Aşadar necazurile şi încercările sunt cea mai mare dovadă că iubitorul de oameni Dumnezeu  ne poartă de grijă. De aceea să nu căutăm cu orice chip tihna şi desfătarea, ci fie de suntem veseli şi liniştiţi, fie de ajungem în necazuri, să mulţumim la fel Stăpânului, pentru ca Dumnezeu, văzând recunoştinţa noastră, să ne arate şi mai mare purtare de grijă.[1]

Sfântul Ioan Gură de Aur

Trăim vremuri de cernere, vremuri de restrişte şi pentru a putea păşi pe drumul mântuirii noastre, de mare ajutor ne este răbdarea, mai cu seamă răbdarea necazurilor. Doar cu puterile lui, omul nu poate dobândi răbdarea, nu poate răbda necazurile şi atunci apelează la ajutorul  Fiului lui Dumnezeu, la ajutorul Sfintei Treimi. Viaţa noastră întru răbdare şi răbdare a necazurilor, devine astfel o Imitatio Cristi, iar pe acest drum al urcuşului duhovnicesc, vieţile sfinţilor, opera lor, ne sunt călăuze vii. Am ales drept călăuză spre a putea pătrunde înţelesul răbdării şi sensul duhovnicesc al răbdării necazurilor, opera şi viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur. Spun opera şi viaţa pentru că în cazul sfinţilor cuvântul nu poate fi despărţit de faptă. Un sfânt nu poate predica răbdarea fără a fi el însuşi potir al răbdării, nu poate primi necazurile ca din mâna lui Dumnezeu, dacă nu este asistat de harul divin, nu poate recomanda altora o doctorie pe care nu a gustat-o el însuşi. Sfântul este, în primul rând, un om al faptei, al faptei duhovniceşti împletită cu fapta trupului, un om al cuvântului trăit. De aceea astăzi când se vorbeşte atât de mult şi se făptuieşte atât de puţin, când ştim foarte bine cum ar trebui să arate viaţa noastră întru Hristos dar facem atât de puţini paşi pe drumul concret către El, sfinţii sunt adevăratele modele de urmat. Într-o lume care şi-a ieşit parcă din matcă, studiul vieţii şi operei Sfântului Ioan Gură de Aur poate readuce  în conştiinţa noastră un reper. Un reper de care avem nevoie pentru a păşi mai departe pe drumul către Hristos. Trăim anii în care se împlinesc multe din cuvintele Sfintei Scripturi. Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile slabe ale lumii şi nu după Hristos. Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut , şi îngânfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească. [2] Iar El a zis: „Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: „Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei“[3] Creştini fiind, îndrăznim în această lume doar avându-l ca pavăză pe Mântuitorul Hristos, doar având ajutorul Mângâietorului pe care El l-a trimis în ajutorul nostru, dar pavăza noastră este în duhul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui de pe moneda regală, în felul acesta o falsifică în întregime; la fel şi credinţa cea adevărată, acel care va schimba oricât de puţin din ea, o vatămă pe toată. Căci dacă dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi! Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa este nesănătoasă![4] Putem spune că viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur sunt expresia răbdării, pe de o parte a răbdării necazurilor, pe de alta a răbdării de a desluşi credincioşilor sensurile duhovniceşti ale Sfintei Scripturi, întru păstrarea credinţei celei sănătoase în Hristos.

După exemplele de pătimire şi îndelungă-răbdare ale proorocilor şi Apostolilor, ale sfinţilor creştini din primele veacuri (Sfântul Ignatie cel Mare, secolul II, Sfântul Atanasie cel Mare, secolul IV,  Sfântul Maxin Mărturisitorul, secolul VII, Sfântul Teodor Studitul, secolul VIII – IX) ne-am oprit la viaţa pătimitoare şi la învăţătura mângîietoare despre suferinţă a Sfântului Ioan Gură de Aur ( secolul al IV-lea), care este al lumii mare dascăl nu numai prin cuvintele sale de aur, ci şi prin faptele sale pilduitoare, nu numai prin viaţa sa de suferinţă, ci şi prin învăţăturile şi prin scrisorile sale despre suferinţă.[5] Cununa sfinţilor care au trăit în ultimele două milenii stă mărturie despre felul în care trebuie asumată viaţa în Hristos iar în această cunună un loc aparte îl are Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeu i-a hărăzit o viaţă demnă de studiat, i-a dat harul predicării Cuvântului ca nimeni altul, i-a dat răbdarea în suferinţe şi necazuri. Cosmosul, societatea, omul însuşi, aşa cum sunt astăzi poartă pecetea unei „îngroşări“, consecinţă a păcatului: păcatul le-a închistat într-un fel de „coajă“, care frânează elanul originar al făpturii către împlinirea destinului ei, aşa cum îl vrea Dumnezeu. Iisus Hristos este viaţa cea nouă., viaţa eliberată de toate consecinţele păcatului şi transfigurată de prezenţa Duhului Sfânt. Creştinii aparţin acestei existenţe înnoite, dar trăiesc încă în cosmosul vechi care, deşi intră în procesul înnoirii, nu va fi shimbat deplin decât la sfârşitul lumii. [6]

Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur

Începuturile creştinismului sunt caracterizate de o serie de femei şi bărbaţi care dorind sfinţenia şi luptând pentru ea erau numiţi atleţii lui Hristos. Luptele lor pentru dobândirea performanţelor de sfinţenie au fost spectaculoase; aşa au avut de luptat cu trupul lor împotriva somnului, foamei, durerii, propriilor gânduri, împotriva instinctelor. Lupta lor era dură, aspră, ascetică, de zi şi de noapte, de o viaţă întreagă, fără răgaz, fără alte uşurări sau dulceaţă, fără odihnă. Unul din aceşti atleţi ai lui Hristos a fost Ioan Gură de Aur, pentru care singurul ideal de viaţă a fost să devină sfânt, unul din puţinii sfinţi ce figurează în calendarul Bisericii occidentale cât şi în cel al Bisericii răsăritene. Lucrările sale, virtuţile sfinte şi geniul oratoric au fost puse în slujba Mântuitorului dar şi în serviciul Bisericii, iar viaţa şi creaţia sa au contribuit la dezvoltarea culturii creştine, la purificarea moralei timpului său şi a generaţiilor următoare. Este denumit una dintre cele mai mari lumini ale pământului.

Născut din părinţi bogaţi (tatăl, Secundus, general, căsătorit cu Antuza, o tânără de 16 ani din Antiohia), între anii  345-349, a rămas orfan  pe când mama lui avea doar20 de ani; ea nu s-a recăsătorit, dedicându-şi viaţa educaţiei copiilor şi administrării bunurilor lăsate de soţ. În acea vreme Antiohia era unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii, fiind denumită Oraşul de aur, Perla Orientului, Antiohia cea frumoasă, Antiohia cea voluptoasă, Antiohia plăcerilor. Avea în jur de jumătate milion de locuitori, iluminaţie feerică, amfiteatre, băi, edificii grandioase şi monumente construite de împăraţii Romei. Aici ucenicii lui Hristos, care până în anul 42 se numeau nazarineni sau galileeni, au luat pentru prima dată numele de creştini şi tot aici au predicat Barnaba, Pavel şi Petru, biserica Antiohiei fiind întemeiată de Apostoli.

Educaţia Sfântului Ioan Gură de Aur  începe la şcoala de filozofie a lui Libanus care, deşi păgân militant şi duşman al creştinismului, era admirat de împăratul Iulianus şi de Sfântul Vasile cel Mare. La vremea potrivită Ioan îl părăseşte pe Libanus, întorcând spatele lumii păgâne. La 20 de ani, mama sa îl aduce la Biserica din Antiohia pentru a fi botezat. În vrema aceea, unii se botezau doar la sfârşitul vieţii, înainte de moarte, spre a fi siguri că li s-au iertat şi spălat toate păcatele. În 367, este făcut citeţ şi, pentru a deveni prietenul lui Dumnezeu, începe lupta pentru dobândirea sfinţeniei. Este perioada când, odată cu moartea lui Iulian Apostatul, dispare vechiul cult al zeilor iar păgânismul ia sfârşit. Capul bisericii antiohiene era episcopul Meletie, armean de origine; considerat sfânt de către creştini, iudei şi chiar de păgâni, el suferise trei exiluri. Sfinţenia strălucea pe faţa lui care era o adevărată predică spune Ioan. Sfântul episcop, luându-l pe fiul Antuzei sub protecţia sa, îl încredinţează celui mai savant profesor de teologie – Diodor-, viitorul episcop al Tarsului, un erudit ce strălucea prin interpretarea Scripturilor în sens istoric şi literal. De la el a învăţat Ioan să citească cu răbdare fiecare cuvânt, literă, ca sub lupă, devenind unul din cei mai buni cunoscători ai Bibliei. Râvnea să ajungă sfânt ca Pavel, a cărui icoană o avea în camera lui: studiază zi şi noapte, aprofundează învăţătura lui Hristos, o aplică vieţii sale, reduce somnul, hrana, rupe legăturile cu lumea. Devine celebru ca orator dar şi prin virtuţile sale, iar lumea îl aclamă, îl admiră, îl laudă. În acea perioadă erau mulţi candidaţi la sfinţenie. Cei din Alexandria plecau în deşertul Nilului inferior,  cei din Ierusalim fugeau în deşertul Arabiei, iar antiohienii se retrăgeau în Munţii Taurus din Capadochia şi în Armenia. Părinţii deşertului aveau realizări impresionante. Sfinţii puteau totul. A deveni sfânt înseamnă să realizezi cu ajutorul lui Dumnezeu imposibilul[7]. De exemplu, ascetul Cesareon trăia în zăpadă fără să-i fie frig, Simeon Stâlpnicul a trăit vreme de 40 de ani în vârful unei coloane, un altul a traversat Nilul pe spatele unui crocodil, unii trăiau fără să doarmă sau să mănânce, alţii fără să simtă frig ori oboseală. Iată câteva mortificări corporale ascetice practicate de monahii Răsăritului, oferite de Eustatie, Mitropolit al Tesalonicului, sfârşitul secolului XII:

• cei goi – gymnoi
• cei ce nu se îngrijeau de părul lor – ton trichon anepistrophoi
• cei ce dormeau pe pământul gol – chamaieunai
• cei ce mergeau cu picioarele goale – gymnopodes
• cei mânjiţi cu noroi – rypontes
• cei ce-şi spălau doar picioarele – aniptopodes
• cei ce nu se spălau niciodată – aniptoi
• cei ce locuiau în peşteri – spelaiotai
• cei ce purtau lanţuri de fier – siderophoroi
• cei ce trăiau în arbori – dentritai
• cei ce trăiau în adăposturi pe coloane – kiones
• cei ce trăiau în picioare pe stâlpi mari – stylitai
• cei îngropaţi de vii – en askesei tethamenoi
• cei acoperiţi în parte de pământ – chostoi
• cei zăvorâţi – enkleistoi
• cei care în mii de alte chipuri s-au lepădat de lume.

Aceşti sfinţi singuratici au depăşit condiţia umană, realizând imposibilul cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur  dorea şi el o astfel de viaţă retrasă. Dar pentru că primul pas spre sfinţenie este iubirea de oameni, el nu plecă încă din lume (ca să nu-şi părăsească mama), dar  aduce deşertul în casa sa. (aruncă patul şi mobilele din cameră, nu are servitori, nu iese, nu primeşte pe nimeni, se izolează complet în studiu şi în rugăciune). Singurii duşmani, după cum mărturiseşte, sunt sufletul său slab şi laudele admiratorilor. Renumele său era atât de mare încât toţi îl vroiau episcop. În jurul anului 375, după moartea mamei sale, împarte totul la săraci şi pleacă în deşert, trăind patru ani într-o mănăstire, apoi retrăgându-se într-o peşteră, unde a rămas de trei ori opt luni, lipsindu-se de somn, aproape nemâncat, studiind temeinic Testamentul lui Hristos. În aceşti doi ani nu s-a culcat nici ziua nici noaptea[8]. Acest efort, similar cu cel al Sfântului Serafim de Sarov de mai târziu (care s-a nevoit 1000 de zile şi 1000 de nopţi fără somn, numai în rugăciune), l-a transformat pe Ioan, marcând o etapă sublimă pe calea sfinţeniei; dar stomacul îi era distrus de post, trupul lui fiind descărnat. În anul 381 revine în Antiohia şi se consacră societăţii creştine, devenind diacon şi conducând asistenţa socială de cruce roşie de pe lângă Biserica  antiohiană. Continuă lucrarea teologică, scriind tratatele Despre feciorie, Dialog despre Preoţie, Scrisoare unei tinere văduve. În 386 este hirotonit preot şi slujeşte lui Hristos ca un mare predicator. La hirotonirea sa a venit toată Antiohia. În vârstă de doar 40 de ani, era aproape alb,  iar trupul său  mic şi foarte slab  nu cântărea mai mult de 40 de kg[9]. După cuvintele Apostolului, îşi omorâse mădularele omului pământesc. Idealul său era acelaşi cu al lui Pavel: Împlinesc în mine ceea ce lipseşte pătimirii lui Hristos. Cum trebuie înţeles acest lucru? Sfântul Ioan dorea să convertească la creştinism întreaga Antiohie iar fiecare creştin să trăiască aşa cum ar fi vrut Iisus. Prin exemplul şi predicile sale va influenţa viaţa creştină din Antiohia şi, mai târziu, din Constantinopol, unde va fi numit episcop. La predicile sale mulţimea era atât de entuziasmată încât striga, aplauda, flutura batiste, tropăia, plângea.

Pe 17 septembrie 398 murind Nectarie, episcopul Constantinopolului, împăratul Arcadius a dorit ca Ioan să-i ia locul. Acesta acceptă pentru că ştie că este voia Domnului să se întâmple astfel, împăratul îi face o primire fastuoasă, dar Gură de Aur rămâne (după 6 ani petrecuţi în deşert) uluit, stupefiat de strălucirea, bogăţia şi luxul Constantinopolului. Arcadius avea 20 de ani când l-a primit pe Ioan. Împăratul anemic şi bâlbâit somnola permanent, trăia mai mult dormind, având ochii închişi, la fel ca şi mintea, dar la prima audienţă la palat, sfântul a făcut cunoştinţă cu Eudoxia, o ferventă susţinătoare a Bisericii pe atunci.

Ceremonia de întronizare pe scaunul episcopal (februarie 398) a fost prezidată de episcopul Teofil al Alexandriei, unul din cei mai răi episcopi pe care i-a avut Biserica vreodată; supranumit faraonul creştin, era crud ca un faraon, îndrăgostit de aur şi pietre preţioase. Odată instalat episcop, Gură de Aur vinde tot din palatul episcopal (candelabre, băi de marmură, covoare, vase de argint, canapele, oglinzi, tablouri, coloane, paturi de catifea şi de mătase, sufrageria cu mese, scaune, dulapuri şi bufete), banii dobândiţi dându-i săracilor şi azilurilor de bătrâni şi bolnavi. Concediază o armată întreagă de bucătari, administratori, chelari, intendenţi, chelneri şi pentru că iubeşte sărăcia, trăieşte aspru: mănâncă odată în zi, acelaşi meniu (legume fierte şi apă) pe care şi-l prepară singur, doarme trei ore pe noapte într-un pat de scânduri cu o cuvertură. Acest fel de viaţă irita şi nemulţumea aristocraţia, chiar şi pe un episcop de provincie Arcadie, care a devenit duşmanul de moarte al sfântului, căutând să răzbune umilinţa pe care a îndurat-o când a fost găzduit de Ioan într-o cameră modestă şi săracă, cu pat de scânduri, fără cuverturi, covoare şi servitori, necrezând că însuşi sfântul locuieşte la fel de umil şi ascetic.

În vremea aceea, cea mai ferventă credincioasă a sa era împărăteasa Eudoxia ai cărei bani mergeau la biserici, la construcţii de noi biserici, aziluri pentru bătrâni şi săraci. Pe Ioan îl impresiona frumuseţea ei creştină.  Cu îndârjirea cu care  golise palatul episcopal de lux, Gură de Aur dorea să stârpească păcatul din clerul şi societatea constantinopolitană, aşa că, aristocratele criticate, preoţii care cumpăraseră Taina Preoţiei, fecioarele care nu mai locuiau cu preoţii, bogaţii care iubeau teatrul (Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare duşman al teatrului), până şi Eudoxia, toţi voiau un nou episcop. Doar săracii, proletariatul, oprimaţii îl iubeau aşa cum îi iubea el: Vă iubesc aşa cum mă iubiţi şi voi, ce aş fi eu fără voi? Voi sunteţi tatăl meu, sunteţi mama mea, sunteţi fraţii mei, sunteţi copiii mei, sunteţi toată lumea. N-am nici bucurie, nici durere care să nu fie ale voastre şi când unul din voi piere, pier şi eu odată cu el.

După masacrul asupra asceţilor din Nitria ordonat de Teofil al Alexandriei, aceştia au căutat ocrotire la episcopul Ierusalimului care, de frica ameninţărilor lui Teofil nu i-a putut ajuta. Aşa au fost alungaţi de pretutindeni, fiind primiţi doar de Ioan, la Constantinopol, care n-a văzut nicio erezie de tip origenist la aceşti asceţi, denumiţi fraţi lungi. Dar pentru că i-a primit a fost şi el acuzat de origenism şi considerat eretic. Olimpiada, colaboratoarea lui Ioan era o aristocrată cu o avere fabuloasă, rămasă văduvă şi care-şi donase toate bunurile săracilor, consacrându-se Bisericii. Ea i-a hrănit şi le-a purtat de grijă monahilor egipteni. Dar împărăteasa Eudoxia s-a amestecat în această problemă, astfel că împreună cu împăratul a convocat sinodul promis monahilor prin care să li se retragă excomunicarea şi să fie iertaţi. Dar din păcate, în programul şedinţelor sinodale nu figura doar chestiunea monahilor egipteni refugiaţi la Constantinopol, ci erau şi plângerile depuse de episcopii din Asia, destituiţi de Ioan. Sfântul ştia de acum că împăratul, faraonul creştin Teofil şi armata de episcopi egipteni îi doreau moartea. Deşi uimit, nu se temea de moarte. Sinodul întrunit la Stejar îi judeca pe asceţii egipteni dar şi pe Ioan Gură de Aur, pe perioada procesului biserica fiind plină zi şi noapte. Duşmanii lui Gură de Aur au fost chemaţi să facă parte din Sinod, iar printre cele 29 acuzaţii erau şi următoarele: că face baie singur şi că mănâncă bomboane de miere. Cea mai infamă acuzaţie a fost că doarme cu femei, el, al cărui trup era uscat de asceză, de posturi, de lipsa somnului. A mai fost judecat că în zilele când avea dureri mari de stomac sau era foarte cald, punea două picături de vin medicinal în apa pe care o bea şi că nu-şi aranja cu grijă veşmintele preoţeşti. Adăugând mărturii pentru a dovedi că este vinovat de crimă de lezmajestate, Sinodul l-a condamnt la moarte. Ca să evite vărsarea de sânge a mulţimii care l-ar fi apărat cu preţul vieţii, Ioan pleacă noaptea, în secret şi se îmbarcă spre locul de exil.

Din ordinul Eudoxiei şi al lui Teofil poliţia şi armata au luat cu asalt bisericile în care erau adunaţi creştinii întru apărarea lui Ioan, omorând zeci, cadavrele lor zăcând, mai apoi,  pe străzi şi în biserici. Cutremurul care s-a întâmplat în acea sângeroasă noapte a fost atât de puternic încât patul Eudoxiei s-a răsturnat, aruncând-o la pământ. Înspăimântată, i-a scris lui Ioan rugându-l să se întoarcă;  întoarcerea sa a  produs un adevărat delir: mulţimea plângea de bucurie, intona cântări de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Dar împăcarea n-a durat mult. Eudoxia a convocat un Sinod, dar nu pentru a-l reabilita pe Sfânt, ci pentru a-l condamna iar la moarte. Împărăteasa dorea să-i fie venerate statuile şi pentru că justiţia a acceptat, declarând-o zeiţă, ea şi-a comandat mai multe statui, dintre care cea mai mare, amplasată în faţa catedralei Sfânta Sofia, o domina în înălţime. La inaugurarea statuii s-au organizat ceremonii cu dansuri, cântece, spectacole, coruri, orchestre, fanfare care deranjau slujbele ţinute de Gură de Aur. El a ripostat împotriva acestora cu arma sa cea mai tare, anume omilia. În predica sa a spus tot ce credea despre statui, despre persoanele care comandau statui, despre festivităţile păgâne şi a terminat cu un citat din Biblie prin care o compara pe Eudoxia cu Salomeea. Ştia că se va cere capul său, dar, cu preţul vieţii, nu dorea să supere cerul, pe Dumnezeu. Eudoxia a convocat toţi episcopii care–l condamnaseră deja pe Ioan nu pentru a-l rebilita ci pentru a-l lichida iar împăratul a ordonat punerea în arest a sfântului în propria casă. Ioan continua să slujească în catedrală, iar împăratul a trimis doi episcopi, pe Acachie şi pe Antioh care, împreună cu armata, să ia cu asalt catedrala. Soldaţii au invadat biserica şi baptisteriul ucigând preoţi, credincioşi şi catehumeni. Niciun istoric de bun-simţ n-a îndrăznit să descrie în detaliu ce s-a întâmplat atunci. Pe Ioan l-au arestat, iar cei 42 de episcopii care s-au dus la împărat să ceară încetarea masacrului au fost  la rândul lor ucişi. În noaptea Învierii Domnului a avut loc cea mai cumplită prigoană împotriva creştinilor şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, la porunca lui Arcadius dar sub conducerea episcopilor. Se spune că atunci, plecând sfântul în exil, a plecat şi îngerul catedralei odată cu el. În Constantinopol au început persecuţiile împotriva adepţilor lui Ioan, numiţi ioaniţi. Sfântul converteşte poliţiştii care-l escortau, uimindu-i cu bunătatea, blândeţea şi sfinţenia sa. De la Niceea (unde ajunge la sfârşitul lui iunie 404), porneşte spre Cucuz, Armenia Mică, loc unde fusese exilat cu 50 de ani în urmă episcopul Pavel al Constantinopolului. Pentru că acesta n-a murit de foame şi sete aşa cum se dorea, a fost ucis prin ştrangulare. Ioan a înţeles că aceeaşi moarte i se pregătea şi lui.

Călătoria spre Cucuz a fost un adevărat chin. Soarele ardea capul prizonierului ca un metal topit, apa se găsea foarte rar şi atunci mirosea atât de urât încât nu se putea bea, praful era atât de des încât făcea dureroasă fiecare respiraţie. Pe unde treceau, populaţia era atât de săracă şi înfometată încât nimeni nu-l putea ajuta cu nimic. Mai mult, intrând pe teritoriul episcopului Leontie, acesta, dorind să facă pe plac Eudoxiei, a trimis bandiţi care să-l asasineze. Datorită devotamentului şi fidelităţii gardienilor care l-au apărat, Ioan, deşi bolnav, suferind de foame, sete şi singurătate a ieşit viu din diaceza lui Leontie. În Capadocia a fost primit ca un suveran; monahi, fecioare, funcţionari, săraci, toţi plângeau de mila lui, sărutându-i poalele veşmintelor. În schimb în Cezareea, episcopul Pharetrius şi câţiva monahi l-au alungat aşa bolnav şi slăbit cum era. Găzduit de o creştină pe nume Seleucia, este aflat aici de către preotul Evethius care-l izgoneşte. Rănit, târându-se, cu febră, ajunge în sfârşit la Cucuz, locul exilului său. Călătoria a durat două luni şi jumătate. Pentru că acest mare sfânt a fost atât de chinuit iar ioaniţii atât de persecutaţi, Dumnezeu a început să-i pedepsească, unul după altul, pe cei care-l condamnaseră pe nedrept. Prima a fost Eudoxia, care a murit la 6 octombrie 404, la trei luni şi jumătate după decretarea exilului Sfântului Ioan Gură de Aur. Fiind însărcinată în luna a V-a, copilul i-a murit în pântece şi neputând fi scos, a putrezit acolo, începând să putrezească şi ea. În Cucuz, Sfântul Ioan a fost găzduit în casa armeanului Dioscor, cea mai frumoasă şi mai bună. Deşi bine primit şi iubit, clima de aici nu-i pria sfântului. Satul era expus tuturor curenţilor de aer şi unui vânt vertical numit foehn. Populaţia era săracă, suferea de foame, dar venirea Sfântului Ioan a însemnat o mare minune, din toate părţile lumii venind pe adresa sfântului felurite cadouri (sume imense, provizii, haine). Atletul lui Hristos care  trăise şase ani în deşert şi în peşteri, care mâncase odată în zi şi dormise trei ore pe noapte într-un pat de scânduri, el care era mai mult duh decât trup, a fost biruit de iarnă. Bătrânul exilat din ţările calde a fost doborât de frig. Migrenele îi zdrobeau creierii şi-l făceau să vomite, stomacul era cu totul distrus. N-a părăsit patul întreaga iarnă, slăbise şi arăta ca o umbră. Insomniile nu-l lăsau să se odihnească, de asemenea durerile de stomac şi convulsiile. În noiembrie 405 a murit Arsacius. Dar chiar şi aşa, partizanii Sfântului continuau să fie persecutaţi, iar el le scria, încurajându-i. Misionarii care lucrau sub conducerea sa erau tot mai numeroşi. Acum avea o mai mare autoritate şi influenţă decât atunci când era patriarhul Constantinopolului. Odată cu venirea primăverii satul în care era exilat Sfântul Ioan a fost asediat de barbarii isaurieni. Aceştia au masacrat pe toţi locuitorii Cucuzului iar el a fost printre puţinii supravieţuitori. Împreună cu diaconiţa Sabiana, în vârstă de 80 de ani, sora tatălui său şi cu preotul Evethius au fugit în munţi, trăind mai multe zile şi nopţi fără hrană şi fără apă prin păduri. Apoi au ajuns la o fortăreaţă Arabissos. Aici scapă de ciumă dar şi de isaurieni care, pătrunzând în chilia lui, el fiind atât de mărunt şi slab sub cuverturile lui, nu l-au văzut. Faima sa de martir se răspândeşte în lume, devine o legendă şi toată lumea se roagă pentru el. Papa Inocenţiu îl apără în continuare pe episcopul martirizat, ştiind că, apărându-l pe el, apără Biserica. Se plănuieşte un Sinod la Tesalonic pentru reabilitarea lui, dar ambasada papală formată din cinci episcopi şi doi preoţi este arestată de poliţia imperială. Deşi li s-au smuls unghiile şi li s-au promis bani, aceştia nu au predat  scrisorile papei. Reuşind să scape şi să se întoarcă la Roma, ei povestesc cum au fost maltrataţi în închisori. Ştiind Arcadius că papa Inocenţiu nu va renunţa la a face dreptate, hotărăşte să-l trimită pe Ioan într-un exil mai îndepărtat, la Pityontis. Sfântul a pornit la drum fără bagaje, însoţit de poliţişti imperiali trimişi pentru a-l ucide. Ei l-au dus pe un drum ciudat, în fapt o cărăruie pietroasă, pe crestele munţilor. Urca şi cobora fără să fie lăsat să se odihnească. Era silit să meargă până va muri; a fost obligat să meargă prin soarele torid, dar nici asta nu-i făcea rău. Sfântul mergea bucuros şi tot bucuros accepta ce i se întâmplă, ştiind că merge spre cer. Tocmai împlinise 58 de ani. În noaptea de 13 septembrie 407, când i s-a permis să doarmă câteva ore, Dumnezeu i l-a trimis în somn pe Sfântul Bazilisc, care i-a spus: Ai suferit toate încercările pământeşti care duc la cer. Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună. Ajuns la biserică, s-a dezbrăcat; a dat încălţările săracilor,  cămaşa, veşmintele uzate, batista cu care şi-a şters fruntea. S-a întins pe pardoseala bisericii într-o cămaşă albă, lungă, a cerut sfânta împărtăşanie şi, cu calm, a spus: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin. A murit senin, ca un mare sfânt. Papa Inocenţiu a luptat toată viaţa lui pentru reabilitarea Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii şi episcopii ce au fost împotriva sfântului martir fiind scoşi din comuniunea cu Roma. În 438, pe 27 ianuarie, rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan au fost transferate de la Comana la Constantinopol. Săracii şi cerşetorii îl plângeau în genunchi, chemându-l ca şi cum ar fi fost în viaţă: Părinte, ia-ţi înapoi locul pe scaunul episcopal. A fost înhumat în necropola împăraţilor bizantini, Biserica Sfinţilor Apostoli. În anul 1204, cruciaţii au furat odată cu alte lucruri preţioase din Constantinopol şi moaştele sfântului ducându-le la Roma, aproape de mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfântul Ioan Gură de Aur a intrat în istorie ca martir şi ca cel mai mare orator creştin. Biserica romană îl sărbătoreşte pe 27 ianuarie, iar Biserica răsăriteană de două ori: pe 27 ianuarie şi 13 noiembrie. În 1908, Roma l-a declarat patronul oratorilor creştini. Osemintele lui nu cunosc odihna aşa cum n-a cunoscut-o nici pe când era viu, în lungul drum al exilului. Dacă numele lui figurează în ambele calendare creştine, iată că şi trupul său este fărâmiţat şi risipit între Apus şi Răsărit ca o punte de legătură.

Dacă ar fi putut rămâne ceea ce era propriu naturii sale (predicatorul neobosit şi exegetul Cuvântului lui Dumnezeu, educatorul şi călăuzitorul fidel al comunităţii sale, prietenul şi protectorul tuturor sărmanilor, oprimaţilor şi al celor care aveau nevoie de ajutor), poate că şi-ar fi încheiat viaţa în pace. Însă darurile strălucite pe care le poseda, alături de iubirea şi admiraţia suscitate de acţiunile sale l-au înălţat, împotriva voinţei lui, pe culmile celui mai înalt post, postul-cheie din politica ecleziastică. Înfrângerea pasiunilor joase terestre, disciplina morală în reculegere şi dăruirea de sine unei iubiri îndreptate spre Dumnezeu îi apar Sfântului Ioan Gură de Aur drept adevărata împlinire a poruncii creştine. Christos a chemat toţi oamenii, deci n-a făcut nicio diferenţă între viaţa ascetică şi cea mundană. Bunul suprem, iubirea, este un bun comun celor două forme de viaţă: Pavel „a pretins de la cei care trăiau în lume aceeaşi iubire pe care Christos le-o cerea discipolilor săi” . Călugărului îi este doar mai uşor să-şi atingă scopul, pentur că el renunţă din capul locului la căsătorie şi la alte mii de ispite. Dar cu atât mai vrednici sunt de preţuire şi admiraţie cei care stau ca preoţi în mijlocul lumii, pentru a mijloci celorlalţi mântuirea şi sfinţirea vieţii. Mai târziu, ca tânăr preot, Chrysostomul a compus o scriere proprie Despre preoţie, care, pornind, în această privinţă, de la ideile lui Grigore din Nazianzm le duce mai departe. Cei care au privilegiul cutremurător de a aduce sfânta jertfă la altar, cei care pot ierta păcatele oamenilor sau le pot refuza iertarea, ştiind că Dumnezeu în cer le confirmă decizia, aceiaating într-adevăr cu fapta lor domenii mai presus de omenesc. Este însă de înţeles că un călugăr se retrage cu teamă din faţa unei funcţii atât de primejdioase; dar această funcţie rămâne cea mai înaltă. „Cine compară nevoinţele sale de călugăr cu o funcţie preoţească bine împlinită, va afla o diferenţă tot atât de mare precum cea dintre o persoană privată şi împărat” (de sacerd. VI, 5). [10]

În Şcoala din Antiohia ruguroasele tradiţii ştiinţifice, care se dezvoltaseră odinioară în Pergam, s-au trezit la o viaţă nouă. Tocmai atunci ea avea, în persoana marelui Diodor din Tars, un spirit de o valoare excepţională şi de o sfinţenie recunoscută. Diodor, care sub împăratul Valens ţinuse glorios piept presiunii aeriene, era un dialectician de formaţie aristotelică şi un maestru în critica filologică. El a fost, de asemena, dogmaticinaul care a întemeiat doctrina dublei naturi a lui Christos pe baze exacte şi care, în dezbaterile elevilor săi, făcea să intervină toate problemele teologice posibile. Dar pe Sfântul Ioan Gură de Aur  l-a influenţat mai cu seamă în calitate de exeget al Bibliei. De la Diodor a învăţat el să venereze Noul Testament şi să apeleze la el ca sursă a oricărei cunoaşteri adevărate, aici a pus bazele vastei sale cunoaşteri a Bibliei. E drept că nu a devenit el însuşi ca erudit. N-a ştiut, de exemplu, toată viaţa, nicio altă limbă decât greaca sa maternă şi va trebui să se bazeze, pentru textul original veterotestamental şi pentru paralelele sale siriace, pe judecata celor competenţi. Dra nu şi-a dezminţit niciodată formaţia filologică riguroasă. Intepretările istorice şi psihologice sunt menite doar să îl ajute să descopere semnificaţia fundamentală a textului, pe care o cercetează cu seriozitate, ca să evite interpertările teologice pripite şi arbitrare ori speculaţiile alegorice. Ioan este de asemena atent la particularităţile şi divergenţele dintre diferiţi autori biblici, iar judecata sa perspicace este şi astăzi de autoritate în numeroase probleme de exegeză controversate. Dar orice exegeză ştiinţifică serveşte în cele din urmă predicii, aici este pusă cu adevărat în valoare, îşi desfăşoară aripile instruind, deşteptând şi înălţând sufleteşte. Predica face să răsune pentru noi vocea lui Christos şi chemarea apostolilor săi. Ea ne descoperă iubirea iertătoare pe care ne-a dovedit-o Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său şi prin sacrificiul pe Cruce, spre a stârni răspunsul iubirii noastre şi o viaţă nouă prin urmarea lui Christos şi împlinirea binelui. Chrysostomul nu a contribuit la progresul elaborării dogmatice a teoriei christologice şi nu a acordat un interes major disputelor idntre şcoli în acest domeniu. Ceea ce îl interesează este întotdeauna trezirea inimii, a energiei morale, a iubirii pure şi a unei adeziuni spirituale neprefăcute. Nu întâmplător Evanghelia după Matei este evanghelia sa preferată şi chiar iubirea sa pentru Pavel, pe care l-a comentat în întregime, are întotdeauna în vedere îndemnul Epistolelor la limpezime şi la interiorizare morală. [11]

Spre deosebire de Sfântul Vasile cel Mare, care şi-a dedicat mult timp adâncirii operelor filosofiei, spre a le raporta apoi la Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a dedicat aproape în exclusivitate problemelor practice ale administrării Bisericii, întâi la Antiohia şi mai apoi la Constantinopol, forma  preferată de exprimare  fiind omilia, cuvântarea în faţa mulţimii, care nu cerea nici un tehnicianism şi nicio aprofundare doctrinară. Prin urmare, Sfântul Ioan Gură de Aur nu numai că nu manifestă interes pentru filosofie, dar, atunci când i se întâmplă să atingă teme filosofice, le alege numai pe cele mai populare, le tratează în mod superficial şi, în plus, polemizează constant cu filosofia. [12]

(va urma)

Dan Iacob

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Facere , omilia XLIV, VII, în col. PSB, vol 22, p. 313

[2] Sfântul Apostol Pavel Epistola către Coloseni, 2, 8, 18

[3] Evanghelia după Luca , 21, 8

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Aspostol Pavel, omilia II, p. 45

[5] Preot Ilarion V. Felea Spre Tabor vol II Curăţirea Ed. CRIGARUX Piatra Neamţ p. 258

[6]  Mitropolitul Nicolae Mladin  Asceza şi Mistica  paulină, p. 155-156

[7] Preot Virgil Gheorghiu, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur p. 20

[8] Paladie Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur p. 34

[9] Preot Virgil Gheorghiu Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur p. 30

[10] Hans von Campenhausen Părinţii greci ai Bisericii, Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Humanitas, Bucureşti 2005, p. 190

[11] Hans von Campenhausen, Părinţii greci ai Bisericii, Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Humanitas, Bucureşti 2005, p. 195

[12] Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice , p 617