Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc!?

Anul 2015 ne-a adus pe rafturile librăriilor şi eseul confesiv despre Ioan Alexandru, semnat de criticul literar Dan C. Mihăilescu, volum apărut, cu titlul Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc!?, la Editura Humanitas.

Îi datoram aproape dureros această carte, nu doar dinspre începutul anilor ’90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („ce caută acesta cu crucea în Parlament?!”) – şi când puteam, în sfârşit, spune totul-, ci tocmai dinspre finele anilor ’70 ai veacului trecut. Rândurile de acum se vor inclusiv o penitenţă. Una tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră şi încercănată sufleteşte.

Cei doi se ştiu din anii studenţiei criticului literar (poetul fiind născut în anul 1941, iar Dan C. Mihăilescu în anul 1953), cursul Eminescu şi seminariile de ebraică ale lui Ioan Alexandru fiind un havuz de credinţă, cultură şi înţelepciune.

În lumea filologică, afirmă Dan C. Mihăilescu, Ioan Alexandru a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica pentru filozofie, Rohia lui şi a părintelui Nicolae (Steinhardt) fiind vecină de misie, destin, harismă şi anvergură cu Păltinişul lui Noica. Pe de altă parte, în cursurile de la universitate, amintite mai sus, Eminescu se înfrăţea cu Hölderlin via Heidegger, Biblia şi lecţiile de ebraică se împleteau cu patristica, istoria culturii şi ideile lui Mircea Eliade. Volumul de debut în poezie (1964), poartă titlul Cum să vă spun, urmat de Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei (1969), volum ce introduce în lirica lui Ioan Alexandru, pe lângă preluările biblic-vizionare şi suflul „apocaliptic”, dimensiunea psaltică, ce se va desăvârşi în Imnele bucuriei (1973), volum apărut la Editura Cartea Românească, în 1020 de exemplare, o carte de o împărătească frumuseţe, cu miez ameţitor, eufonii sacrale, mesaj eminamente creştin şi copertă brâncovenească de Ion Miclea.

Atlas de sunete fundamentale: Credinta crestina si democratia

Am împrumutat titlul unei antologii de poezie universală conturată de Ștefan Augustin Doinaș la sfârșitul secolului trecut, spre a inaugura o nouă rubrică a blogului meu, anume o antologie de texte aparținând unor autori importanți, dar nu întotdeauna aduși în primul rând al atenției noastre. Și pentru că în acest an electoral se va vorbi foarte mult de democrație, m-am gândit că ar fi bine să deschid antologia cu un fragment ce tratează legătura dintre creștinism și democrație.

GregoryVlastos-Credinta-crestina-si-democratiaÎn anul 2015 apărea la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, cartea lui Gregory Vlastos, intitulată Credința creștină și democrația (1939). Autorul, născut în anul 1907, a făcut studii de teologie, fiind o voce americană a reflecției creștine asupra democrației, specializându-se apoi în filosofia platonică și predând la mari universități din SUA până în anul 1987. În anul 1991, la 84 de ani, a părăsit această planetă.

Editura Humanitas i-a tradus, în anul 2002, volumul Socrate. Ironist și filosof moral.

Deși au trecut atâția ani de la publicarea cărții Credința creștină și democrația, mesajul ei își păstrează prospețimea, din moment ce vorbim atât de mult astăzi despre democrație, dar nu înțelegem cum trebuie să ne raportăm la ea din așezarea creștină.

Indiferent ce altceva a făcut Isus pentru oamenii obișnuiți ce s-au aflat în jurul Său, El le-a adus un simț al demnității.(…) „pe cei smeriți i-a umplut cu bunătăți,/ iar pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale”. Săracului care a scris aceste cuvinte – mă îndoiesc că altcineva în afară de un sărac le-ar fi putut scrie -ni i-a fost milă de sine.

Partidul

Zilele trecute am cumpărat de la un anticar, contra unui leu, cartea „Cu bastonul prin Bucureşti” semnată de poetul Tudor Arghezi şi publicată la Editura „Pentru Literatură”, în anul 1961. Dintr-o notă aflăm că volumul însumează tablete publicate de autor între anii 1912 – 1943, dar şi pe cele apărute în ziarele „Scânteia”, „Contemporanul” şi „Steaua”, între anii 1956 – 1961. Ştim bine că după 1947, când elita ţării a început să înfunde, alături de ţăranii şi muncitorii care se opuneau noului regim de la Bucureşti, închisorile comuniste, puterea adusă în România de tancurile sovietice a înţeles că trebuie să încerce a se legitima şi prin anexarea unor viguri marcante ale culturii de până atunci. George Călinescu (cu ale sale „Cronici ale optimistului”), Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, sunt doar câteva nume celebre care, spre a-şi putea continua munca de creaţie, au făcut compromisul de a lăuda noua orânduire ce se clădea, pe sânge, pe suferinţă, în ţara noastră. Subiectul este vast şi nu putem intra aici în amănunte. Ne vom opri însă puţin asupra volumului amintit. După 1947 librăriile au fost inundate cu cărţi publicate de Editura Rusă, traduceri din ideologii ruşi ai gândirii marxiste, dar şi de texte alese din opera autorilor care, deşi nu erau marxişti, s-a încercat anexarea lor la noua ideologie.

Născut în luna mai a anului 1880, Arghezi avea 64 de ani în anul 1944 şi 81 de ani în anul apariţiei cărţii amintite.

După cum se ştie, în anul 1948 apare în ziarul „Scânteia”, în patru episoade, un articol semnat de Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care acuzând pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţionează un „urât mirositor vocabular”. Articolul se încheie cu o ameninţare cu moartea, scriitorul este interzis imediat, retrăgându-se din viaţa publică în căsuţa de la Mărţişor unde a supravieţuit, după cum afirma, din vânzarea cireşelor. Dar în perioada 19521967 Tudor Arghezi a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, din motivele amintite mai sus; este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. Bucurându-se de avantajele regimului comunist, alături de cei amintiţi mai sus, el începe să colaboreze cu autorităţile şi să scrie poezii sociale. Astfel, publică poemul „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi”, precum şi volumul discutat în aceste rânduri – „Cu bastonul prin Bucureşti”. În 1967, când moare, la venerabila vârstă de 87 de ani, este înmormântat, cu funeralii naţionale, alături de Paraschiva, soţia sa, în grădina casei din Strada Mărţişor, rămasă până astăzi muzeu. Pe lângă premiile naţionale de poezie din 1936 şi 1946, Arghezi a primit, în anul 1965, Premiul Internaţional „ Johann Gottfried von Herder”.

Un zeu al pretextului

Am comandat pe internet cartea Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade – istorii despre un zeu al pretextului, o sinteză a tezei de doctorat în istorie semnată de tânărul Dan Dana, susţinută la Paris. Figura lui Zalmoxis m-a fascinat încă de la lectura cărţii lui Mircea Eliade De la Zalmoxis la Gengis-Han, publicată înainte de revoluţie, şi am regăsit apoi această temă la Eminescu şi Vasile Lovinescu, la Pârvan şi Densuşianu, dar şi la autori de după 1989. Fără să am o pregătire de specialitate, m-am lăsat adesea atras de teorii care vedeau în spaţiul carpato-danubianopontic o matrice a viitoarelor culturi europene şi în Zalmoxis, un precursor al lui Hristos.

Citind volumul semnat de Dan Dana, am constatat că el face o trecere în revistă a tuturor acestor abordări, fiind, pentru cine-l citeşte cu luciditate, o încercare de a lumina adevărurile despre misterioasa figură a lui Zalmoxis. Conform afirmaţiilor autorului, Zalmoxis este un zeu al pretextului pentru că, pornind de la precaritatea informaţiilor care ne-au parvenit despre el şi despre mesajul său, fiecare mişcare culturală sau spirituală ce s-a conturat pe aceste meleaguri a încercat să-i pună pe chip propria ei mască.

Abia după ce am citit volumul mi-am dat seama că în cartea mea Uită-te o clipă, răsare soarele am prezentat, fără să-l încadrez într-un context, studiul lui Miulescu despre Dacia. Pe atunci nu citisem volumul lui Dan Dana.

Pentru mine, marea lecţie a acestui volum este aceea a judecării unei teme în contextul epocii care a născut-o. Zalmoxis este un zeu al pretextului pentru că atât anticii, cât şi modernii sau contemporanii şi-au construit discursul luându-l ca pretext şi proiectând asupra lui propriile teme, idei, fantasme.

Cioran naiv şi sentimental

Între apariţiile notabile ale anului 2011 se numără şi ediţia a treia, revăzută şi adăugită, a cărţii Cioran naiv şi sentimental, semnată de istoricul, eseistul şi criticul literar Ion Vartic. Despre Cioran s-a scris mult în anii de după 1989, opera şi biografia sa fiind abordate din diferite unghiuri. Să ne amintim doar de volumele apărute anul trecut, semnate de Marta Petreu – Cioran sau un trecut deocheat (Polirom, 2011) sau de cel scris de Dan C. Mihăilescu – Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei (Humanitas, 2011).

Ion Vartic este, aşa cum afirmă Dan C. Mihăilescu, campionul criticii detectiviste româneşti, el lucrează cu lupa şi penseta, reuşind să contureze tablouri inedite, într-o adevărată încântare pentru iniţiaţi.

Scheletul pe care creşte mai apoi carnea de cuvinte a cărţii îl constituie analiza scrisorilor către Bucur Ţincu pe care Cioran le-a numit Douăsprezece scrisori de pe culmile disperării. Întrucât la data la care le scria lui Cioran nu-i apăruse nicio carte, am fi tentaţi să spunem, observă autorul, la modul convenţional, că aceste douăsprezece scrisori răsfrâng un Cioran înainte de Cioran; în realitate, ele răsfrâng, acum ca întotdeauna, pe Cioran în calitate de Cioran, adică pe unul care există întotdeauna, fără evoluţie. Marile conştiinţe ale umanităţii s-au născut întregi de la început, şi-au conturat din prima tinereţe temele în jurul cărora au apărut mai apoi cărţile. De aceea, putem afirma că ele n-au devenit, ci doar, aşa cum îi spunea Nae Ionescu lui Petre Ţuţea, s-au lămurit. Iar cuvântul lamură vine, ştim prea bine, de la metalul curăţat prin foc.

Conturând lumea în care trăia tânărul filosof, Ion Vartic ajunge la complexul lui Fiesco (Fiesco, personaj al lui Schiller, este un tânăr genial care se sufocă în cadrele meschine dintr-o ţară prea mică).

Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete

De Andrei Pleşu am aflat în anul 1983, citind Jurnalul de la Păltiniş semnat de Gabriel Liiceanu. M-au fascinat dialogurile cu filosoful Constantin Noica, întrebările pe care i le punea, consemnate în jurnalul prietenului său, şi i-am căutat cărţile apărute până atunci – Călătorie în lumea formelor (1974), Pitoresc şi melancolie (1980) –, urmărindu-i şi creaţiile viitoare – Ochiul şi lucrurile (1986) şi Minima moralia (1988).

Am descoperit astfel un autor cu un limbaj proaspăt, necontaminat de limba de lemn a epocii, din paginile căruia se conturau orizonturi culturale nebănuite de mine până atunci, abordările ce ţineau de arta plastică fiind întrepătrunse cu teme spirituale, filosofice, ce nu erau de găsit în cele mai multe cărţi din acel timp. Andrei Pleşu absolvise Secţia de istoria şi teoria artei a facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti, dar lecturile sale, modelate, pe de o parte, de întâlniri cu oameni remarcabili, şi pe de alta, de setea lui de a şti, erau mult mai cuprinzătoare decât îi cerea specializarea.

După 1989, când l-am văzut la televizor, mi-am satisfăcut curiozitatea de a şti cum arăta chipul celui în gândurile căruia pătrunsesem prin intermediul paginilor tipărite; chipul lui, al lui Gabriel Liiceanu, al lui Petru Creţia, al atâtor altora din a căror familie spirituală simţeam că fac parte. Apoi am început să-i urmăresc petrecerea prin această lume, ca să folosesc o sintagmă a filosofului de la Păltiniş, atât în funcţiile publice pe care le-a ocupat, cât şi prin apariţiile editoriale, dintre care m-au marcat Limba păsărilor (1994), Despre îngeri (2003), Despre frumuseţea uitată a vieţii (2011).

Când ai trecut, ca el, pragul celor 60 de ani şi conştientizezi că eşti, în bună măsură, suma întâlnirilor cu ceilalţi, te simţi îndemnat să dai seamă de şansa unică de a cunoaşte oameni deosebiţi, ale căror portrete „pot deveni documente de epocă”. Aşa s-a născut cartea de care ne vom ocupa în rândurile ce urmează. Deşi adună, în marea lor majoritate, texte apărute în volume sau în paginile ziarelor şi revistelor, strânse între copertele aceleiaşi cărţi, ele capătă o coerenţă nouă, conturând un tablou viu al sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI.

Întâlnirile şi portretele sunt grupate în şapte capitole (Marginali, puşcăriaşi, maeştri, Aproapele de departe, Oamenii dilemei, Gazetărie de tranziţie, Politicieni în tranziţie, Exil românesc, Câţiva prieteni), prin faţa noastră defilând personalităţi diverse, de la Alexandru Dragomir şi Constantin Noica la Radu Bogdan, de la Soljeniţîn la Vaclav Havel, de la Gabriel Liiceanu la Petru Creţia. Sunt multe formulări memorabile în această carte ce numără puţin peste 200 de pagini şi este greu să te opreşti la un portret sau altul, pentru a exemplifica. Voi încerca totuşi.

Comparându-l pe Alexandru Dragomir cu filosoful Constantin Noica, Pleşu observă că, în timp ce Noica citea pentru a pleca (la propriu) de la text, pentru a da textului citit chipul său (…) Alexandru Dragomir citea, dimpotrivă, pentru a ajunge la înţelesul autonom al textului, şi, prin el, la gândul autorului. (…) Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: „nu m-aş fi gândit niciodată la asta!” Ascultându-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: „cum de nu m-am gândit!?” Cu cel dintâi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea, evidenţa. Sunt două specii diferite de bucurie metafizică.

Dar, dincolo de întâlnirea formatoare cu Ion Frunzetti, Constantin Noica şi Alexandru Dragomir, pe care îi socoteşte maeştrii săi, Andrei Pleşu a avut, în anii maturităţii, o întâlnire fundamentală cu Andrei Scrima, care, cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, recită îndelung din Jalal al-Din Rumi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. Plecat cu o bursă în India, în anul 1955, părintele Scrima a revenit în România în anul 1990, după o carieră universitară internaţională. Textele rămase de la el, adunate într-o serie de volume de editura Humanitas, nu poartă amprenta demonului lozincăriei ecleziastice de care vorbea Nicolae Steinhardt. Sunt pagini vii, izvorâte dintr-o trăire adâncă, dublată de o cultură de excepţie. Cine crede, subliniază Andrei Pleşu, că noutatea limbajului, recuplarea discursului teologic la metabolismul culturii şi deschiderea inter-religioasă sunt nerespectuoase cu tradiţia confundă tradiţia cu scleroza şi teologia cu învăţământul politic totalitar.

Alături de Horia-Roman Patapievici, de Gabriel Liiceanu şi câţiva alţii, Andrei Pleşu a participat la o serie de seminarii private cu părintele Scrima, până la trecerea acestuia la Domnul (august 2000), iar Colegiul Noua Europă adăposteşte Fondul André Scrima. În anul 1996, editura Humanitas i-a publicat părintelui cartea Timpul Rugului Aprins. Grupul de la Antim, din care a făcut parte, şi părintele Scrima a fost, observă Andrei Pleşu, ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste (…) Sensul acestei întâmplări ni se descoperă în parte acum, când cel plecat în ajunul dezastrului s-a reîntors pentru a mărturisi. Dacă mai suntem încă întregi, dacă mai e ceva de salvat în noi, mărturisirea aceasta ar putea fi promisiunea şi substanţa unui nou început.

Pe Andrei Pleşu l-a zidit şi întâlnirea cu Mihai Şora, din tăcerile căruia a învăţat multe, cu Petru Creţia, omul prin excelenţă sub-folosit şi prost folosit în spaţiul românesc postbelic, dar şi cu atâţia alţii, mai puţin cunoscuţi marelui public, precum Theodor Enescu sau Radu Bogdan.

Cariera politică pe care a îmbrăţişat-o vremelnic după Revoluţie la adus în preajma unor oameni politici din ţară şi din străinătate în care a ştiut să discearnă atât luminile, cât şi umbrele. De obicei, intelectualii rămân în turnul lor de fildeş, în orizontul preocupărilor universitare sau academice, dar Andrei Pleşu şi-a asumat şi importante funcţii publice în dorinţa de a schimba ceva în România. De multe ori, aceste încercări i-au lăsat un gust amar, dar felul lui de fiinţă nu putea să le ocolească.

Între portretele creionate nu putea să lipsească cel al lui Gabriel Liiceanu, prietenia lor fiind povestea transformării treptate a unei incompatibilităţi în complementaritate. (…) N-am cunoscut om mai înzestrat decât el în tehnica de a lămuri un gând. (…) După atâta vreme şi după o puzderie de experienţe comune, el a rămas Prietenul, reperul la care mă raportez când am nevoie de sprijin, de dialog, de confesiune. (…) Evoluăm, pitoresc, pe întreaga claviatură a tandemurilor consacrate: de la Lolek şi Bolek, Tom şi Jerry, sau Stan şi Bran, la patosul Dioscurilor.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la Andrei Pleşu este amestecul de detaşare şi luciditate, de umor şi simţ al vremelniciei, cu care abordează marile teme. El a priceput că nimic nu poate fi fixat odată pentru totdeauna, că totul este curgere, lămurire, dar şi surâs înţelegător, de vreme ce cartea unei vieţi nu se joacă doar în lumea văzută. Cred că vorba pe care Neagoe Basarab i-o spunea, acum câteva sute de ani, fiului său Teodosie – Cine are îndârjire nu-l vede pe Dumnezeu – îl defineşte foarte bine pe Andrei Pleşu. De aceea, întâlnirile cu ceilalţi sunt, de cele mai multe ori, încercări de a vedea lumina din persoana pe care viaţa i-a aduso în preajmă. Dar oricâtă luminoasă înţelegere ar avea, apropierea de unele figuri de politicieni în tranziţie (Crin Antonescu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, George Pruteanu, Sergiu Andon) îi smulg afirmaţii de indignare. Unul este un politician second-hand, altul, o schemă, adică expresia previzibilă a unei unice motivaţii: setea de a fi pe scenă, de a trăi de pe poziţii de forţă, iar altul a valorificat toate rezervele de vulgaritate ale românismului electoral, devenind distribuitor naţional de abjecţie.

Un om care a lăsat o urmă adâncă în fiinţa lui Andrei Pleşu, urmă conştientizată deplin abia după ce acel om a plecat din această lume, a fost Marin Tarangul, cel care l-a dezvăţat de solemnitate şi care i-a pus pentru prima dată în faţă o pagină de Constantin Noica. Pentru Pleşu, el a fost „un mare mijlocitor, un chip al sorţii. Universul meu de idei, întrebări, experienţe şi portrete umane s-a lărgit spectaculos în cei câţiva ani pe care i-am petrecut împreună la facultate”. În anii din urmă, Marin Tarangul l-a invitat pe o mică insulă grecească, spre a sta, în sfârşit, de vorbă. N-am reacţionat. Eram „ocupat”. Aveam „obligaţii”. Mi se părea – cu nesimţirea iresponsabilă a vieţii curente – că nu e nicio grabă. Această ultimă conversaţie îmi va lipsi în chip dureros. Contez pe arhipelagurile de dincolo, unde nicio întâlnire nu se mai poate rata, pentru că nu există obligaţii şi termene. Cred că din această aşezare, a unor întâlniri ratate prin amânare, s-a născut şi volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii (Humanitas, 2011).

Citind cartea în care Andrei Pleşu rememorează întâlnirile şi portretele din viaţa sa, te gândeşti, firesc, la oamenii care ţi-au marcat ţie existenţa, devenirea, la întâlnirile pe care le-ai amânat, la rândul tău, şi care astăzi nu mai sunt cu putinţă în lumea de aici. Fiecare dintre noi ar trebui să creioneze, pentru o mai bună cunoaştere de sine, o galerie de portrete şi întâlniri. Poate că oamenii care ne-au marcat existenţa nu au notorietatea celor amintiţi de Andrei Pleşu, dar faptul că suntem astăzi aşa se datorează şi peceţilor pe care ei le-au pus asupră-ne, timpului în care ne-am lăsat locuiţi de felul lor de fiinţă.

Cărţile scrise de Andrei Pleşu se citesc cu plăcere, cu interes, pentru că, dincolo de limpezimea frazei, de noutatea observaţiilor, răzbat din paginile lor, dincolo de ironii sau momente de luciditate, iubirea pe care un om o revarsă peste lume şi surâsul înţelegător care, se ştie, este rădăcină a izbăvirii.

Dan D. Iacob

De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească

În seria de autor dedicată de editura Polirom Martei Petreu, a apărut la sfârşitul anului 2011 volumul De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, adăugându-se cărţilor Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Apocalipsa după Marta, Cioran sau un trecut deocheat, apărute în acelaşi an. Un an prolific pentru autoare, scriitor, profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj şi redactor-şef al revistei Apostrof. Formată în ambianţa intelectuală a mişcării literare Echinox de la universitatea clujeană, Marta Petreu şi-a dat doctoratul în filosofie la Bucureşti, temele cărţilor sale vizând mari personalităţi ale culturii româneşti, de la Emil Cioran şi Mihail Sebastian, la Nae Ionescu, Constantin Noica, Rădulescu Motru sau Mircea Eliade.

Volumul la care ne vom opri în rândurile ce urmează reuneşte 12 studii scrise în timp şi revăzute pentru a fi publicate în acelaşi volum. Mi-a făcut plăcere, afirmă autoarea, şi să mă documentez pentru ele, şi să le scriu.

Primul studiu, întins pe aproape o sută de pagini, se ocupă de chestiunea evreiască aşa cum apare ea la şapte autori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: P.P. Carp, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Conta, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol şi A.C. Cuza. Fără a putea intra aici în esenţa acestor pagini edificatoare, ne vom mulțumi să amintim concluzia la care ajunge autoarea în urma cercetării întreprinse. Studiul mi-a lăsat certitudinea că sarcinile pe care le-a avut de rezolvat atunci elita românească au fost mai mari decât posibilităţile ei reale. (…) Nu românii au inventat antisemitismul, ei numai l-au importat prompt şi l-au practicat – nu arareori – cu pasiune. Franţa a inventat antisemitismul politic, iar Germania, antisemitismul biologic şi rasist. România, ca ţară servilimitatoare cum a fost şi cum este, de altfel, până astăzi, a primit deodată amândouă aceste tipuri de influenţă.

România Literara – nr. 24 din 2013- Cronica Ideilor: Ieşirea din cărţi de Sorin Lavric

Dan Iacob, Această lume nu e o concluzie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 164 pag.

Oamenii frămîntaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decît în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă mergînd către nicăieri.

Şi cînd ochiul se închide, tonusul cade pînă la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar e că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. E îndeajuns să constaţi că opusul deficienţei în spirit e suficienţa arogantă a filistinului contemporan: pleziristul trăind în secvenţe scurte, puse cap la cap în catene de evenimente care nu culminează într-un sens sufletesc. Filistinul este plin pe dinăuntru, adică suficient în accepţia deplină a termenului, şi din acest motiv nu pricepe în ruptul capului de ce pentru deficient viaţa aduce cu o repetiţie absurdă, de o monotonie ce ameninţă să fie ruinătoare. A-i pomeni unei fiinţe suficiente de sensul vieţii e a atinge un diapazon pe care nu-l poate auzi… (Citeşte mai departe)

România Literara – nr. 28 din 2011- Cronica Ideilor: Spiritul vacilant de Sorin Lavric

Într-un jurnal, pornirea de a-ţi consemna eşecurile, dacă nu e însoţită de intenţia de a le depăşi, dă impresia unor lamentaţ ii făcute în marginea neputinţelor proprii.
Mai mult, a-ţi arăta cu minuţie slăbiciunile e un gest teatral trădînd nevoia de compasiune. Pentru un spirit decent, neîmplinirile merită a fi trecute sub tăcere, ca o parte amară cuvenită sinelui discret, şi a le scoate în faţă în virtutea unei ostentaţii de victimă lasă aceeaşi senzaţie stingheră ca cea a laudelor făcute sieşi. În astfel de pagini persistă un aer stînjenitor de actor aşteptînd aplauze sau consolări tîrzii.
Există o singură situaţie cînd notarea scrupuloasă a căderilor slujeşte unei mişcări de spirit: cînd eşecul, dînd naştere unui imbold de compensaţie, te saltă peste marginile decepţiei şi te scoate din impas. Atunci descrierea sincopelor e urmată de ieşirea din cîmpul lor de coerciţie, caz în care puseul de exhibiţie are justificare chiar în dorinţa de a le învinge. Iată motivaţia care i-a inspirat lui Dan Iacob ţinerea unui jurnal al cărui centru de greutate stă în punerea pe tipsie a visurilor frînte… (Citeşte mai departe…)