Capadocia se află la est de zona centrală a Asiei Mici, fiind o regiune destul de întinsă, preponderent muntoasă, cu altitudini de până la 2.500 m peste nivelul mării. Dependenţa de Roma a supus-o constant unui proces de elenizare. În timpul vieţii Sfântului Vasile cel Mare majoritatea capadocienilor nu erau creştini, iar dintre cei ce îmbrăţişaseră credinţa în Hristos puţini erau capabili să aprecieze subtilitatea cuvintelor Sfântului Vasile.

Problemele bisericeşti din vremea Sfântului Vasile cel Mare erau complexe şi extrem de dificile. Ales în anul 370 arhiepiscop şi mitropolit al Cezareei Capadociei, el a avut de înfruntat opoziţia celorlalţi episcopi nemulţumiţi de ridicare sa în scaunul mitropolitan. Chiar unchiul său, Grigorie, unul din episcopii sufragani ai mitropolitului era împotriva lui, dar Sfântul Vasile cel Mare îşi va depune toată silinţa pentru a-l câştiga de partea sa: căci ce anume ar putea spune despre ele însele Bisericile care n-au nici ele nici un câştig de pe urma dezbinării noastre, mai bine să nu mai vorbim.¹

Sfântul şi-a întărit eparhia cu încă doi episcopi: Sfântul Grigorie de Nazianz, episcop de Sasima, şi fratele său Grigorie de Nyssa. El va deplânge starea jalnică a acestei provincii, într-o scrisoare adresată lui Aburgios.²

Creştinismul capadocian îşi află originile în mediul sinagogal, prezenţa iudeilor în capadocia fiind, fără îndoială, un factor ce a contribuit la răspândirea evangheliei. Referinţe la prezenţa timpurie a creştinilor pe aceste meleaguri aflăm atât la Sfântul Apostol Petru, în Epistole cât şi la Tertullian, care vorbeşte de un şir de persecuţii îndurate aici de adepţii lui Hristos, la finele sec. al II-lea. În secolul al III-lea încep aici strădaniile misionare ale Sfântului Grogorie Taumaturgul (210-275) cărora Sfântul Vasile cel Mare le acordă o importanţă majoră, investindu-l pe Sfântul Grigorie Taumaturgul cu titlul de Apostol al Capadociei.

Astfel, în capitolul 29 din lucrarea Despre Duhul Sfânt el scrie: Unde am putea să-l numărăm pe marele Grigorie şi cum am putea să socotim cuvintele sale?Oare nu s-ar cădea să numărăm în rând cu apostolii şi cu profeţii un bărbat care a petrecut în acelaşi duh cu ei?(…) Chiar dacă, atunci când a venit în Pont, a găsit aici doar şaptesprezece creştini, curând el i-a adus pe toţi la cunoaşterea lui Dumnezeu, atât pe cei din oraşe cât şi pe cei de la sate. ³ Pe lângă aspectele apostolice ale lucrării Sfântului Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile cel Mare enumeră câteva din minunile lui, recunoscând că bunica sa, Macrina, îi datora convertirea. Este ştiut rolul însemnat pe care Sfânta Macrina l-a jucat în formarea Sfântului Vasile cel Mare. În Epistola 223 el vorbeşte prietenului său Eustatie de Sevata despre caracterul deplin şi tradiţional al credinţei pe care a primit-o, copil fiind, de la binecuvântata sa mamă (Emilia) şi de la bunica sa, Macrina.

Descriind starea Bisericii din timpul ereziilor din perioada păstoririi sale, Sfântul afirmă că ea seamănă într-adevăr unui război naval, izbucnit între marinari războinici … adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei încât, deşi corabia se scufunda, cearta pentru întâietate să mai preocupe încă pe pasageri.⁴

Figura centrală a creştinismului este întruparea Fiului lui Dumnezeu. Datorită întrupării este posibilă şi transfigurarea noastră a tuturor precum cea a Maicii Domnului, a moaştelor, a martirilor şi a Sfinţilor. Mântuirea nu poate să fie decât în Biserică. Hristos se întâlneşte cu noi prin Sfintele taine şi astfel ne face făpturi noi. ⁵

Rădăcinile teologiei capadociene

Sfântul Vasile cel Mare a cunoscut platonismul prin opera lui Origen, profesorul mult respectat al Sfântului Grigorie Taumaturgul. Admiraţia pe care i-o purta Sfântul Vasile cel Mare, alături de ceilalţi doi Părinţi Capadocieni, se vede din antologia de fragmente din opera acestuia, publicată în jurul anului 358, cu titlul Filocalia. Cele mai multe fragmente din acest volum se referă la libertatea omului şi la interpretarea Bibliei dar, cu toată admiraţia pe care i-o purtau, Părinţii Capadocieni sunt foarte reţinuţi când este vorba să facă trimiteri în operele lor la scrierile lui Origen. Nu trebuie uitat însă că în spatele personalităţii lui Origen se află chipul lui Platon. Din vasta operă a filosofului grec, Părinţii Bisericii au predilecţie pentru un număr limitat de fragmente, fapt ce a condus la ipoteza că în epocă a circulat o antologie de texte din opera lui Platon. În forma în care ajunsese să fie cunoscut în perioada la care ne referim, platonismul includea trei idei principale, toate trei exercitând o influenţă considerabilă asupra Părinţilor Bisericii din Răsărit cât şi asupra celor din Apus.

1. Există o lume ideală, unde se află tiparele imuabile ale realităţii, numite Arhetipuri. Lunea ideilor e dominată de arhetipul suprem numit uneori Binele alteori Unul, alteori Fiinţa sau Frumosul.

2. Realitatea finită şi dependentă de timp a lumii văzute se raportează în moduri diferite la lumea eternă a Arhetipurilor perfecte. Pentru a exprima acest raport, Platon a folosit cuvinte precum participare şi imitare.

3. Fiecare om deţine în sine un suflet nemuritor, principiu al vieţii şi dorinţelor sale. Prizonier al trupului, el este atras în înalturi de dinamica eros-ului, pentru a-şi dobândi sălaşul ceresc originar. Această apetenţă naturală spre bine şi frumos se cere eliberată, activată prin exerciţii morale şi spirituale sau, mai precis, prin askesis.⁶

Influenţa spiritului platonic asupra teologilor creştini a fost considerabilă, tema înălţării, exprimată fie prin imaginea scării, fie prin cea a muntelui, reprezentând un element esenţial pentru orice încercare de sistematizare a experienţei religioase creştine. Platon nu gândea noţiunea de adevăr sub forma unei informaţii statice ci mai degrabă sub forma unei stări ce implică evoluţia şi înaintarea spre dimensiunile multiple ale adevărului.

Trebuie subliniat însă faptul că deşi s-a inspirat din idealismul platonician, Sfântul Vasile cel Mare, asemeni celorlalţi Părinţi Capadocieni, nu a preluat fără discernământ concepţiile acestuia. Astfel, spre deosebire de Platon, el a mărturisit neabătut învăţătura despre crearea lumii şi a tot ce există în afara realităţii non – Trinitare, delimitându-se şi de alte concepţii ale acestuia, cum ar fi aceea a marelui şir de fiinţe, ori a căderii sufletelor dintr-o stare superioară.

Între elementele ce stau la temelia învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare se numără astfel şi tradiţia platoniciană primită prin filieră origenistă (poate şi prin Plotin) între altele că iubirea de Dumnezeu, firească oricărei fiinţe umane, trebuie pregătită, întărită şi eliberată ca să se poată îndrepta spre cele înalte şi să poată conduce acolo întreaga fiinţă umană, prilejuindu-i astfel împărtăşirea din bucuria şi din frumuseţea lui Dumnezeu. Aceasta este tema principală a lui Origen în Comentariul la Cântarea Cântărilor dar ea este prezentă şi în Regulile mari ale Sfântului Vasile cel Mare. Dar la Origen această concepţie era una ascetică dar nu monastică, elementul monastic apărând în Egipt la jumătatea secolului al III-lea, odată cu Sfântul Antonie cel Mare.

Se ştie că Sfântul Vasile cel Mare a vizitat aşezămintele monahale din pustia egipteană la scurt timp după moartea Sfântului Antonie, în anul 356, iar puţin timp după această vizită a întemeiat el însuşi o mănăstire. Dar în timp ce pentru Sfântul Antonie cel Mare cuvântul central era cel de la Matei 19:21 Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, ţi dă-o săracilor, iar pentru călugării rătăcitori idealul rugăciunii de toată vremea îşi aflase expresie în I Tesalonicieni 5: 17 : Rugaţi-vă neîncetat, pentru Sfântul Vasile cel Mare idealul ascetic era exprimat în Faptele Apostolilor 2:44: Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Astfel, în Regula nr. 7 el subliniază natura esenţial comunitară a idealului la care sunt chemaţi călugării. În concepţia Sfântului Vasile cel Mare retragerea din lume este folositoare, dar nu de unul singur. El accentuează astfel importanţa muncii fizice, necesitatea şi valoarea ascultării de egumenul mănăstirii şi a organizării întregii vieţi de obşte pe baza iubirii frăţeşti.

Trebuie amintit aici faptul că tradiţia filosofică greacă nu ţinea în prea mare cinste munca fizică, dar tradiţia creştină a fost încă de la început mai puţin aristocratică, Sfântul Iosif fiind tâmplar şi Mântuitorul însuşi practicând o vreme această meserie. Pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel arată că a preferat să nu împovăreze comunităţile care îi datorau convertirea, lucrând şi câştigându-şi traiul de zi cu zi. După informaţiile din Faptele Apostolilor, se pare că a fost meşteşugar de corturi. Ceilalţi apostoli au fost, în majoritate, pescari. Poate ar fi nimerit să amintim şi concepţia Sfântului Vasile cel Mare faţă de sclavie. Deşi afirmă că această stare a sclaviei nu este din natură pentru că în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali, el nu a condamnat existenţa istorică a instituţiei sclaviei, încercând să o justifice , aşa după cum arată profesorul Ioan Coman , prin incapacitatea naturală a sclavilor de a se conduce singuri.⁷ El avea conştiinţa că datorită cinstei egale cu care am fost înzestraţi şi faptului că suntem posesiuni ale Celui ce ne-a creat, suntem tovarăşi de robie.⁸

Până în prezent, contribuţia adusă de Sfântul Vasile cel Mare la gândirea teologică a fost considerată mai cu seamă în ceea ce ţine de organizarea vieţii monahale, la care s-a adăugat modul în care el a conturat drumul vieţii creştine. Orice fiinţă creată, omenescă sau angelică, este înzestrată cu o înclinaţie naturală de a-L căuta pe Dumnezeu, dar declanşarea acestei necesităţi nu se săvârşeşte spontan ci în funcţie de disponibilitatea duhului creat de a se dezvolta în funcţie de voia Domnului, devenind astfel asemenea Lui. Odată dobândită asemănarea, duhul este liber să vadă obiectul năzuinţelor sale. Căutarea adevărului este astfel o lucrare plină de osteneli, ce presupune atât studiul intelectual cât şi purificarea morală.

Caracterul esenţialmente trinitar al teismului oriental este în foarte mare măsură îndatorat celor trei Părinţi Capadocieni, drept pentru care merită să insistăm puţin asupra acetui lucru. Atunci când spun Dumnezeu, afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz, aceasta înseamnă Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Când în anul 325, în prezenţa împăratului Constantin, a fost adoptat Crezul, s-a afirmat că Fiul era homoousios (de o fiinţă) cu Tatăl. Se pare însă că deciziile de la Niceea erau departe de a fi fost acceptate ca norme, de vreme ce la scurt timp după aceea s-au întrunit o serie de sinoade, fiecare adoptând alt crez şi toate arătându-se preocupate de soarta Bisericii. Astfel, până la cel de-al doilea sinod ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381, fuseseră formulate şi puse în circulaţie nu mai puţin de douăsprezece crezuri diferite şi uneori chiar contradictorii. Putem aprecia astfel cu atât mai mult munca Părinţilor Capadocieni, în special a Sfântului Vasile cel Mare, pentru consolidarea dreptei credinţe, pentru delimitarea de rătăcirile care amăgeau pe mulţi, de erezii.

Lumea în care trăim astăzi, secularizată, globalizată, tinde să pună între paranteze mesajul creştin, pentru a contura o lume numai a omului. În aceste condiţii, neamul omenesc are nevoie mai mult ca oricând de întoarcerea la izvoarele vii ale credinţei ortodoxe, izvoare între care viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare sunt dătătoare de apă vie.

El a fost un om, un ierarh şi un teolog de o înaltă ţinută morală şi intelectuală care prin tot ce a realizat a devenit un punct de referinţă pentru contemporanii săi dar şi pentru cei de după el, Sfinţi Părinţi, episcopi, preoţi şi credincioşi, până-n zilele noastre.

(va urma)

Dan D. Iacob