Cele şapte rostiri de pe cruce

Mântuitorul şi-a dat duhul pe Cruce la ceasul al nouălea, după trei sau şase ore de la răstignire. ( Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost ceasul al treilea când L-au răstignit, în vreme ce Ioan – 19, 14- indică ceasul al şaselea) . În acest răstimp Mântuitorul a grăit de şapte ori, iar cuvintele rostite de El alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor nu poate fi stabilită cu precizie pentru că nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toate, dar tradiţia bisericii a impus o succesiune.

1. Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34) Prima rostire este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducând aminte de porunca îndoită a iubirii , din Predica de pe Munte, care extindea iubirea ( agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubirii dumnezeieşti ( Matei 5, 44 – 48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, trăite cu toată fiinţa de Mântuitorul, stau la baza întregului edificiu creştin. Dacă cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi, cum nu vom ierta noi greşelile greşiţilor noştrii.
2. Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai ( Luca 23, 43) Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare se înscrie şi cea de-a doua rostire. Nimeni nu este iremediabil pierdut, iar judecata Îi aparţine lui Dumnezeu.
3. Femeie, iată fiul tău! … Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întâi păcătoşilor Domnul se adresează şi celor curaţi – Maicii Sle şi ucenicului iubit – încredinţându-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale.
4. Mi-e sete ( Ioan 19,28) Celui ce este dulceaţa lumii, lumea îi întinde , până-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei. Setea Domnului este mai mult decât setea de apă a trupului sfâşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc.
5. Eli, Eli, lama sabahtani ?( Matei 27, 46; Marcu 15, 34) Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Omenitatea a fost asumată până la capăt în Hristos şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întârzia să se deschidă. În această cumpănă a jertfei răscumpărătoare stă toată frământarea biblicului Iov iar Nae Ionescu afirma că religia creştină nu este, în ultimă instanţă, decât  rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov.
6. Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30) Nu este atât vestea morţii care dă târcoale cât a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de acum zăgăzui.
7. Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. ( Luca 23, 46) Fiul este gata de întoarcere în slava din care a venit.

Toată perioada Săptămânii Patimilor, culminând cu Drumul Crucii şi cu rostirile de pe cruce, este expresia răbdării Domnului, a îndelungei Sale răbdări. Căci, aşa cum la un cuvânt al lui S-a uscat smochinul cel neroditor, tot astfel, la un cuvânt al Lui străjile puteau fi spulberate, şi El putea fugi. Dar, aşa cum am mai amintit, paharul întins de Tatăl trebuia băut până la fund, întru mântuirea neamului omenesc. Astfel, îndelunga răbdare a Domnului trebuie înţeleasă  în contextul mai larg al planului mântuirii pentru neamul omenesc, plan al Sfintei Treimi. În creştinism, temele mari se întrepătrund, se susţin reciproc şi nu poţi exclude una fără a prăvăli tot edificiul. De aceea, este foarte greu să vorbeşti despre răbdare, despre sensul duhovnicesc al răbdării necazurilor, fără a contura esenţa credinţei creştine – întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cuvântul S-a îmbrăcat cu carnea noastră, de teamă că, venind la noi în măreţia Sa şi în toată strălucirea divinităţii Sale, să nu ne piardă pe toţi.[39] Fiind cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, El s-a făcut om, pentru a-i face pe oameni fii ai lui Dumnezeu. [40]După venirea lui Hristos, cei ce locuiesc pe pământ au ajuns din fiare, oameni, dar, mai bine spus, toţi aceia care păşesc cu adevărat pe urmele Lui au ajuns din oameni, îngeri. [41] Dar pentru a deschide calea drumului îngeresc al oamenilor a fost nevoie de jertfă, de răscumpărare, de răbdare, de iubire. Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Cele săvârşite atunci depăşesc orice cuvânt. [42] Iar dacă cel fără de păcat a răbdat , pe nedrept, loviri , scuipări, chinuri de nedescris, cu atât mai mult noi, cei împovăraţi de păcate, trebuie să ne luăm crucea şi să-i urmăm, simţind în inimă, dincolo de necazuri, dincolo de suferinţe, bucuria de a fi pe cale. Cine arde de dragoste faţă de Domnul, cunoaşte puterea lanţurilor. De aceea, un asemenea om vrea mai degrabă să fie legat în lanţuri pentru Iisus, decât să fie în cer. Vrea mai degrabă să fie aruncat într-o închisoare întunecoasă, decât să stea de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să aleg între cer şi lanţul acela cu care au fost legate mâinile lui Pavel, aş vrea mai degrabă lanţul. Dacă ar fi să aleg între însoţirea cu îngerii şi însoţirea cu Pavel înlănţuit, aş alege să fiu şi eu în închisoare. De ce?  Pentru că nu este un dar mai mare în lumea aceasta decât să înduri suferinţe pentru Hristos.[43] Iată mărturia de credinţă a Sfântului Ioan Gură de Aur, iată asumarea concretă a Drumului Crucii, a împreună pătimirii cu Hristos. În ortodoxie primează lumina cea neînserată, nădejdea învierii şi a vieţii veşnice alături de Domnul, dar este prezentă şi tema suferinţei. Sfinţilor ortodocşi nu le-au apărut stigmatele Domnului tocmai pentru faptul că viaţa lor a crescut în perspectiva luminii Învierii şi nu în aceea a Săptămânii Patimilor, dar aceasta nu înseamnă că ei n-au trăit, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, realitatea suferinţei, a răbdării şi îndelungei răbdări.

(va urma)

Dan Iacob

[39] Sfântul Ioan Gură de Aur Comentar la Evanghelia după Ioan, omilia VI, I, p. 35

[40] Sfântul Ioan Gură de Aur Comentar la Evanghelia după Ioan, omilia X, I, p. 49

[41] Sfântul Ioan Gură de Aur Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 500

[42] Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Matei, omilia LXXXXVII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 974

[43] Sfântul Ioan Gură de Aur Problemele vieţii., p. 278