Roadele necazurilor

Nădejdea creştinului este sigură şi veşnică, căci ea n-are a se teme de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi. Apostolii au străbătut lumea-n lung şi-n lat, dezrădăcinând rătăcirea idolatră şi răspândit pretutindeni adevărul evanghelic. Au descurajat orice fărădelege, au curăţat murdăria păcatului şi i-au învăţat pe creştini să nu aibă nici o legătură cu idolii, ci să-L adore pe singurul Dumnezeu adevărat, aşteptând învierea morţilor şi Împărăţia cerurilor. Toate acestea însă au provocat împotrivire, au pornit război, cel mai înfricoşător dintre toate războaiele. Au izbucnit tulburări peste tot, în toate regiunile, la toate popoarele, în toate oraşele, în toate casele. Predica evanghelică a desfiinţat morala veche şi a adus una nouă. Astfel, luptătorii tradiţiilor idolatre s-au răsculat. Împăraţii şi domnitorii au arătat severitate incredibilă, poporul se afla în tulburare, judecătorii pedepseau cu mare asprime. Vrăjmaşii lui Hristos au predicat război total împotriva credincioşilor Lui. Prigoane, arestări, întemniţări, exiluri, ameninţări, torturi cumplite, morţi dureroase…Lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.

 Nu trebuie uitat faptul că în secolul IV, în care a trăit şi a predicat Sfântul Ioan Gură de Aur, lupta duhovnicească pentru răspândirea credinţei creştine era la apogeu. Predicile sale electrizau mulţimile dar, asemenea depărtării de o flacără, căldura lor pălea de multe ori în inimile creştinilor, atunci când aceştia erau încercaţi de diferite necazuri. Sfântul ştia aceasta şi nu înceta să se coboare în predicile sale la nivelul situaţiilor concrete trăite de credincioşi. Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am câştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2).Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).[83] Desigur, pentru a atinge un asemenea nivel de vieţuire creştină este nevoie de ajutorul Sfântului Duh, de post şi rugăciune arzătoare.  Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41).[84]

Răbdarea şi îndelunga-răbdare

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas.

Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi. Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât  mirositoare, din vârful capului până la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mânca. Aşa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare şi bărbăţie, să îndure orice nenorocire, neabătându-se de la scopul său. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.[75] Omul, de obicei, atâta timp cât viaţa îi merge bine este indiferent faţă de Dumnezeu. Revolta lui apare doar atunci când intervin necazurile. Dacă cei care s-au îmbogăţit prin nedreptăţi şi furturi sunt cuprinşi de o mare tristeţe şi deznădejde atunci când pierd fie şi o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu şi-a pierdut nădejdea în Dumnezeu şi nu a încetat să-I mulţumească? Şi credeţi că a avut vreo vorbă bună din partea cuiva? Chiar şi femeia sa, înnebunită de durerea pierderii copiilor ei, îl biciuia cu vorbe amare şi pline de deznădejde. Îi zicea: „Până când vei mai avea răbdare? Până când vei aştepta şi vei nădăjdui să treacă această încercare? Numele tău a fost şters de pe faţa pământului. Fiii şi fiicele tale, pe care cu atâta durere i-am născut şi pe care cu atâta greutate i-am crescut, au murit! Iar tu stai acum zi şi noapte pe gunoi, plin de viermi. Eu umblu ca o cerşetoare din loc în loc, din casă în casă, şi aştept apusul soarelui, ca să îmi trag răsuflarea după toate chinurile şi suferinţele de peste zi. Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9).[76] Când suferim o pierdere, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să ne gândim la acei semeni ai noştrii care au suferit pierderi înzecit şi însutit mai mari şi nu au deznădăjduit. Poate că îmi vei spune că tu petreci mereu în sărăcie şi nefericire. Ei, atunci uită-te la un om sărac evlavios, la un om şchiop evlavios, la un om nenorocit care este evlavios şi învaţă de la el să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Aşa cum aceia nu se revoltă, nu deznădăjduiesc şi nu blestemă, ci îşi ridică crucea cu răbdare, la fel să faci şi tu: ridică-ţi crucea şi ai multă răbdare. Şi nu uita niciodată că nu eşti tu cel care suferă cel mai tare pe lumea asta. Nu ai un ochi? Să ştii că există oameni orbi cu desăvârşire. Ai de ani de zile o anumită boală? Alţii suferă de boli aducătoare de moarte. Ţi-ai pierdut copilul? Altul şi-a pierdut amândoi copiii. Ai suferit vreo pierdere mare? Altul a ajuns să cerşească pe drumuri.[77]

Răbdarea lui Dumnezeu

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu face parte la fel de mult din perfecţiunile divine ca şi înţelepciunea, puterea sau sfinţenia, şi la fel de mult trebuie admirată şi respectată, gloria acestui har  strălucind pe aproape toate paginile Scripturii; pierdem mult dacă nu medităm în mod frecvent la răbdarea lui Dumnezeu.  Motivul pentru care aşa de puţini Părinţi şi Scriitori Bisericeşti  au sris despre  despre răbdarea lui Dumnezeu a fost dificultatea de a face diferenţa dintre acest atribut şi bunătatea şi mila divină. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este menţionată întotdeauna în legătură cu harul şi mila Sa, aşa cum putem vedea consultând Exodul 34:6, Numeri 14:18, Psalmul 86:15, etc. Că răbdarea lui Dumnezeu este într-adevăr o dovadă a milei Sale, de fapt este o cale prin care se manifestă frecvent, nu poate fi contestat, dar că ar fi una şi aceeaşi virtute‚ şi că nu trebuie să fie separate, nu putem fi de acord. S-ar putea să nu fie uşor să facem o deosebire între ele dar, cu toate acestea, Sfânta Scriptura ne dă motive să afirmăm unele lucruri despre una pe care nu le putem afirma despre cealaltă. Încetineala la mânie a lui Dumnezeu este o ramură a milei Sale: Domnul este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi plin de bunătate[62] Diferă de milă în următorul aspect: mila respectă creatura ca mizerabilă, răbdarea respectă creatura ca şi criminală; milei îi pare rău de creatură în mizeria ei, răbdarea îndură păcatul care a produs mizeria, şi dă naştere la mai mult. Răbdarea divină este puterea de control pe care Dumnezeu Şi-o exercită asupra Sa, făcându-L să îndure pe cei răi şi să rabde atât de mult încât să nu-i pedepsească încă . În Naum 1:3 citim: Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie. Dumnezeu este încet la mânie pentru că este de o mare tărie. El nu are mai puţină putere asupra Sa decât are asupra creaturilor Sale.Aici răbdarea lui Dumnezeu se distinge cel mai clar de mila Sa. Deşi creatura beneficiază din aceasta, răbdarea lui Dumnezeu Îl respectă mai ales pe El, este o anumită limită pusă deasupra faptelor Sale prin voia Sa; în timp ce mila Sa se îndreaptă toată asupra creaturii. Răbdarea lui Dumnezeu este acea virtute care îl face să sufere mult fără să se răzbune imediat. El are puterea de a răbda cât şi puterea de a judeca. Astfel cuvântul din ebraică pentru dumnezeiasca îndelunga răbdare se traduce prin încet la mânie în Neemia 9:17, Psalmul 103:8, etc. Asta nu pentru că ar exista patimi în natura divină, dar înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu îşi găsesc plăcerea să acţioneze cu demnitatea şi cumpătarea care se potrivesc cu solemnitatea măreţiei Sale. În sprijinul definiţiei noastre de mai sus vrem să arătăm că aceasta a fost virtutea din caracterul divin la care a apelat Moise când Israel a păcătuit foarte grav la Cadeş-Barnea, provocându-l pe Iehova. Domnul a spus slujitorului Său, îi voi lovi cu boală şi îi voi dezmoşteni. Apoi, mijlocitorul care Îl prefigurează pe Hristos, a pledat: Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: Domnul este încet la mânie [63] Astfel îndelunga sa răbdare este puterea Sa de stăpânire de sine. Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire…?[64] Dacă Dumnezeu ar fi spart îndată în bucăţi aceste vase osândite, puterea Sa de autocontrol nu ar fi fost atât de clar arătată. Îngăduind ticăloşia lor şi stăpânindu-Şi pedeapsa, puterea Sa de a răbda este manifestă.

Sensul duhovnicesc al răbdării necazurilor

Părinţii duhovniceşti vorbesc despre lume, folosind termenii de creaţie şi cel de lume. Conceptul de cosmos sau creaţie are un sens pozitiv şi o semnificaţie în planul veşniciei, pe când lumea are nu un sens peiorativ, cât mai ales o conotaţie negativă, în deplină continuitate faţă de învăţătura Noului Testament, potrivit căreia lumea zace sub puterea celui rău[45]  înţelegându-se prin aceasta lumea contaminată de păcat. Alteori, în scrierile duhovniceşti întâlnim  sintagmele : chipul interior şi chipul exterior al lumii, cu un înţeles oarecum apropiat de cel de creaţie şi respectiv lume, ceea ce dovedeşte faptul că Părinţii nu se limitează la simple precizări de ordin tehnic, ci pătrund în esenţa problemei[46].

Prin urmare, spiritualitatea creştină vorbeşte sau distinge două aspecte, două laturi ale lumii: prima în care lumea reprezintă mediul natural al vieţii noastre. Pe aceasta omul are vocaţia de a o spiritualiza, de a o înduhovnici necontenit, spre descoperirea şi experierea raţiunilor sale, conducându-o spre un cer nou şi pământ nou. Alta este lumea păcatului, ostilă lucrării duhovniceşti şi prezenţei lui Dumnezeu în ea. De aici decurg două atitudini ascetice faţă de lume: una pozitivă şi una negativă. Atunci când lumea este privită şi înţeleasă din punctul de vedere al originii şi finalităţii sale, ea se descoperă în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu, pe care şi noi trebuie să o iubim, la fel cum a iubit-o Dumnezeu Însuşi. Însă, atunci când ne referim la lumea căzută în păcat, altfel decât cea pe care a făcut-o Dumnezeu, ea pare a fi, mai degrabă, duşmanul lui Dumnezeu şi al nostru şi de aceea, trebuie să fie învinsă. Sensul pe care îl dă spiritualitatea filocalică acestei lupte nu este acela de fugă de lume, ci de biruinţă asupra ei, pentru a ne elibera de ea şi a o elibera şi pe ea de răul care încearcă să o domine. Nu putem iubi lumea cu o dragoste adevărată dacă nu începem prin a  ne elibera de ea; trebuie să urâm în lume păcatul, pentru a o mântui pe ea şi pe noi.

Atunci când se referă la creaţie sau lume în sensul pozitiv, scriitorii filocalici arată valoarea ei de suport pentru lucrarea mântuirii, subliniind, în acelaşi timp, rolul responsabil al omului în această mişcare generală spre îndumnezeire. Însă, când se referă la lumea păcatului, Părinţii duhovniceşti evidenţiază mai mult caracterul sau aspectul dramatic, încordat al luptei de eliberare a acesteia din robia păcatului şi a morţii. Lumea în ansamblul ei, precum şi fiecare lucru creat de Dumnezeu, au o raţionalitate, au fost create cu un scop şi spre o anumită finalitate. Scopul general al creaţiei, dat încă de la facerea ei, îl constituie înălţarea ei, cu ajutorul omului, până la treapta de suport pentru duhovnicesc, de cadrul optim al mântuirii. Lumea, chiar şi după căderea în păcat a omului şi pervertirea raţiunilor ei iniţiale, nu e opacă, ci transparentă, spirituală[47], ea nu este străină omului, din punct de vedere duhovnicesc.

O stare alcătuită din Iisus

Dincolo de cuvintele scrise în Sfintele Evanghelii, dincolo de ritual, de dogme, importantă este umplerea fiinţei noastre cu prezenţa Mântuitorului Hristos. Când eşti în suferinţă, când necazurile te copleşesc, ridici privirea către Cel care ocârmuieşte viaţa şi simţi atunci că ai pe Cineva care a luat în mâna Sa cârma şi te călăuzeşte. dar pentru a trăi acestă stare trebuie să te goleşti de tine însuţi, trebuie să te desprinzi din legăturile care te ţin ţintuit de cele pământeşti.

De fiecare dată când veniţi cu atâta sete la biserică, când faceţi liturghii sau privegheri, ce anume căutaţi? Pe Hristos ! Înainte de a-L găsi pe Hristos, meditează la aceste lucruri şi va veni Hristos singur. Vei vedea că pietrele cele grele se vor ridica şi El va învia. Ce anume căutăm ? O stare în Biserica sobornicească şi o stare interioară „alcătuită din Iisus“. [44]

Odată ce dispare Iisus din viaţa noastră, starea alcătuită de El dispare de asemenea. De aceea , cel mai important lucru, dincolo de toate obişnuinţele noastre de creştini este să menţinem vie înlăuntrul nostru starea alcătuită de Iisus. Asemenea marilor trăitori de ieri şi de astăzi de pe cuprinsul ortodoxiei, Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit starea alcătuită de Iisus, iar opera sa poartă pecetea acestei stări. Căci nu poţi vorbi cu adevărat despre Dumnezeu dacă nu te-ai învrednicit de vorbirea cu Dumnezeu. De aceea se poate spune fără a greşi că au rezistat probei timpului doar operele izvorâte din trăirea autentică în Hristos, iar opera Sfântului Ioan Gură de Aur este astăzi, ca şi acum mai bine de 1600 de ani când a fost scrisă, la fel de vie şi de actuală pentru credincioşi.

(va urma)

Dan Iacob

[44] Arhimandritul Emilianos Cateheze şi cuvântări, Viaţa în Duh, p. 55

Cele şapte rostiri de pe cruce

Mântuitorul şi-a dat duhul pe Cruce la ceasul al nouălea, după trei sau şase ore de la răstignire. ( Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost ceasul al treilea când L-au răstignit, în vreme ce Ioan – 19, 14- indică ceasul al şaselea) . În acest răstimp Mântuitorul a grăit de şapte ori, iar cuvintele rostite de El alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor nu poate fi stabilită cu precizie pentru că nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toate, dar tradiţia bisericii a impus o succesiune.

1. Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34) Prima rostire este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducând aminte de porunca îndoită a iubirii , din Predica de pe Munte, care extindea iubirea ( agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubirii dumnezeieşti ( Matei 5, 44 – 48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, trăite cu toată fiinţa de Mântuitorul, stau la baza întregului edificiu creştin. Dacă cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi, cum nu vom ierta noi greşelile greşiţilor noştrii.
2. Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai ( Luca 23, 43) Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare se înscrie şi cea de-a doua rostire. Nimeni nu este iremediabil pierdut, iar judecata Îi aparţine lui Dumnezeu.
3. Femeie, iată fiul tău! … Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întâi păcătoşilor Domnul se adresează şi celor curaţi – Maicii Sle şi ucenicului iubit – încredinţându-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale.
4. Mi-e sete ( Ioan 19,28) Celui ce este dulceaţa lumii, lumea îi întinde , până-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei. Setea Domnului este mai mult decât setea de apă a trupului sfâşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc.
5. Eli, Eli, lama sabahtani ?( Matei 27, 46; Marcu 15, 34) Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Omenitatea a fost asumată până la capăt în Hristos şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întârzia să se deschidă. În această cumpănă a jertfei răscumpărătoare stă toată frământarea biblicului Iov iar Nae Ionescu afirma că religia creştină nu este, în ultimă instanţă, decât  rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov.
6. Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30) Nu este atât vestea morţii care dă târcoale cât a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de acum zăgăzui.
7. Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. ( Luca 23, 46) Fiul este gata de întoarcere în slava din care a venit.

Drumul Crucii

Drumul Crucii – Via Crucis sau Via Dolorosa – reprezintă calea urmată de Mântuitorul Hristos, sub povara crucii, de la ruinele fostei cetăţi romane Antonia, unde se afla Pretoriul lui Pilat, şi până la Golgota (Dealul Căpăţânii), unde se înalţă astăzi Biserica Sfântului Mormânt (Biserica Învierii), cea în care, în chip minunat, se pogoară de Paştele ortodox Sfânta Lumină. Drumul Crucii, pe care pelerinii îl refac în mod solemn în Vinerea Mare, este marcat de 14 staţiuni sau popasuri:

1. Condamnarea la moarte a Mântuitorului, biciuirea şi batjocorirea Lui.
2. Pornirea Domnului spre Golgota, din faţa pretoriului, cu crucea în spate.
3. Prima cădere a Mântuitorului sub greutatea Crucii.
4. Întâlnirea Domnului cu Sfânta Fecioară Maria, Maica Sa.
5. Trecerea Crucii de pe umerii Lui pe cei ai lui Simon din Cirene.
6. Întâlnirea cu Veronica, pe a cărui năframă s-a imprimat chipul Domnului.
7. A doua cădere a  Mântuitorului sub greutatea crucii.
8. Întâlnirea cu femeile mironosiţe.
9. A treia cădere sub greutatea crucii.
10. Dezbrăcarea Mântuitorului de haina Sa, care va fi trasă la sorţi
11. Întinderea şi pironirea pe Cruce.
12. Moartea
13. Coborârea de pe Cruce.
14. Punerea în Mormânt şi Învierea Sa.

Mântuitorul Hristos, modelul desăvârşitei răbdări

Întruparea rămâne marele mister, marea taină, a credinţei creştine. Chenoza este acţiunea prin care Fiul lui Dumnezeu s-a coborât până la nivelul condiţiei umane, a luat trup de om şi s-a smerit până la suferinţă şi moarte. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Auzind că s-a deşertat, să nu socoteşti vreo schimbare, prefacere sau nimicire a unei firi, ci rămânând ceea ce era, a luat ceea ce nu era, şi întrupându-se a rămas Dumnezeu.[33]

Coborând la nivelul omului, Fiul lui Dumnezeu a trăit îndelunga răbdare faţă de cei din jurul lui, cărora le deschidea poarta către Împărăţie şi faţă de suferinţele şi batjocoririle la care a fost supus în Săptămâna Patimilor. De aceea, deşi mesajul Evangheliei este unul al bucuriei,iar bucuria este chipul lui Dumnezeu în noi, răbdarea, îndelunga răbdare şi răbdarea necazurilor sunt dominantele ultimelor zile din viaţa pământească a Mântuitorului. Şi aceasta pentru că Învierea nu era cu putinţă fără boldul morţii, iar trupul tânăr al Mântuitorului nu putea fi dat morţii decât prin omor. Timpul de propovăduire a fost expresia bucuriei, a liniştei, a revărsării iubirii divine asupra Creaţiei. Dar a venit şi Săptămâna Patimilor, a trădării, a vinderii, a întunericului. Totul s-a petrecut cu îngăduinţă de sus, cu voia Tatălui şi cu încuviinţarea Fiului. Lucrând în acelaşi timp ca un om, El nu lăsa ca Divinitatea să stea ascunsă în El.[34] Şi totuşi, asumând până la capăt omenitatea noastră, El a trăit pe cruce părăsirea de către  Dumnezeu. În acest strigăt al Lui ne recunoaştem cu toţii când suntem încovoiaţi sub povara necazurilor, a situaţiilor limită, dar credinţa în Înviere ne ajută de fiecare dată să ieşim la lumină.

Nu se poate vorbi de răbdare în cazul Mântuitorului Hristos decât în momentul în care acceptăm chenoza, dubla Sa natură – umană şi divină – taina acestei uniri ipostatice. Dacă Iisus Hristos nu este decât om, El nu este decât un obiect de admiraţie, un binefăcător însemnat de umanitate, foarte presus faţă de ceilalţi fără îndoială, dar nestrăbătând frontierele neantului omenesc. Dacă Iisus Hristos nu este decât Dumnezeu, El n-a putut trăi ca noi, să devină frate îm mijlocul fraţilor Săi; El n-a putut să-şi dea lacrimile Sale şi sângele Său pentru mântuirea lumii. El rămâne Dumnezeu în îndepărtatul infinit al măreţiei Sale supreme. Noi nu mai avem mijlocitor între Dumnezeu şi noi. De asemenea chiar cu aceeaşi grijă şi cu aceeaşi stăruinţă cu care El făcea să apară deodată dumnezeirea Sa, Iisus Hristos îşi arăta şi făcea simţită realitatea naturii Sale omeneşti. [35]

De ce suferă drepţii în locul celor vinovaţi?

Această întrebare şi-a pus-o Sfântul Ioan Gură de Aur în vestitele sale Omilii  despre statui şi enumeră mai mult de zece pricini pentru care Dumnezeu îngăduie suferinţa în vieţile sfinţilor.

1. ca să nu se trufească cu meritele lor.
2. ca să nu-şi închipuie despre ei că sunt nişte zei.
3. ca prin cei ce suferă să iasă la iveală puterea lui Dumnezeu.
4. ca să se vadă că ei nu pentru plată ori pentru nădejdea fericirii din această viaţă slujesc lui Dumnezeu.
5. ca să cugete la învierea morţilor, la marginea acestei vieţi şi la cununile vieţii veşnice.
6. ca toţi cei ce ajung în nenorocire să se mângăie cu suferinţele şi răbdarea lor.
7. ca să luăm pildă pe cei ce s-au făcut vestiţi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, prin firea şi prin virtuţile lor.
8. ca să învăţăm pe care să socotim fericiţi şi pe care nenorociţi.
9. ca să vedem că încercarea îi întăreşte pe oameni.
10. că dacă avem păcate, pete pe suflet, să le ispăşim în viaţa aceasta prin pocăinţă, iar dincolo să ne învrednicim de cununi[30]

De vezi că unui drept îi merge rău, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, adu-ţi aminte de Iov! Oricât de drept ar fi acela, nu va fi mai drept decât Iov, nici măcar pe departe! Oricâte nenorociri l-ar lovi, nu-l vor lovi atâtea câte l-au lovit pe Iov! Să ne amintim de aceea, şi să încetăm de a învinui pe Dumnezeu, ştiind bine că Dumnezeu nu-l lasă pe un om drept să sufere pentru că l-a părăsit, ci pentru că vrea să-l încununeze şi să-l facă mai strălucitor. [31]

Pe de altă parte, ne atrage atenţia sfântul, suferinţele şi încercările sunt răscumpărarea păcatelor pe care le-am săvârşit.[32]  Desigur, raţiunile ultime ale lui Dumnezeu, după care unii oameni sunt lăsaţi să sufere deşi nu sunt vinovaţi, nu pot fi cunoascute de om. În creştinismul ortodox un loc central îl ocupă taina, misterul, iar omul trebuie să nu-şi bată capul cu ceea ce nu poate cunoaşte până la capăt. De primă importanţă pentru el este răbdarea, credinţa, iubirea şi nădejdea, din moment ce nu pe această lume aşteaptă el răsplata şi în veşnicie. Desigur, pentru creştinul îmbunătăţit, arvuna vieţii veşnice, a bucuriei trăită alături de Mântuitorul Hristos, poate fi gustată încă din această viaţă, iar Sfântul ioan Gură de Aur accentuează adesea aceasta.

(va urma)

Dan Iacob

[30] Sfântul Ioan Gură de Aur Pimele patru omilii despre statui, omilia I , pp. 25-26

[31]  Sfântul Ioan Gură de Aur  Despre mărginita putere a diavolului, omilia I, 7-8, în volumul Despre mărginita puterea a diavolului. Despre căinţă…, p. 25

[32]  Sfântul Ioan Gură de Aur Problemele vieţii, p. 333

Despre răbdare şi necazuri

În Dicţionarul Limbii Române moderne  găsim următoarea definiţie: Faptul de a răbda; capacitatea firească de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în linişte desfăşurarea anumitor evenimente.[16] Dar viaţa omului transcende definiţiile, iar religia creştină are o viziune mult mai nuanţată despre răbdare. Cei care au călcat pragul chiliei părintelui Cleopa de la mănăstirea Sihăstria din Munţii Neamţului, ori i-au citit opera, sunt obişnuiţi cu felul în care punea el acentul, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Biserici, pe răbdare. În faţa câte unui grup de creştini ce aşteptau un cuvânt de folos, îl auzeai strigând, în timp ce bătea tactul cu mâna pe masă: Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare iar când nu mai poţi o iei de la capăt cu răbdare, răbdare, răbdare. Şi asta nu până la prăşit, ci până la sfârşit. Pe drumul anevoios al zidirii de sine întru lumina Mântuitorului Hristos, fără răbdare nu poţi face prea mulţi paşi. Cuceririle duhovniceşti sunt lesne de pierdut şi, de fiecare dată trebuie să iei totul de la capăt. Sunt pline vieţile sfinţilor de istorisiri despre răbdare.  Răbdarea, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este o virtute minunată, care scapă sufletul de aceste valuri ale mării furtunoase a duhurilor rele. [17] Se ştie că Sfântul Ioan a purtat o bogată corespondenţă pe vremea când era în exil. În aceste epistole el întăreşte pe Sfânta Olimpiada şi pe cei rămaşi credincioşi, vorbindu-le adesea despre răbdare. Ştii bine că nimic nu egalează răbdarea, care este regina virtuţilor, temelia faptelor bune, portul cel neînviforat, pacea în războaie, seninul în vijelie, siguranţa în uneltiri, care-l face pe cel pe care o realizează mai tare decât diamantul şi pe care nu o vor putea vătăma nici armele puse în mişcare, nici armatele puse în linie de bătaie, nici maşinile de război aduse, nici săgeţile, nici lăncile, nici înseşi armatele demonilor, nici falangele întunecoase ale puterilor potrivnice. [18] Dar răbdarea nu ţine doar de puterile noastre omeneşti. Răbdarea necazurilor ţine şi de o şocuire a harului lui Dumnezeu. Această virtute, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se formează şi creşte în noi, atunci când cuvântul lui Dumnezeu şi-a înfipt rădăcinile în inima noastră; şi, la fel ca şi vântul care cu  toată violenţa şi furia sa, nu poate răsturna un copac care are rădăcinile adânc înfipte în pământ, aşa nimeni nu va putea răsturna un suflet pe care frica l-a legat strâns de Dumnezeu.