Într-un jurnal, pornirea de a-ţi consemna eşecurile, dacă nu e însoţită de intenţia de a le depăşi, dă impresia unor lamentaţ ii făcute în marginea neputinţelor proprii.
Mai mult, a-ţi arăta cu minuţie slăbiciunile e un gest teatral trădînd nevoia de compasiune. Pentru un spirit decent, neîmplinirile merită a fi trecute sub tăcere, ca o parte amară cuvenită sinelui discret, şi a le scoate în faţă în virtutea unei ostentaţii de victimă lasă aceeaşi senzaţie stingheră ca cea a laudelor făcute sieşi. În astfel de pagini persistă un aer stînjenitor de actor aşteptînd aplauze sau consolări tîrzii.
Există o singură situaţie cînd notarea scrupuloasă a căderilor slujeşte unei mişcări de spirit: cînd eşecul, dînd naştere unui imbold de compensaţie, te saltă peste marginile decepţiei şi te scoate din impas. Atunci descrierea sincopelor e urmată de ieşirea din cîmpul lor de coerciţie, caz în care puseul de exhibiţie are justificare chiar în dorinţa de a le învinge. Iată motivaţia care i-a inspirat lui Dan Iacob ţinerea unui jurnal al cărui centru de greutate stă în punerea pe tipsie a visurilor frînte… (Citeşte mai departe…)