În greceşte arhe înseamnă început. De la acest cuvânt s-a născut termenul de arhetip (ce s-ar traduce model primitiv). La Platon el apare cu sensul de model original şi ideal al unui lucru care nu este decât o copie imperfectă a lui. În lumea mitologiei şi a religiei acest termen face referire la modelele primare – Adam şi Eva, Ierusalimul ceresc, Nilul ceresc –, iar la Jung arhetipurile sunt fonduri de imagini străvechi, ce aparţin tezaurului comun al omenirii, care sălăşluiesc înlăuntrul fiecăruia dintre noi. La Aristotel, arheul semnifică puterea avută în chip originar, dintru începuturi, el este principiul fiinţei, al cunoaşterii şi al devenirii. Peste timp, la Paracelsus şi van Helmont, arheul este înţeles ca suflet al lumii şi principiu al vieţii, principiu al identităţii, iar la Edgar Poe, de exemplu, ca prototip al fiecărui individ.

Pentru Eminescu, arheul este o posibilitate, o structură, dar, aşa cum observă filosoful Constantin Noica, este una care ţine şi face ca şi altceva să ţină prin ea. Această structură n-are subzistenţă (nu există deci în vreun cer), dar are consistenţă, cu alte cuvinte, în momentul în care apare pe lume, se manifestă conform legii ei lăuntrice. Această „raţiune” a fiecărei situaţii reale este numită de poet Archaeus – principiu al acestor situaţii. Iar dacă raţiunea de a fi a unui lucru sau a unei situaţii poate fi lezată, arheul poate fi, la rându-i, ofensat. O proastă strângere de mână, un pas în viaţă greşit făcut, un lucru neîmplinit, o sărbătoare nereuşită sunt tot atâtea ofense aduse unei lumi arhetipale.

Interpretarea pe care Noica o dă arheului eminescian este pe linia sistemului său de gândire în care ceva e prescris, dar nu preexistent (Iisus, sacrul, Arheii). Dar, observă filosoful, arheii pot muri, iar cine se supără pe lumea sa îşi surpă, de fapt, fiinţa. Lui Heidegger, ca şi gândirii orientale, observă Noica, le-au lipsit arheii. Dar pe aceste meleaguri, cei ce s-au ridicat la tăria gândului, a trăirii plenare, au ajuns la clase, la elemente, la arhetipuri, la suflări şi dihănii.

Priveşte viaţa ca o comedie, te invită Eminescu. Cine-o aranjează? Închipuieşte-ţi cum că-n mijlocul reprezentaţiei un perete cade, un actor îşi rupe capul, unul îşi uită rolul… iată un arheul jignit şi tu ştii că-i jignit. De ce simţi? Pentru că acel nimic e şi-n tine, pentru că, insultat pe scenă, e insultat în tine.

Pentru Eminescu, această entitate pură îmbracă haina concretului, devenind o pecete existenţială, o suflare, un duh universal ce caută să coboare în carnea cea pătimitoare. Archaeus este astfel vârful contemplaţiei eminesciene, felul unic de a înţelege cele din cer şi de pe pământ. Totul, pare a spune poetul, se întâmplă ca şi cum, într-un vast rezervor, într-un infinit de mare rezervor, s-ar afla toate posibilităţile de dezvoltare ale vieţii, toate situaţiile ce pot fi trăite, toate desfăşurările posibile, într-o continuă zbatere, într-o continuă neodihnire de fiinţa de carne şi de sânge a acestei lumi, în care fiecare dintre ele năzuieşte să coboare. Arheul este mitul lui Eminescu, adevărul lui propriu. Fără a se putea vorbi de o raţiune universală ce dirijează totul, arheul are totuşi o tărie raţională adâncă, de nivelul principiilor de fiinţare ce instituie fiinţa în lume atunci când lumea se lasă locuită de ele. Pentru Noica, Caietele lui Eminescu sunt un arheu al spiritualităţii româneşti, filosoful proiectând chiar o Carte a arheilor. Fiecare naţiune are arheul său (spiritul naţiunii), iar ignorarea sau încălcarea lui se răzbună. Arheii, afirmă filosoful, sunt ca sângele, ca ideea, ca eternitatea – nici în afară, nici înăuntru. Ceva e prescris, dar nu e preexistent (Iisus, sacrul). Iar pe marginea foii, Noica a adăugat: Arheii.

Iar acest rezervor – Arheul – poate fi numit Spirit al Universului, rădăcina şi misterul fiinţei, ceea ce aranjează viaţa, ţine omul şi zugrăveşte natura. La răstimpuri, la plinirea vremii, Arheul coboară într-o fiinţă de tăria unui Cantemir, Eminescu, Iorga, Blaga sau Noica.

Dan Iacob