Sensul duhovnicesc al răbdării necazurilor

Părinţii duhovniceşti vorbesc despre lume, folosind termenii de creaţie şi cel de lume. Conceptul de cosmos sau creaţie are un sens pozitiv şi o semnificaţie în planul veşniciei, pe când lumea are nu un sens peiorativ, cât mai ales o conotaţie negativă, în deplină continuitate faţă de învăţătura Noului Testament, potrivit căreia lumea zace sub puterea celui rău[45]  înţelegându-se prin aceasta lumea contaminată de păcat. Alteori, în scrierile duhovniceşti întâlnim  sintagmele : chipul interior şi chipul exterior al lumii, cu un înţeles oarecum apropiat de cel de creaţie şi respectiv lume, ceea ce dovedeşte faptul că Părinţii nu se limitează la simple precizări de ordin tehnic, ci pătrund în esenţa problemei[46].

Prin urmare, spiritualitatea creştină vorbeşte sau distinge două aspecte, două laturi ale lumii: prima în care lumea reprezintă mediul natural al vieţii noastre. Pe aceasta omul are vocaţia de a o spiritualiza, de a o înduhovnici necontenit, spre descoperirea şi experierea raţiunilor sale, conducându-o spre un cer nou şi pământ nou. Alta este lumea păcatului, ostilă lucrării duhovniceşti şi prezenţei lui Dumnezeu în ea. De aici decurg două atitudini ascetice faţă de lume: una pozitivă şi una negativă. Atunci când lumea este privită şi înţeleasă din punctul de vedere al originii şi finalităţii sale, ea se descoperă în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu, pe care şi noi trebuie să o iubim, la fel cum a iubit-o Dumnezeu Însuşi. Însă, atunci când ne referim la lumea căzută în păcat, altfel decât cea pe care a făcut-o Dumnezeu, ea pare a fi, mai degrabă, duşmanul lui Dumnezeu şi al nostru şi de aceea, trebuie să fie învinsă. Sensul pe care îl dă spiritualitatea filocalică acestei lupte nu este acela de fugă de lume, ci de biruinţă asupra ei, pentru a ne elibera de ea şi a o elibera şi pe ea de răul care încearcă să o domine. Nu putem iubi lumea cu o dragoste adevărată dacă nu începem prin a  ne elibera de ea; trebuie să urâm în lume păcatul, pentru a o mântui pe ea şi pe noi.

Atunci când se referă la creaţie sau lume în sensul pozitiv, scriitorii filocalici arată valoarea ei de suport pentru lucrarea mântuirii, subliniind, în acelaşi timp, rolul responsabil al omului în această mişcare generală spre îndumnezeire. Însă, când se referă la lumea păcatului, Părinţii duhovniceşti evidenţiază mai mult caracterul sau aspectul dramatic, încordat al luptei de eliberare a acesteia din robia păcatului şi a morţii. Lumea în ansamblul ei, precum şi fiecare lucru creat de Dumnezeu, au o raţionalitate, au fost create cu un scop şi spre o anumită finalitate. Scopul general al creaţiei, dat încă de la facerea ei, îl constituie înălţarea ei, cu ajutorul omului, până la treapta de suport pentru duhovnicesc, de cadrul optim al mântuirii. Lumea, chiar şi după căderea în păcat a omului şi pervertirea raţiunilor ei iniţiale, nu e opacă, ci transparentă, spirituală[47], ea nu este străină omului, din punct de vedere duhovnicesc.

Prin urmare, spiritualitatea ortodoxă vede, pe de o parte raţionalitatea creaţiei şi arată necesitatea ei în desăvârşirea umană, însă cu ajutorul harului Duhului Sfânt, iar pe de altă parte evidenţiază rolul fundamental al omului în ordinea creaţiei.[48] Raţiunile divine subzistă unitar în monada treimică, actualizându-se devenind raţiuni ale lucrurilor prin creaţie[49]

Prin păcat, omul s-a înstrăinat de creaţia încredinţată lui de către Dumnezeu spre conducere într-o direcţie duhovnicească. Mai mult chiar, ceaţa păcatului sau peretele patimilor, despre care vorbesc Părinţii duhovniceşti, au dus la slăbirea facultăţilor spirituale ale omului, au întunecat puterea omului de a sesiza aceste raţiuni prime. Păcatul aşează pe ochii sufletului o negură, omul nemaiputând cunoaşte raţiunile naturale, divine, juste ale lucrurilor ce alcătuiesc creaţia. Prin păcat şi prin actualizarea lui în patimă, omul ajunge să subiectivizeze raţiunile obiective ale lucrurilor, conferindu-le înţelesuri pătimaşe, menite să astâmpere acea iubire păcătoasă de sine şi de plăcere pentru sine. Prin aceste raţiuni pătimaşe sau subiective, se acoperă raţiunile mai adânci, mai „spirituale” ale lucrurilor, văzându-se numai latura materială şi de utilitate trupească a acestora. Lumea devine exclusiv materială şi utilă sau utilizabilă exclusiv trupeşte[50]. Pentru cel pătimaş, lumea îşi pierde bogăţia sa originară de sensuri, se sărăceşte în sensuri şi înţelesuri, devine unilaterală şi fără reliefuri şi contururi duhovniceşti, manifestându-se doar în exacerbări şi explozii ale sensibilului. Ea devine un conţinut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nici o lumină de dincolo[51]. Din icoană a Împărăţiei cereşti, din Biserică, lumea, prin falsa ei folosire, poate deveni un loc al păcatului. Astfel, ea devine un simbol fals înţeles nu al nemărginirii divine, care trebuie să-i fie ţinta, ci al aparentei libertăţi, în fond, o orbire şi o limitare unilaterală, pe care o produce patima. În starea primordială, lumea a fost o Biserică. Păcatul, însă, a dus la îndumnezeirea creaţiei, la înţelegerea greşită a raţiunilor ei. Întruparea Mântuitorului a restaurat ontologic firea omenească şi lumea.

Dar pentru a păşi pe urmele Mântuitorului avem nevoie de răbdare, de îndelungă răbdare care este o armă neînvinsă , şi turn care nu se poate strica , şi cu multă uşurinţă ea leapădă toate cele supărăcioase. Şi după cum scânteia ce cade în mare nu a vătămat pe mare cu nimic, iar dânsa s-a stins uşor, tot aţa şi în sufletul îndelung răbdător de s-ar întâmpla să cadă ceva din cele neaşteptate, aceasta piera cu uşurinţă, iar el nu se tulbură de fel. Fiindcă îndelunga răbdare este mai puternică ca orice; şi de ai spune de oştiri, sau de averi, sau de cai, sau de ziduri, sau de orice, nimic nu vei spune la fel cu îndelunga – răbdare. [52]

Păcatul este un act care interesează toate dimensiunile omului.[53] Păcatul şi urmările sale se prezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi cădere a fiinţei noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvoarele autentice ale vieţii – Dumnezeu, şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a tenebrelor, a iluziilor privind viaţa, căci păcatul nu realizează planul sau etajul inferior şi sărac în care îşi trăieşte viaţa, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe.

Părinţii filocalici numesc variat păcatul. El este zid între noi şi Dumnezeu, prăpastie şi haos. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu virtutea, care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii şi se scufundă într-o viaţă paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura harică dintre Dumnezeu şi om, îndepărtându-l pe acesta din urmă de Creatorul său şi până la urmă şi de el însuşi, de sinea sa autentică, în care se află, ca o pecete chipul şi harul divin, cufundându-se în moartea spirituală. Păcatul este considerat, în învăţătura ortodoxă, călcarea cu deplină ştiinţă şi voinţă liberă a voii lui Dumnezeu. Când auzi de păcat, ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, să nu-ţi închipui că ar fi o putere oarecare în fiinţă, o putere existentă, ci o faptă rea, care pururea se naşte şi dispare, şi nu există mai înainte de naştere, precum şi după naştere iarăşi dispare.[54] Deşi nu are o existenţă autonomă, păcatul determină necazurile. Pricina tuturor relelor este voinţa cea rea.[55] Nimeni nu caută ale lui Hristos, ci toţi ale lor. Fiii lor aleargă după curvii, părinţii lor după răpiri şi furtişaguri, femeile lor după mândrii şi lucruri lumeşti, şi nu numai că nu împiedică pe bărbaţi, ci îi şi aţâţă. Du-te de pildă în târg şi cercetează pe cei ce se duc ca şi pe cei ce se întorc, şi vei vedea că nimeni nu se sârguieşte pentru vreun lucru duhovnicesc, ci toţi aleargă după cele trupeşti. [56]

După cum lesne putem observa din spusele Sfântului Ioan, şi pe vremea aceea, oamenii care erau preocupaţi de cele duhovniceşti erau puţini. De multe ori avem o imagine deformată despre secolele de aur ale creştinismului. Ele sunt numite aşa în primul rând pentru că în curgerea lor au trăit vârfurile spiritualităţii creştine şi nu pentru că marea masă a credincioşilor trăia la un înalt nivel spiritual. Din acest punct de vedere, vremurile de acum nu se deosebesc foarte mult de vremurile de atunci. Şi astăzi oamenii aleargă de dimineaţa până seara în toate părţile, pentru a rezolva tot felul de urgenţe care nu ţin de esenţa sufletească a fiinţei lor, neglijând lucrul pentru apropierea de cerinţele Mântuitorului. De aceea, la fel ca şi în cazul celorlalţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti din primele opt veacuri creştine, sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt la fel de actuale azi ca şi acum o mie şi şase sute de ani. Şi aceasta pentru că, în ciuda evoluţiei tehnologice, a cuceririlor civilizaţiei, sufletul omenesc rămâne încă o redută greu de cucerit.

Pentru spiritualitatea ortodoxă, viaţa duhovnicească este o permanentă tindere înspre Lumină, un permanent urcuş  către culmile desăvârşirii, trăită existenţial, până la ţinta ei supremă – unirea cu Dumnezeu-Iubire. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, din treaptă în treaptă, uniform, ci poartă în sine caracterul unei lupte încordate pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, către pătimirea îndumnezeirii, prin har şi lucrare.

Viaţa duhovnicească, o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhoniceşti, se desfăşoară între abisurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, vom vedea că obligatoriu, inevitabil, prin proba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a supărărilor fără de voie, a pătimirilor fără de voie. De aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute (a şasea din lista tradiţională a virtuţilor), în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau smeritei cugetări, ce duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de semeni. Înţelegerea adevăratei lor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, iar încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime, ale căror elemente esenţiale vom încerca să le subliniem în cele ce urmează.

În general, necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice. Există o alternanţă regulată între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. Lucrurile care cândva ne-au adus bucurii, mai târziu pricinuiesc necazuri şi durere şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se întrezăreşte mila şi răsplata lui Dumnezeu, care sunt prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. La început, cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor, se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat, după har.Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăjmaşului.

Protopărinţii au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o datorită faptului că e folositoare pentru trup; iar trupul, legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată ardoarea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit zidirii în loc de Ziditor.

Prin Întruparea şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre, iar pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii virtuoase. Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a venit în maximă apropiere de omul pe care a vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei.

Pe cale negativă sau prin Judecată, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică, iconomică de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu[57]. Această cunoaştere este palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru.

Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul că, spre deosebire de calea pozitivă sau prin Providenţă de cunoaştere a lui Dumnezeu, în care omul se angajează benevol, din proprie iniţiativă, dintr-un dor de desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească.Cele două căi se îmbină. Prin urmare, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea

noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase.Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci când omul face lucruri potrivnice firii lui. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii umane. Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul virtuţii este considerat drumul răstignirii, ale cărui căi sunt aspre şi ale cărui valuri sunt înfricoşătoare. Pentru cei înaintaţi spiritual, reaua pătimire şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei. Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.

Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Contează, însă, modul în care cel încercat le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: prin pocăinţă şi spre mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricătoare şi pierzătoare.

Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea. Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli –  atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală. Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: cele bune sunt mărturie, cele rele – mustrare spre îndreptare. Toate acestea sunt îngăduite de Dumnezeu pentru cercetarea noastră, iar nu pentru biruirea noastră[58]

Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare persoană umană.

Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura păcatului. Pe de altă parte, ele îndeamnă la o tot mai accentuată pocăinţă, prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. Încercările au la bază o judecată dreaptă a lui Dumnezeu. Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase, întru smerită cugetare. Sfântul Isaac spune că virtutea este maica întristării, iar aceasta naşte smerenia, care aduce harul Sfântului Duh. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă de Dumnezeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Scopul lor este, deci, profund duhovnicesc: evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului Duhului Sfânt. Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie, răbdare, înţelepciune şi nădejde.

O învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei nostre duhovniceşti, a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Deci ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă  gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta desăvârşirii nostre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşaţi trec prin probe înfricoşătoare, până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta tăria lor în virtute. Calea ieşirii sau izbăvirii din  necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, este răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor, dar stăruinţa în rău face ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice.

Orice încercare ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează, şi la progresul nostru spiritual, pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici vorbesc, alături de Sfânta Taină a Pocăinţei, de o pocăinţă permanentă, de fiece clipă, şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate de o cugetare continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Nenorocirea şi necazul sunt legături de nedezlegat, întărire a dragostei, dobândire a smereniei şi evlaviei. [59]. Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al plânsului de bucurie făcător, un râs superior, al celui întărit în încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare  este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi e fără de folos. Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea măririi Sale.

De pe dealurile bucuriilor – spune Părintele Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie cât de schimbăcioase împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii[60].

Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire.

Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la Care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: împreuna pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului: Sfinţii Apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui va fi şi biruinţa noastră.

Antrenat în acest dinamism prin firea sa, omul oscilează între slăbiciune şi putere, între cădere şi ridicare, între abisurile păcatului şi înălţimile senine, însorite ale virtuţilor, culminând în iubire. Între aceste limite, viaţa creştină are nevoie, pentru a-şi atinge adevăratul ei sens, de forţa sau puterea duhovnicească a pocăinţei, cea care este în stare să reclădească pe locul patimilor trecute – prezentele virtuţi, să transforme neputinţa şi slăbiciunea în putere şi hotărâre de îndreptare.În trăirea şi experienţa ortodoxă, adevăratul criteriu sau condiţia supremă, esenţială, a mântuirii este pocăinţa.  Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă. Pocăinţa este constitutivă dinamismului uman sau tensiunii fiinţiale, ontologice umane de a se împlini într-un plan superior, adică în universul spiritual şi în ambianţa duhovnicească a virtuţilor creştine. Pocăinţa este o notă esenţială a universului spiritual atât de variat şi complex al omului duhovnicesc.Ea este cea mai înaltă dintre virtuţi, izvorul celorlalte virtuţi pentru că, nemulţumindu-se cu ceea ce înfăptuiesc acestea, întreţine tensiunea lor după mai bine[61].

Lacrimile ascetice, curăţitoare, purificatoare, lacrimi de pocăinţă, pe măsura înaintării în lucrarea virtuţilor, se spiritualizează tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii cu Dumnezeu. În general, trecerea de la cele dintâi lacrimi la cele de al doilea fel, este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupească la cea duhovnicească. Pe treptele cel mai înalte ale pocăinţei, locul cuvintelor, care păstrează totuşi ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participării depline, integrale a fiinţei noastre la viaţa duhovnicească. Când orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragosteanoastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile. Vedem astfel cum, pentru creştini, suferinţa, necazurile, nu sunt un prilej de teamă. Mântuitorul Hristos n-a venirt să desfiinţeze suferinţa, spunea întrâ-un rând preotul Calciu Dumitreasa, ci să o facă suportabilă, să o omple cu prezenţa Sa, să o transfigureze prin prezenţa Sa. Aceste gânduri i-au fost aduse părintelui Calciu de anii trăiţi în închisorile comuniste, unde suferinţa, necazul făceau parte din viaţa de zi cu zi. Mântuitorul Hristos nu ne dă o explicaţie a răului, dar ne învaţă cum să ţinem piept răului, prin legătura permanentă cu El. În Rugăciunea Domnească, singura rugăciune dată nouă de Mântuitorul nostru, răul este acceptat ca prezenţă, dar este conturată calea de a lupta împotriva lui. Astfel, spre deosebire de alte religii care tind să suprime dorinţele, suferinţa şi prin aceasta răul, creştinismul, acceptând datul lumii de după căderea în păcat a primilor oameni, conturează calea dreptei vieţuiri într-o lume a suferinţei, a necazurilor, a răului. Mântuitorul însuşi a avut de înfruntata toate acestea dar ne-a îmbărbătat spunându-ne: În lume necazuri veţi avea dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Şi cum oare vom putea birui şi noi lumea altfel decât în legătură harică cu Cel ce a biruit-o?

(va urma)

Dan Iacob

---

[45] I Ioan 5,19; I Ioan 2, 15

[46]  Thomas Spidlik, La spiritualite de l’Orient chretien, Pontificium Orientalium Studiorum, Roma, 1978, p. 123-124. În Izvoarele luminii. Tratat de spiritualitate, Editura Ars Longa, Iaşi, 1995, p. 154

[47] Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 78

[48] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului,  Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 31.

[49] Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia, XXVIII, 1976, nr. 1, p. 21

[50]   Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă…, p. 171.

[51] Prof. Dr. Radu, Trăirea creştină. Curs pentru doctoranzii în Teologie. 1994-1995, p. 39

[52] Sfântul Ioan Gură de Aur  Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei către Corinteni, omilia XXXIII, pp. 346

[53] Tomas Spidlik, La spiritualite de l’Orient chretien. Manuel systematique, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, Roma, 1978, p. 191.

[54] Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XII, p. 217

[55] Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Facere, omilia XXXII, V, în col. PSB, vol 21, p. 418

[56] Sfântul ioan Gură de Aur Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia VIII, p. 88

[57]  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. 1, p. 140.

[58]  Sfântul  Ioan Gură de Aur,  Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia IX, p. 93

[59] Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la epistola către Filipeni, omilia a XVI-a, p. 279

[60] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă  p. 120

[61] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă  p. 109.