mereu,
Ce risipă de flori ce rămân nemirosite, de buze nesărutate, de păr nemângâiat, de zile și nopți nedormite, curgând, uniform, în încăperea universului închis, al fiecăruia.
O, cât de mult Te-ai risipit Doamne, te-ai risipit…
Chiar trebuia? De ce?
Și de ce ne aștepți, pe vecie, tocmai pe noi,
Să-ți fim drumul înapoi?…

Dan D. Iacob