Din cerul care se închide,
Din mama care m-a făcut,
Din viaţa – dulce amăgire,
Aş vrea să fiu din nou născut.

Nu-i gând, nici har, nici întrupare
Să mă strămute din ce sunt…
Doar înţelegerea măsoare
Pasul pe drumul de cuvânt…

Zilele trec, învălmăşate
Şi ore fără viaţă trec.
Când soarele se pleacă-n noapte,
Nu pot privirile să-mi plec.

Şi tac atunci; în aer, creşte
Rodul cuvântului târziu:
De ce, când clipa mă găseşte,
O stea de sus, nu vrea să fiu?

Dan D. Iacob:
31 martie 1983