Avantajul, când ai un blog, este că poţi posta şi mici fragmente, asemenea celui ce urmează, pe care apoi le poţi relua şi dezvolta. Ajungi astfel la o intimitate cu cititorii tăi, cărora le dezvălui gândurile aşa cum se nasc ele, în marginea câte unei fraze dintr-o carte sau alta.

În limbajul modern, observă filosoful italian Giovani Reale, în volumul său Istoria filosofiei antice, publicat în anul 2013 de Editura Galaxia Gutenberg, „Idee” a primit un sens diferit de cel avut la Platon. Traducerea cea mai potrivită ar fi “Formă”. Noi, modernii, prin “Idee” înţelegem un concept, un gând, o reprezentare mentală, ceva ce ne poartă în plan psihologic şi noologic. Dar, la Platon, Ideea nu este obiect al raţiunii, ci o fiinţă, şi anume acea fiinţă care este în mod absolut adevărata fiinţă. (…) Cercetătorii au arătat, nu de puţine ori, că civilizaţia greacă a fost o civilizaţie a “vederii” şi, deci, a “formei”, care este obiect al vederii, şi că, şi în această privinţă se găsea la antipozii unei civilizaţii, precum cea ebraică, în care nota dominantă era “ascultarea” şi “auzirea” (ascultarea “vocii” şi „cuvântului” lui Dumnezeu şi a profeţilor).

Ajungând acum la Întruparea lui Hristos, a doua persoană a Sfintei Treimi, observăm lesne de ce El n-a putut fi acceptat de civilizaţia ebraică, în care nota dominantă era “ascultarea” şi “auzirea”, decât ca profet. Mesajul secundar, profetic, al Mântuitorului ţine de ascultare şi auzire: aţi auzit că s-a spus… dar Eu vă spun vouă, sau, Pământul acesta va trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Dar mesajul prim al Mântuitorului era accesibil doar vederii. Sunt cu voi de atâta vreme, Filipe, şi tu nu M-ai cunoscut? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? (Ioan 24,9). Cunoaşterea este vedere în Duh, de aici vorba: Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Cu alte cuvinte, veţi cunoaşte fiinţa adevărului. Sau, pe Tabor, când, spune Sfântul Grigore Palama, de pe ochii lor a fost luată o perdea, spre a-i lăsa să-L vadă pe Hristos aşa cum era El, de fapt, în fiecare clipă, adică în Slavă. Dar, spune Mântuitorul, după înviere, când îl invită pe Toma să pună degetul său în rana Sa, tu ai văzut şi ai crezut, dar fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Dar cum îl poţi vedea pe Hristos, aşa cum l-a văzut Apostolul Pavel pe drumul Damascului, ajungând să spună: Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Iisus Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Când devenim noi lucrul apostolului Pavel întru Domnul? Atunci când ne învrednicim de vederea lui. Şi ne învrednicim de vederea lui doar atunci când suntem strămutaţi, de puterea Duhului Sfânt, în Domnul.

Răspunzând ucenicilor lui Ioan, trimişi să-L întrebe dacă El este Mesia sau să aştepte pe altul, Mântuitorul, după ce enumeră semnele văzute ale venirii lui Mesia (orbii văd, şchiopii umblă, săracilor li se binevesteşte evanghelia…), le spune: Şi ferice este acela care nu se va sminti întru Mine. Iar un teolog german, pe nume Emil Bock, tălmăceşte, în Duh nu în literă, astfel acest verset: Ferice este acela care, fără a se pierde, se găseşte pe sine însuşi în Mine.

Iată marea taină a creştinismului: să de găseşti, fără a te pierde, fără aţi pierde identitatea de adâncime, persoana, în Hristos, în Persoana Lui. Ori evreii, plămădiţi pe linia ascultării vocii lui Dumnezeu şi a profeţilor, nu s-au putut găsi, plenar, în El, rămânând să-l primească doar la nivelul profeţilor. Dar cum l-au primit ruşii, românii, germanii, italienii, englezii, pe Acela care nu în primul rând prin cuvinte se făcea cunoscut ci prin vedere? Cât este “vedere” şi cât „ascultare” în preluarea lor? Icoana, de exemplu, ne apare ca expresie a “vederii” lui Hristos. Mulţi se întreabă de ce n-a scris nimic Mântuitorul; n-a scris pentru că nu cuvintele erau modalitatea lui supremă de manifestare ci prezenţa. Spunem, odată cu evanghelistul Ioan: Cuvântul S-a făcut trup. Dar înţelegem repede că nu de cuvântul rostit cu buze este vorba aici, ci de Logos, de Fiinţă, de a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Nu este întâmplător că filosofia greacă, axată de “vedere”, a contribuit cel mai mult la conturarea teologiei creştine, că apostolul Pavel şi-a fundamentat discursul pe vederea lui Hristos cel Înviat, că Maria Magdalena l-a văzut, după Înviere, în grădină, că noi toţi, dincolo de toate cuvintele pe care ni le-a lăsat, trebuie să ne învrednicim să-L vedem. Altfel, vorbirea noastră despre El rămâne o simplă sporovăială.

Apoi a rostit către ei: “Adevăr grăiesc vouă, că sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. (Marcu, 9,1).

Împărăţia lui Dumnezeu trebuie văzută, trebuie cunoscută prin vedere, exact ca în iubire: nu te poţi îndrăgosti de cineva dacă nu-l vezi în adevărta lui lumină. Dumnezeu este iubire, pentru că Dumnezeu este vedere, pentru că El singur ne cunoaşte în adevărul nostru, în împărăţia noastră.

Este interesant de văzut cum l-au primit neamurile pe Iisus Hristos, cum se raportează la el, dincolo de cele trei mari confesiuni creştine (romano-catolici, ortodocşi şi protestanţi), cei din alte religii. Musulmanii îl primesc asemenea unui profet, pe linia deschisă de Moise, hinduşii ca pe un om care a ajuns la desăvârşire fiind încarnarea Iubirii, ca pe un avatar, iar cei ce îmbrăţişează filosofia New Age ca pe unul ce a înţeles că Dumnezeu este înlăuntrul lui şi a reuşit să ajungă la conştiinţa acestui Dumnezeu.

Cred că în ceea ce priveşte cunoaştere lui Iisus Hristos, popoarele se pot împărţi în două categorii: popoare ele vederii, în sensul grec al acestui termen, şi popoare ale ascultării, în sensul iudaic al termenului. Când, în secolul al XIX-lea, Ernest Renan scria viaţa lui Iisus, el se apropia de acest mister doar pe calea ascultării, la fel scolastica. Dar de fiecare dată când în sânul unei biserici creştine a apărut un teolog în stare să şi-l (să ni-l) apropie pe Iisus Hristos pe calea vederii, acea biserică a înflorit. Este greşit, de aceea, să credem că adevăraţii teologi sunt doar în sânul bisericilor creştin ortodoxe, iar istoria de 2000 de ani a creştinismului a demonstrat cu asupra de măsură acest lucru.

Dacă aş avea instrumentele necesare (o cunoaştere adâncă a teologiei celor trei confesiuni creştine), m-aş apuca să scriu o istorie a teologiei universale, pornind de la aceste două premise: „a vederii” şi „a ascultării”. Poate voi avea, la un moment dat, îndrăzneala de a o schiţa.

Dan D. Iacob