Un gând despre fericire

Nu contează, s-a spus, ce ţi se întâmplă, contează cum reacţionezi la ce ţi se întâmplă. Poţi să-ţi pierzi banii, sănătatea, partenerul de viaţă, prietenii, dar dacă ştii să reacţionezi corect la fiecare din aceste pierderi, viaţa ta nu numai ca va merge mai departe, dar va înflori. Instinctul posesiunii este unul din cele mai puternice instincte: femeia mea, copii mei, banii mei, casa mea, maşina mea, funcţia mea.

Dar când vom înţelege că, de fapt, nimic din ceea ce ni se pare că avem nu este al nostru?

Spre a trece cu bine prin această viaţă, ba mai mult, spre a evolua spiritual,  trebuie să învăţăm să nu atârnăm greu, cu alte cuvinte, să nu ne legăm de nimic şi de nimeni. Viaţa este un joc divin, iar dacă înţelegi regula jocului – iubirea necondiţionată – abia atunci poţi ajunge să guşti fericirea. Altfel, vei continua să te agiţi in universul tău închis, plin de oameni şi lucruri despre care crezi că-ţi aparţin.

Iubirea nu înseamnă posesiune, iar când vom întelege aceasta, viaţa noastră se va transforma într-o eternă sărbătoare.

Dan D. Iacob

Victor Munteanu – Prizonierul tacerii

La sfârşitul anului trecut, Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România a acordat diploma şi titlul de „scriitor al anului 2016“ poetului Victor Munteanu. „Am fost plăcut surprins să aflu, declara premiantul, că Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor s-a hotărât, pentru prima oară de la înfiinţare, să acorde Premiul de Excelenţă şi Titlul <<Scriitorul Anului>> şi m-am bucurat că am avut onoarea să primesc acest premiu neaşteptat în atmosfera colindelor de la <<Crăciunul Scriitorilor>>, eveniment patronat de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, aflat la a XXI – a ediţie. Mă bucur că Filiala a început să ridice steagul, cum se spune, propunând literaturii române câte un nume pe an”.

Victor Munteanu scrie poezii din anii tineri, cărţile sale de poeme numindu-se „Prier”, Premiul de debut în volum al Editurii „Cartea Românească“ (1987), „Veşti la marginea acoperişului”, Premiul Editurii „Saeculum” la Concursul Naţional de Poezie „Lucian Blaga” (1993), “Locuinţă pentru un strigăt” (2004), „Rănirea vederii” (2010) (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău) şi „Prizonierul tăcerii”, (2016). Dar premiile literare au început să evidenţieze poezia lui încă din anul 1982, când a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. la Concursul de Creaţie literară „Porni Luceafărul”, Botoşani, urmat de Premiul Editurii „Junimea” la Festivalul „Vasile Alecsandri”, Iaşi (1982), premiul revistei „Contemporanul” la Festivalul de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea (1983), premiul revistei „Cronica” la Festivalul „Mihail Sadoveanu”, P. Neamţ, (1983) ş.a.. În anul 2006 i s-a conferit , „pentru nobila activitate de înflorire şi diseminare a culturii româneşti şi universale prin fondarea şi conducerea publicaţiei Viaţa băcăuană, a cenaclului Avangarda XXII, a concursurilor naţionale de poezie”, Titlul de Cavaler al Culturii, atribuit de Ordinul „Cavalerii Echităţii”.

În acest context, Premiul „Scriitorul Anului 2016” vine ca o încununare a unui urcuş început înainte de 1989 şi construit, treaptă cu treaptă, cu perseverenţă şi har, până astăzi. Dar, dincolo de toate premiile („poetul este cel care premiază”, ne atrăgea atenţia Nichita Stănescu), rămâne poezia şi despre poezie ne-am propus să vorbim în aceste rânduri.

Volumul premiat, „Prizonierul tăcerii”, a apărut la Editura „Junimea”, în Colecţia „Cantos”, şi are două părţi: „Oare până unde-am ajuns?”, însumând 43 de poeme, şi „Ieşirea din cuvinte”, însumând 30 de poeme, referinţele critice fiind semnate de Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ioan S. Pop, Ioan Holban, Theodor Codreanu şi Aurel Pantea. Înainte de a fi un recunoscut poet şi om de cultură, Victor Munteanu este un creştin ortodox practicant, şi, când înţelegi acest lucru, ai una din cheile de descifrare a poeziei sale, credinţa creştină acoperind toată gama de trăiri, de la acel „Doamne, cred, ajută necredinţei mele!”, până la „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Jurnalul unui bibliotecar: Daca credinta lor, asa cum o au, este sincera, toti se vor mântui

Hristos a afirmat acest adevăr: nimeni nu-și va pierde sufletul, dacă credința lui este sinceră. Nimeni! Nici buddhiștii, nici mahomedanii, nici taoiștii… și nici chiar cel mai netrebnic canibal care a devorat un misionar… Dacă credința lor, așa cum o au, este sinceră, toți se vor mântui. Aceasta este strălucita dovadă despre marea milă a lui Dumnezeu. Așa scrie Cronin în Cheile împărăției și acesta este și credința mea. Dincolo de toate formele pe care le-a îmbrăcat Cel Nepătruns de-a lungul istoriei căutării Lui, rămâne drumul parcurs cu sinceritate, cu devotament. Oamenii sfinți dovedesc faptul că drumul pe care au pășit este adevărat, dar ei nu pot dovedi că este singurul drum adevărat, către Dumnezeu. Fiecare poate afirma propria cale, fără pretenția de a descoperi falsitatea celorlalte căi. Mă refer desigur la căile marilor religii, iar nu la tot felul de curente sincretiste, ce nu țin de o trăire veritabilă, ci mai degrabă de un mimetism propriu sfârșitului secolului XIX și secolului XX; întâlnirea Orientului cu Occidentul a născut atunci tot felul de curente spirituale considerate de René Guenon ca fiind antitradiționale. Cel ce va începe prin a iubi Creștinismul mai mult decât Adevărul, va iubi, foarte curând, propria sa Biserică ori Sectă mai mult decât Creștinismul; și va termina iubindu-se pe sine (liniștea sa) mai mult decât orice pe lume, notează Coleridge. Cunosc mulți creștini ce frecventează biserica și care au ajuns să se iubească pe sine, liniștea lor, mai mult decât orice pe lume. Ce-i de făcut? Nu știu…

Se pare că la început, citesc în volumul Iisus contra Iisus, semnat de Gerarad Mordillat și Jerome Prieur, euharistia nu era una sacramentală ci, etimologic vorbind, o acțiune de grație, o formă de binecuvântare internă, proprie unui grup de iudei foarte habotnici, pentru alți habotnici. Didahia ne oferă recitativul: nu este vorba decât de hrana și de băutura vieții veșnice, revelată prin harul lui Iisus. În locul acesteia, odată cu conceptul Prezenței reale, va rezulta o mutație radicală, în sens biologic.

Am citit două cărți semnate de Klaus Kenneth Idoli, zei, guru și Călător pe pământ românesc, înțelegând încă odată faptul că ortodoxia, trăită deplin, este calea regală pentru cei născuți sub această parte de cer.

Dan D. Iacob

Pagini despre Sfântul Vasile cel Mare (7): Sfântul Vasile cel Mare, omul din scrisori

Tema desăvârşirii creştine transpare foarte bine şi din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, scrisori adresate, între alţii, şi prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz supranumit şi Teologul pentru înălţimea gândirii sale. O parte din ele sunt scrise în timpul retragerii din lume dintre anii 360 – 361, altele mai târziu. Din ele transpare, dincolo de comentariile conjuncturale, ce ţin de o întâmplare sau alta, de un amănunt sau altul din viaţa sfântului, marea temă a desăvârşirii creştine, paşii de urmat pentru împlinirea ei în viaţa de zi cu zi. Căci, aşa cum am mai avut ocazia să punctăm, Sfântul Vasile cel mare nu este doar un teolog în sensul vorbirii despre Dumnezeu, despre calea ce urmat pentru a ne apropia de el, ci este un vorbitor cu Dumnezeu, în rugăciune, în asceză, în fapta de zi cu zi. De aceea, ni s-a părut important să dedicăm un capitol scrisorilor Sfântului Vasile cel Mare. Din ele transpare conturul unui om viu, care arde de dorul lui Dumnezeu, care-şi ajută semenii, care are prieteni şi duşmani, care trăieşte într-un timp dat, cu problemele şi frământările lui, chiar dacă orizontul spre care ţinteşte depăşeşte timpul.

Ierarhul capadocian nu a scris pentru a face artă, nici o clipă nu a pierdut-o pentru acest scop, dar pregătirea sa enciclopedică, talentul câştigat prin anii de studiu la cele mai prestigioase şcoli din vremea aceea au dat scrisorilor şi tuturor scrierilor vasiliene o inegalabilă frumuseţe în gândire şi în expresie, făcându-le accesibile şi astăzi, după mai bine de o mie şase sute de ani. Scrisorile sale au , dincolo de valoarea lor artistică şi literară, o importantă valoare teologică, ascetică, pedagogică, liturgică şi istorică, dăruindu-ne informaţii de mare preţ despre vremurile în care au trăit şi activat creştinii acelor timpuri. În rândurile ce urmează ne vom opri la câteva fragmente din aceste scrisori care vin în atingere cu tema desăvârşirii creştine în opera Sfântului Vasile cel Mare.

Astfel, în epistola a doua, scrisă în perioada de retragere şi dedicată bunului său prieten, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: Mi-e ruşine oarecum şi mie să descriu cu amănuntul ceea ce fac ziua şi noaptea în aceste locuri retrase. E drept că am părăsit viaţa de oraş, socotind-o prilej pentru tot felul de răutăţi. Dar pe mine însumi n-am reuşit încă să mă depăşesc. Dimpotrivă, am ajuns asemenea celor ce călătoresc pe mare, care, din pricina neobişnuinţei în ale navigaţiei, devin neliniştiţi, simţind că-i apucă răul de mare, sunt prost dispuşi din pricina legănării corăbiei, văzându-se zguduiţi când dintr-o parte când din alta, iar atunci cînd urcă într-o barcă ori într-o luntre îi apucă răul şi ameţeala, pentru că greaţa şi crizele de ficat i-au însoţit peste tot.

Pagini despre Sfântul Vasile cel Mare (6): Centralitatea Mântuitorului Hristos în Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare

În creştinism desăvârşirea este strâns legată, indisolubil legată, de Biserică, de Sfintele taine şi de Sfânta Liturghie. De aceea, trebuie să zăbovim acum, după ce am conturat viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre chipul şi asemănarea omului sau despre regulile vieţuirii în comunităţile creştine pe care le-a elaborat, asupra locului central pe care-l ocupă Mântuitorul Hristos în Sfânta Liturghie pe care ne-a lăsat-o. Dar pentru a putea înţelege semnificaţia Sfintei Liturghii în cadrul cultului creştin, trebuie să amintim faptul că textul scripturistic nu este doar un text literar sau istoric, ci în primul rând unul cultic, dacă ţinem cont de faptul că scrierile pauline şi cele soborniceşti se lecturau şi se lecturează în cadrul slujbelor şi că în conţinutul lor se regăsesc multe din formulele liturgice. Pe de altă parte, prin centralitatea Mântuitorului Hristos înţelegem că nu Scripturile Îl explică pe Hristos, ci Hristos Cel răstignit şi înviat explică Scripturile. 1, fapt care nu putea să nu fie oglindit şi de trăirea celor care au crezut în El, de felul în care se rugau atunci când se adunau pentru „frângerea pâinii“, de felul cum îşi exprimau aşteptările faţă de Parusia Domnului.2

Timpul prezent este, în viziunea creştină, intervalul dintre Învierea lui Hristos şi întoarcerea Sa. Ca interval, acest timp devine unul al Sfântului Duh, un timp al Bisericii, al propovăduirii Evangheliei, deoarece, prin viaţa, moartea şi învierea lui Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este doar viitoare ci viitoare şi prezentă. Această concomitenţă a prezentului cu viitorul este oglindită deplin în Sfânta Liturghie răsăriteană, liturghie atribuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Predaniei apostolice. Astfel Sfânta Liturghie devine figura sacramental-simbolică a prezenţei sacramentale a lui Hristos cel înviat.

Numai datorită centralităţii lui Hristos putem rosti rugăciunea ce ocupă un loc principal în anafora Sfântului Vasile cel Mare : Stăpâne al tuturor , Doamne al cerului şi al pământului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei şi priveşti adâncurile, Cel ce eşti fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, al marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, nădejdea noastră, Care este chipul bunătăţii Tale, pecete asemenea chipului, Care întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înţelepciune înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere. Lumina cea adevărată prin Care S-a arătat Sfântul Duh, Duhul Adevărului, darul înfierii, arvuna moştenirii celei ce va să fie, începutul bunătăţilor celor veşnice, puterea cea făcătoare de viaţă, izvorul sfinţeniei, de Care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare, întărită fiind, Ţie îţi slujeşte şi Ţie pururi îţi înalţă cântare de slăvire, că toate împreună slujesc Ţie.3

Pagini despre Sfântul Vasile cel Mare (5): Despre chip si asemanare în opera Sfântului Vasile cel Mare

Ţinta omului este îndumnezeirea, unirea cu Modelul, căci omul este invitat să fie Dumnezeu, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.1 În tâlcuirea la Cântarea Cântărilor el subliniază faptul că omul este o natură dinamică iar modul său de a acţiona are drept criterii iubirea şi libertatea căci Dumnezeu l-a investit cu libertate împărătească şi l-a aşezat ca stăpân peste lume şi peste propria sa voinţă. Astfel, el devine un mijlocitor între lume şi Dumnezeu. Conţinând oarecum lumea în sine, el nu mai are ca scop lumea ci pe Dumnezeu.

Doctrina despre om este, în primul rând, doctrina persoanei. La Platon conceptul de persoană este imposibil deoarece sufletul nu este legat de un singur trup cu care să formeze o singură echipă, unică şi veşnică ci, după moartea trupului, îşi găseşte o nouă gazdă vremelnică. Pe de altă parte, sufletul, în viziunea lui Platon, fiind un concept concret, este absorbit în cele din urmă de ideea abstractă care constituie fundamentul şi justificarea sa ultimă.

Nici la Aristotel conceptul pe persoană nu este ontologic posibil, deoarece sufletul este indisolubil legat de concret, omul existând în splendoarea sa de fiinţă doar când funcţionează biologic. Moartea, susţine Aristotel, distruge definitiv individualitatea fiinţei umane.

Termenul de persona apare în spaţiul roman spre a desemna rolul jucat în teatru sau în societate, calitatea de persona neavând un conţinut ontologic, neputând fi identificată cu substanţa omului.

Pentru a se ajunge la viziunea creştină a conceptului de persoană, a fost necesară o reinventare a termenilor prin opera Părinţilor greci ai Bisericii, mai precis prin încercarea lor de a clarifica în ce măsură Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, au o singură fire (ousia), dar nu sunt o singură persoană (hypostas). Dezbaterile ce au urmat Conciliului de la Niceea (325) în legătură cu expresia din Crez care stabilea că Fiul este de-o-fiinţă (homoousios) cu Tatăl, puneau, pentru prima dată în istorie, problema raportului existent între termenii ousia şi hypostasis, adică între fire şi persoană, în vreme ce în filosofia greacă nu exista nicio legătură între termenii de persoană (prosopon) şi substanţă, natură.

Pentru a evita confuziile şi deformările, Părinţii au adoptat termenul de ipostas.

Pagini despre Sfântul Vasile cel Mare (4): Natura si menirea omului la Sfântul Vasile cel Mare

Actul zidirii omului are o valoare cosmică, descoperind o nouă fază în viaţa lumii. Faptul că omul recapitulează în sine elementele şi valorile universului îl situează pe o poziţie de culme, dar prin acest lucru el nu-şi dezvăluie încă propria sa demnitate. Creaţia se realizează astfel după o ordine şi după un sens care privesc apariţia omului în ziua a şasea, adică în ultima zi a creaţiei.

În concepţia Sfântului Vasile cel Mare, natura omului are un statut ontologic special. Lucrurile din lumea aceasta sunt create după anumite idei ale Înţelepciunii divine şi în acest sens se poate spune că ele sunt raze ale Raţiunii supreme. În timp ce toate celelalte creaturi aparţin fie lumii spirituale, fie celei materiale, omul uneşte în sine lumea inteligibilă cu cea sensibilă, fiind punctul de întâlnire al spiritului cu materia. În sinteza acestor două elemente opuse – muritor şi nemuritor, trecător şi netrecător – se află adevărata natură a omului, explică Sfântul Vasile cel Mare în omilie : Să nu ne ataşăm celor materiale şi Ia aminte la tine însuţi.1 Demnitatea şi excelenţa omului se datorează atât sufletului cât şi trupului, deoarece amândouă sunt create de Dumnezeu şi amândouă sunt necesare pentru perfecţionarea şi destinul omului. Sufletul, din cauza originii sale şi a afinităţii cu Dumnezeu este un fel de manifestare a lui Dumnezeu şi chiar putem spune că este ca o oglindă care, atunci când este pură şi lipsită de patimi, reflectă pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare în Omilii la Psalmi.2

Sfântul Vasile cel Mare nu urmează pe Origen în teoria lui asupra preexistenţei sufletului, şi acceptă în cea mai literară manieră posibilă că acesta a fost suflat în nările lui Adam de Dumnezeu Însuşi, potrivit relatării din cartea Genezei. Problema originii sufletelor descendenţilor lui Adam nu este discutată de sfânt, iar potrivit la părţile sufletului el urmează împărţirea tripartită platonică, adică sufletul raţional, sufletul sensibil şi sufletul instinctual, sufletul raţional fiind partea cea mai importantă, pe temeiul căreia omul dobândeşte raţiunea.

Raţiunea este înţeleasă drept capacitatea omului de a judeca, de a recunoaşte binele şi adevărul, şi chiar de a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, atât cât este posibil şi necesar omului. Dar pentru a se învrednici de toate acestea, subliniază Sfântul Vasile cel Mare, omul trebuie să fie eliberat de păcate şi de patimi.

Sub influenţa lui Platon, Sfântul Vasile cel Mare, în acord cu gândirea puternic ascetică, este critic faţă de trup şi vorbeşte despre el, în Omilii la Psalmi, în termeni de închisoare şi încătuşare a sufletului.3 El avertizează creştinii că preocuparea excesivă faţă de trup îl poate face pe acesta un mare inamic al sufletului. Cu toată această atitudine, sfântul evită însă dualismul radical prezent în opera lui Platon, trupul rămânând, în viziunea sa, în ciuda inferiorităţii sale, o creaţie a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, bun şi folositor. Descriind măreţia trupului omenesc (Nu dispreţui minunea care este în tine4, afirmă el) Sfântul Vasile cel Mare se dovedeşte moştenitorul celei mai autentice tradiţii patristice pe care o sintetizează în Omilia a II-a, Despre crearea omului.

Cristian Badilita la Piatra Neamt

La sfarşitul anului trecut a fost prezent la Piatra Neamţ, invitat de ziarul Ceahlaul, cu o conferinţă despre textele fondatoare ale creştismului, teologul Cristian Bădiliţă. Stabilit la Paris, având un doctorat în teologie la Sorbona, Cristian Bădiliţă (n. 1968), a început, cu ani în urmă, un vast proiect de traducere a Noului Testament, după ce a condus un colectiv ce a tradus în româneşte Septuaginta.

În invitaţia pe care ne-a făcut-o la evenimentul din data de 6 decembrie 2016, ziarul Ceahlăul preciza: „Credinciosul creștin al secolului XXI este „condamnat la cultură“. El dispune de un număr de texte sacre, care alcătuiesc Noul Testament, având libertatea, dar și datoria, de a cunoaște aceste texte în mod cinstit, responsabil, fructificând atât tradiția patristică, din primele secole ale Bisericii, cât și metodele științifice de editare și interpretare puse la punct în ultimele secole. Din această perspectivă, a credinciosului cultivat, lucid și responsabil, Cristian Bădiliță, clasicist, biblist, doctor al Universității Paris IV-Sorbona, va prezenta o constelație de capodopere creștine pe care le-a tradus și comentat în ultimii cincisprezece ani: cele patru Evanghelii, Apocalipsa lui Ioan, Patericul, Evanghelii apocrife, Apocalipsa lui Pavel.”

Cristian Bădiliță, n. 1968. Istoric al creștinismului timpuriu, poet, eseist. Predă un curs despre tradiția patristică la Institutul de studii ecumenice San Bernardino din Veneția. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța; trad. românească, Nemira, 2015). Fellow al Institutului de Studii Religioase din Trento; al Școlii Normale Superioare din Pisa; al WIKO, Berlin. A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College (Polirom, 2002-2011). Realizează o traducere comentată a Noului Testament (Editura Vremea, București).

Pagini despre Sfântul Vasile cel Mare (3): Lumina în gândirea Sfântului Vasile cel Mare

Drumul spre Dumnezeu, drumul desăvârşirii nu poate fi conceput fără a folosi cuvântul lumină. De aceea vom aminti în câteva cuvinte, cum apare tema luminii în opera Sfântului Vasile cel Mare.

În liturghia ce-i poartă numele, înaintea citirii Sfintei Evanghelii, se rosteşte următoarea rugăciune: Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliştilor Tale propovăduiri.

Pe de altă parte, Dumnezeu este numit lumina cea adevărată, Fiul este numit strălucire a slavei Tatălui, iar Tatăl Părinte al luminilor iar în rugăciunea de taină a preotului din Sfânta Liturghie, rostită înainte de Rugăciunea Domnească, se spune: Ne primeşte pe noi toţi în Împărăţia Ta, arătându-ne fii ai luminii şi fii ai zilei.

În plus, acolo unde este viaţa veşnică, ne spune o altă rugăciune liturgică, stăpâneşte lumina feţei Tale.

Tema luminii îşi are rădăcina în Evanghelie, unde Mântuitorul Hristos afirmă despre Sine: Eu sunt lumina lumii. Pe de altă parte ştim că la Schimbarea la Faţă toate s-au umplut de lumina cea neînserată. Lumina lui Dumnezeu este prezentă şi în Vechiul Testament, începând de la Facere.

Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, teologul are nevoie de trei elemente esenţiale pentru îndeplinirea misiunii sale: timp, curăţire şi luminare. Pentru el Sfântul Duh este lumina cea duhovnicească, iar prin comunitatea cu Sfântul Duh sufletele devin ele însele surse de lumină pentru cei care le stau în preajmă.

Dumnezeirea este asemuită de el cu trei sori, imagine prezentă şi la ceilalţi Părinţi Capadocieni. Actul de susţinere al lumii de către Dumnezeu se săvârşeşte prin razele proniatoare, iar cei ce se supun acestei luminări nu sunt şi nu pot fi numiţi decât fii ai luminii. Lumina Duhului este mai presus de orice cuvânt.

Pagini despre Sfântul Vasile cel Mare (2): Crestinismul capadocian

Capadocia se află la est de zona centrală a Asiei Mici, fiind o regiune destul de întinsă, preponderent muntoasă, cu altitudini de până la 2.500 m peste nivelul mării. Dependenţa de Roma a supus-o constant unui proces de elenizare. În timpul vieţii Sfântului Vasile cel Mare majoritatea capadocienilor nu erau creştini, iar dintre cei ce îmbrăţişaseră credinţa în Hristos puţini erau capabili să aprecieze subtilitatea cuvintelor Sfântului Vasile.

Problemele bisericeşti din vremea Sfântului Vasile cel Mare erau complexe şi extrem de dificile. Ales în anul 370 arhiepiscop şi mitropolit al Cezareei Capadociei, el a avut de înfruntat opoziţia celorlalţi episcopi nemulţumiţi de ridicare sa în scaunul mitropolitan. Chiar unchiul său, Grigorie, unul din episcopii sufragani ai mitropolitului era împotriva lui, dar Sfântul Vasile cel Mare îşi va depune toată silinţa pentru a-l câştiga de partea sa: căci ce anume ar putea spune despre ele însele Bisericile care n-au nici ele nici un câştig de pe urma dezbinării noastre, mai bine să nu mai vorbim.1

Sfântul şi-a întărit eparhia cu încă doi episcopi: Sfântul Grigorie de Nazianz, episcop de Sasima, şi fratele său Grigorie de Nyssa. El va deplânge starea jalnică a acestei provincii, într-o scrisoare adresată lui Aburgios.2

Creştinismul capadocian îşi află originile în mediul sinagogal, prezenţa iudeilor în capadocia fiind, fără îndoială, un factor ce a contribuit la răspândirea evangheliei. Referinţe la prezenţa timpurie a creştinilor pe aceste meleaguri aflăm atât la Sfântul Apostol Petru, în Epistole cât şi la Tertullian, care vorbeşte de un şir de persecuţii îndurate aici de adepţii lui Hristos, la finele sec. al II-lea. În secolul al III-lea încep aici strădaniile misionare ale Sfântului Grogorie Taumaturgul (210-275) cărora Sfântul Vasile cel Mare le acordă o importanţă majoră, investindu-l pe Sfântul Grigorie Taumaturgul cu titlul de Apostol al Capadociei.

Astfel, în capitolul 29 din lucrarea Despre Duhul Sfânt el scrie: Unde am putea să-l numărăm pe marele Grigorie şi cum am putea să socotim cuvintele sale?Oare nu s-ar cădea să numărăm în rând cu apostolii şi cu profeţii un bărbat care a petrecut în acelaşi duh cu ei?(…) Chiar dacă, atunci când a venit în Pont, a găsit aici doar şaptesprezece creştini, curând el i-a adus pe toţi la cunoaşterea lui Dumnezeu, atât pe cei din oraşe cât şi pe cei de la sate. 3 Pe lângă aspectele apostolice ale lucrării Sfântului Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile cel Mare enumeră câteva din minunile lui, recunoscând că bunica sa, Macrina, îi datora convertirea. Este ştiut rolul însemnat pe care Sfânta Macrina l-a jucat în formarea Sfântului Vasile cel Mare. În Epistola 223 el vorbeşte prietenului său Eustatie de Sevata despre caracterul deplin şi tradiţional al credinţei pe care a primit-o, copil fiind, de la binecuvântata sa mamă (Emilia) şi de la bunica sa, Macrina.