Despre bătrâni și bătrânețe

30 martie 2020

Părinții mei s-au stins din viață în jurul vârstei de 80 de ani, tata la aproape 80 de ani, în anul 2011, iar mama la 83, în 2014. Au fost oameni simpli, ca atâţia alții din generația lor (mama casnică, tata șofer), oameni cărora, între anii 1940 – 1960, li s-a luat dreptul la educație, din diferite pricini. Știi cu fata cui te vei însura? a fost întrebat tata. Eu mă însor cu fata, nu cu tatăl ei, veni răspunsul… Bunicul făcea, pe atunci, pușcărie politică… Era prin 1958…
S-au căsătorit, a fost greu, foarte greu… Au luat-o de la lingură, cum se spune… Asemenea lor, mulți din bătrânii pe care-i vedem în aceste zile ieșind din case între orele 11.00 și 13.00, au suferit mult în tinerețe, în obsedantul deceniu.
La sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut, când generatia mea a început să meargă la școală, părinții noștri aveau în spate mulți ani de viață grea. „Nu sunt vremurile sub om, ne amintește cronicarul, ci este omul sub vremi“. Ei n-au făcut multă carte, dar au studiat la „școala vieții“ , școală care i-a învățat, dureros, ce este suta de lei; („Ce părinți, niște oameni acolo și ei / Care știu, dureros, ce e suta de lei…“ )
Anii au trecut, ne-au crescut pe noi, cu luminată grijă, ne-au ocrotit ca pe lumina ochilor („Să le fie copilul c-o treaptă mai domn / Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn“), iar acum, dacă nu au trecut deja Pragul acestei lumi, sunt bătrâni și bolnavi. Dar n-au fost întotdeauna așa. Să nu uităm asta! Tot ce s-a construit în acestă țară timp de zeci de ani, cu mâinile lor trudnice s-a clădit. I-a durut enorm, după 1990, când au asistat, neputincioși, la prăbușirea economiei, la risipirea muncii lor de o viață, în numele unei tranziții pe care n-o înțelegeau. Au lăcrimat și au mers mai departe, cu ochii la luminile numite nepoți, care începeau să răsară. N-au spus nimic când au văzut că pensiile, după 40 de ani de muncă, abia îi ajută să trăiască de la o zi la alta. Mesele de Crăciun și de Paști erau bogate (dar cu ce sacrificii), nepoții creșteau, noi, copii lor, eram adulți, iar ei erau fericiți. Să fim sănătoși! spuneau, cu o lacrimă în colțul ochiului….

Și anii au trecut.

A venit criza din 2008, au umblat la „banii de înmormântare“, spre a ne ajuta să plătim căteva rate la bancă, sau pe nepoți, să urmeze studiile universitare…
Acum, în anul 2020, altă urgie…Dar ei sunt obișnuiți cu urgiile, viața lor a fost un lung șir de urgii…Atâta doar, că le-a slăbit auzul, că nu mai înțeleg analizele docte, pe care le văd la televizor, că uită să-și ia medicamentele, că nu le ajung cele două ore, între 11.00 și 13.00, spre a-și rezolva toate problemele.

Zilele trecute, am întâlnit pe stradă, în afara orelor permise, un fost profesor de muzică din școala generală, ce se apropie de 90 de ani. Mergea ușor, adus de spate, trăgând după el un cărucior din acela pe două roți, pentru alimente. Din când în când se oprea să se uite la o vitrină, în timp ce fredona, încet, o melodie. Puteai vedea lesne că trăiește în ală lume, în lumea lui.

Ce faci, a fost întrebat odată un mare duhovnic, dacă vezi în timpul slujbei de noapte un tânăr călugăr moțăind?

Îl iau și-l odihnesc pe genunchi, veni răspunsul bătrânului avvă.
Văd, zilele acestea, pe străzi, oameni bătrâni, pe umerii cărora au stat, cândva,răspunderi sociale, abia urnindu-se. Dragi jandarmi, polițiști, militari, dacă îi întâlniți, vă rog să nu căutați carnetul cu amenzi; conduceți-i acasă. Adevăr vă spun: Cu cât îmbătrânești, vezi lumea printr-o fantă din ce în ce mai îngustă; doar astfel viața poate fi suportată!

Noi, copii lor, suntem aproape de pragul vârstei de 60 de ani…Acum, și pentru noi fanta prin care vedem viața se micșorează, și noi am început să luăm medicamente, să ne hrănim cu prezența nepoților, să ne gândim că, peste câțiva ani vom ieși la pensie.

Peste câțiva ani? Dar când a trecut timpul? Parcă mai ieri eram pe băncile liceului…Câteodată, seara, mă copleșește oboseala zilei. Unde ești, mamă, să mă odihnești pe genunchii tăi? Unde ești tată, să-mi răspunzi la întrebarea „Ce faci?“ cu: „De la foarte bine în sus!“ Unde sunt cei care nu mai sunt? Cât despre cei bătrâni, care încă mai sunt, ocrotiți-i, ocrotiți-i…Mâine veți fi voi în locul lor, vom fi noi în locul lor…

*

25 martie 2020

Venind dimineață spre serviciu, m-am simțit ca-ntr-o zi de duminică; mașini puține pe stradă, oameni puțini, magazine închise. În creștinism, denumirea zilei de Duminică vine de la Dies Dominus, Ziua Domnului, ziua în care se celebrează Sfânta Liturghie (care are în centru Euharistia, Sfânta Cuminecătură). Mi-am amintit apoi că, în condițiile date, Sfânta Liturghie se va săvârși, astăzi, de Buna Vestire, doar de către preoți și dascăli, vegheați de paracliser…Dar Sfânta Liturghie este deplină doar când, la sfârșit, credincioșii se cuminecă din Sfântul Potir…
Astăzi, din binecuvântate pricini, nu vor putea face asta. Se vor ruga de acasă, vor asculta slujba la radio, la televizor.În tradiția creștină, duminica este ziua în care nu se lucrează, se participă la Sfânta Liturghie, se stă cu familia, cu cei bolnavi și suferinzi.Urmează o bună perioadă în care pe srăzi va fi o atmosferă de duminică, de stat cu familia, de întoarcere către sine.Haideți să o luăm așa, ca pe o perioadă de limpezire de sine, de limpezire a relațiilor cu ceilalți, cu propria persoană, de reconsideare a priorităților vieții.Care vă sunt primele trei priorități ale vieții?
Toți vom pune, acum, pe primul loc, sănătatea. Vă las să completați celelalte două locuri.Știu, pentru oameni este o perioadă grea, dar pentru planetă este o perioadă de vindecare; poluarea a scăzut, apele s-au limpezit. Perioada de restricționare a activitățților umane va trece în două, trei luni.Vom avea înțelepciunea să învățăm ceva din ea?

Ne vom schimba modul de a gândi, sau ne vom întoarce la viața noastră hedonistă, care pune accentul pe a avea și nu pe a fi?

Vreau, din toată inima,ca oamenii să se schimbe în urma acestor experiențe limită, să aibă loc acea metanoia (schimbarea gândirii) de care vorbește scriptura, dar sunt sceptic.Oamenii au memoria scurtă și mi-e teamă că fiecare dintre noi se va întoarce la risipirile lui.

Astăzi este o zi de mare sărbătoare. Dacă Sfânta Fecioară nu-i spunea Domnului, „Fie mie după cuvântu Tău“, Duhul Sfânt nu putea coborî asupra ei și Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu putea avea loc. Nimic nu poate face Domnul fără încunviințarea noastră. De aceea s-a spus: Fă un pas către Dumneyeu și Dumnezeu va face zece pași către tine.

Vă doresc zile cu pace în suflet, cu iubire pentru aproapele, pentru cei ai casei, cu creativitate și nădejde la Bunul Dumnezeu!

*

25 martie 2020

Iar mă întreabă facebook la ce mă gândesc…Ştiu că, de fapt, este o întrebare pusă automat, de un procesor, dar este bine acum, când ne îndepărtăm tot mai mult unii de alţii, să te întrebe cineva la ce te gândeşti.

De mai bine de o lună de zile, mă gândesc la antologia Vasile Lovinescu, la care lucrez, la textele pe care trebuie să le selectez, la titlurile de capitole, la cuvântul introductiv (pe care-l tot şlefuiesc) , la Cuvântul următor, care va încheia volumul. Având experienţa antologiei pe care am dedicat-o filosofului Constantin Noica (lansată de ziua mea, pe 14 februarie, când am împlinit 60 de ani), lucrul merge mai uşor acum. Până la sfârşitul lunii iunie sper ca antologia să fie gata de tipar. După antologia dedicată Mântuitorului Hristos, şi cea dedicată lui Noica, aceasta vine să încheie un triptic. Felul meu de a fi, de a gândi, a fost influenţat, decisiv, de-a lungul zecilor de ani, de aceste trei orizonturi. Am citit sute şi sute de cărţi, dar abia orizonturile amintite m-au născut, cu adevărat.

A fi este un nivel, dar a deveni este următorul.

Mulţi intelectualii care au fost aruncaţi, după 1948, în închisorile comuniste, au reuşit să depăşească acel impas scriind pe creier (cum mărturiseşte Valeriu Anania), ţinând conferinţe colegilor de celulă, rugându-se, cu alte cuvinte, manifestându-se creator.

A fi înseamnă a fi creator!

Dar poţi fi creator şi crescând, cu luminată grijă, un copil, dăruindu-te în iubire, lucrând petecul tău de pământ, cu gândul la rod şi nu la profit…

Aşa trebuie abordată o criză, prin creaţie, prin conturarea unui obiectiv de atins. Eu aşa fac şi aşa vă sfatuiesc să faceţi. Redescoperiţi biblioteca pe care o aveţi, descărcaţi cărţi de pe net, comandaţi cărţi, citiţi. Uitaţi-vă şi la filme, bineînţeles, ţineţi-vă la curent cu ceea ce transmit autorităţile ((fără a sta pironiţi toată ziua cu ochii în televizor), vorbiţi, comunicaţi cu cei din casă. Este un bun prilej de a vă redescoperi. Tot răul spre bine. Prea alergam, ca nebunii, de dimineaţa până seara, spre ţinte nedesluşite.

Vorba lui Eminescu:

“Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pânꞌ dau de morminte ce-aşteaptă deschise”.

Gata cu goana, este timpul redescoperii de sine, timpul lecturii, al reîmprietenirii cu cei din preajmă. Vă doresc o zi liniştitoare…

Dan D. Iacob

Ziarul Ceahlaul: În jurul unei „chestiuni arzatoare la ordinea zilei“: Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintâi piatra asupra ei

În dimineața zilei de 15 februarie 2017, ziarele locale din Piatra Neamț anunțau, pe prima pagină: „O femeie în vârstă de 40 ani, profesoară de limba și literatura română, a fost reținută, marți, pentru 24 de ore, pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor. Femeia va fi prezentată, miercuri, judecătorilor, cu propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile.[…]

Pentru un oraș ca Piatra Neamț, „locul unde nu se întâmplă nimic“, o astfel de știre este prilej de lungi discuții, mai ales că familia în cauză, prin natura ocupației soților – preot și profesoară – este cunoscută de mulți oameni… Citeşte mai departe…

Jurnalul unui bibliotecar: Va veni timpul…

jurnal de bibliotecarDe câteva luni a demarat proiectul renovării și amenajării centrului vechi al orașului, proiect ce cuprinde și clădirea teatrului. Am lucrat nouă ani la Teatrul Tineretului, ocupându-mă și de sectorul administrativ și pot spune că știu fiecare încăpere a clădirii, de la subsol până la pod. Construită în prima jumătate a secolului trecut, rezistând mai multor cutremure, la începutul secolului XXI, când am ajuns să lucrez eu acolo, clădirea începuse să cedeze. Ploua prin acoperiș, țevile de fontă crăpau, instalația de apă – canal se înfunda constant, pereții erau fisurați, instalația electrică suprasolicitată de consumatorii tot mai numeroși (cărora iarna li se adăugau caloriferele electrice), iar clădirea era brăzdată la exterior de un păienjeniș de fire de telefonie, de fire electrice și de cine știe ce altă natură, legături stabilite în atâția ani între diferite birouri, între diferite locuri. Câtă energie risipită pentru a încerca să ții în frâu o asemenea hardughie, cât consum mental în demersul perpetuu de a cârpi ce se putea, spre a merge mai departe. Acum, când trec pe lângă clădirea din care a fost scos totul, când văd că se reface acoperișul, pereții interiori și exteriori, instalația electrică, termică, de canalizare, băile, iluminatul, aerisirile, realizez precaritatea muncii de administrator. De ce faci baie, întreba cineva, dacă știi că peste o zi sau două vei fi murdar? Pentru că vreau să fiu curat acum, veni răspunsul. Așa și cu munca administrativă. Mă zbat să rezolv problemele pentru că acum trebuie să se scurgă apa uzată, acum trebuie să ardă lumina, acum trebuie să oprim infiltrarea apei de ploaie și așa mai departe. Administratorul trăiește sub imperiul lui acum.

Din așezarea lucrărilor ce se fac astăzi la clădirea teatrului, toată truda de a repara scaunele din sală sau de la loje, de a vărui grupurile sanitare, de a monta dozatoare de săpun și aparate de aer pentru uscarea mâinilor, de a pune geamuri termopan la cabinele actorilor și de a schimba mobilierul, de a compartimenta noi magazii pentru secretariatul literar și pentru costume, de a face uși care să închidă accesul la balcon pentru a mai tăia din curent, de a reface rampa de pe care se încarcă și descarcă decorurile, de a amenaja rotonda și a reface ușile de la loje și de la birourile principale, toate par de prisos, din moment ce totul va fi făcut de la capăt. Dar în momentul în care au fost făcute, ele aveau rostul lor, utilitatea lor.

Da, am înțeles cum stau lucrurile cu omul, am înțeles faptul că tot ce facem, facem pentru acum: acum mi-e foame și mănânc, acum mi-e somn și dorm, acum sunt murdar și mă spăl, acum s-a stricat ușa și o repar. Lucrurile mari, lucrurile totale, cum este reparația capitală a unei clădiri sau schimbarea cursului unei vieți țin de un timp al grației, de un kairos pe care-l așteptăm, de fapt, întreaga noastră existență. Și cum nu putem aștepta cu mâinile în sân, facem tot felul de lucruri care să ne ajute să trăim în acest acum. Privită din așezarea spirituală a vieții, fiecare clipă poate fi o poartă spre kairos-ul așteptat, de vreme ce s-a spus: Va veni timpul; și acum este. Dar, până la dimensiunea spirituală, trăim copleșiți de acum-ul financiar, material, care ține de confort și pentru acest acum se risipește energia noastră.

Dan Iacob