România Literara – nr. 24 din 2013- Cronica Ideilor: Ieşirea din cărţi de Sorin Lavric

Dan Iacob, Această lume nu e o concluzie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 164 pag.

Oamenii frămîntaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decît în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă mergînd către nicăieri.

Şi cînd ochiul se închide, tonusul cade pînă la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar e că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. E îndeajuns să constaţi că opusul deficienţei în spirit e suficienţa arogantă a filistinului contemporan: pleziristul trăind în secvenţe scurte, puse cap la cap în catene de evenimente care nu culminează într-un sens sufletesc. Filistinul este plin pe dinăuntru, adică suficient în accepţia deplină a termenului, şi din acest motiv nu pricepe în ruptul capului de ce pentru deficient viaţa aduce cu o repetiţie absurdă, de o monotonie ce ameninţă să fie ruinătoare. A-i pomeni unei fiinţe suficiente de sensul vieţii e a atinge un diapazon pe care nu-l poate auzi… (Citeşte mai departe)

Aceasta lume nu e o concluzie (2013, Editura EIKON)

Dan-Iacob-Aceasta-lume-nu-e-o-concluzie-dimDe fiecare dată când îmi apărea câte o carte o ofeream şi prietenului meu, filosoful Sorin Lavric, care obişnuia să o prezinte în pagina lui din revista România literară. Aşa am procedat şi cu volumul Această lume nu e o concluzie, apărut în anul 2013, pe când eram în plină depresie. Îmi aduc aminte şi astăzi ziua când am păşit pragul casei sale din Piatra Neamţ, spre a-i oferi cartea, cum am stat sub vie, cum i-am mărturisit impasul prin care trec, cum i-am cerut sfat. Atunci am realizat inutilitatea lecturilor când este vorba de un ajutor într-o situaţie concretă. Prietenul meu mă sfătuia să alerg dimineaţa, să-mi iau o bicicletă, să-mi fac un program de plimbări. Îl ascultam, dar în adâncul meu realizam că niciuna din soluţiile lui nu se potrivea felului meu de fiinţă. La câteva săptămâni, în revista România literară a apărut  un articol cu titlul Ieşirea din cărţi, un articol nu despre volumul pe care i-l oferisem, ci despre mine:

„Oamenii frământaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decât în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă, mergând către nicăieri. Şi când ochiul se închide, tonusul cade până la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar este că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. (…)

Dan Iacob e din regnul deficitarilor cărora pâlnia unui ideal i se închide la răstimpuri variabile, de unde crizele prin care trece. Neavând o natură mistică care să-i permită crearea unei breşe directe spre  numenul divin, Dan Iacob nu poate recurge la reţeta transfigurării în duh. Asceza îi repugnă, bigoţia îl irită, şi, în genere, ritualul religios îl rabdă în doze mici. Metanoia, dacă există, nu se numără printre experienţele pe care le are la îndemână, iar credinţa, deşi asumată în plan conştient, nu e un sentiment din a cărui tensiune să-şi poată trage forţa unei vedenii. Neavând, aşadar, predispoziţii de dospire mistică, Dan Iacob e o natură meditativă de ordin liric, la care paroxismele de credinţă sunt înlocuite cu efuziuni de sentiment. Într-un cuvânt, Dan Iacob e un emotiv dornic de dispoziţii plăcute în dauna răscolirilor stridente, natura lirică împrumutându-i evidente porniri histrionice, alături de o nevoie acută de hrană spirituală. (…)