În ziua de 14 iulie 1984 trecea în “Ţara de Dincolo”, la vârsta de 79 de ani, într-o cameră a spitalului din Fălticeni unde fusese, cândva, un paraclis, Vasile Lovinescu, cel care, pornind de la opera lui René Guénon, a reuşit să contureze, prin cărţile sale, rădăcinile spirituale, tradiţionale, ale acestui neam. „Dacia hiperboreană”, „Creangă şi creanga de aur”, ” Jurnal alchimic”, „Monarhul ascuns”, “Incantaţia sângelui”, sunt numai cateva titluri dintr-o serie de volume ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca intelectualului român.

Vasile Lovinescu socotea ţinuturile românesti, prin geografia  şi  evoluţia lor, un important centru hiperborean, având o viaţă tradiţională care s-a menţinut, cu mici modificări, până la începutul secolului al XIX-lea, când, odată cu mişcările revoluţionare, România a trecut, încet dar sigur, de sub influenţa Orientului, fie ea  turco-islamică sau ruso-ortodoxă, sub aceea a Occidentului profan, în plină decadenţă spirituală.

Pe aceste meleaguri, Centrul Spiritual de care vorbeşte Vasile Lovinescu  şi-a lăsat vestigiile în numeroase urme arheologice (ceramica de Cucuteni, de exemplu), în folclor (basme şi balade),  monumente megalitice (Babele).

Ocultarea accentuată a centrului tradiţional românesc s-a produs, afirmă autorul citat, după revoluţia de la 1848, dar mai ales după anul 1877; după Primul Război Mondial ocultarea era aproape completă.

În acest context, arată Florin Mihăescu, unul din discipoli, putem avea acces, prin cunoaşterea şi asimilarea teoretică a operei lui René Guénon şi Vasile Lovinescu, la o „pregătire tradiţională suficient de intensă pentru a echivala cu o iniţiere virtuală, luând desigur ca suport practica integrală a exoterismului creştin. În paralel, trebuie intensificată atât cunoaşterea doctrinară, cât şi trăirea efectivă a simbolurilor, într-o încercare de ritualizare a existenţei”. Dar nu despre înţelesurile adânci ale paginilor scrise de Vasile Lovinescu vreau să vorbesc în aceste rânduri,   ci despre atmosfera de la întâlnirile de la Fălticeni, întru amintirea lui.

Pentru creștinii ortodocși și pentru cei romano-catolici, simbolismul crucii este legat de răstignirea Mântuitorului Hristos, cel care a transformat crucea din obiect de supliciu în poartă spre cer. Se crede că Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a descoperit, în anul 326, la Ierusalim, lemnul Crucii de pe Golgota. Sinodul VII Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 787, a stabilit că modelul de cinstire a Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf, ca semn identitar şi sfinţitor.

“Prin vertical ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pământ, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea ( ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere a orizontalei cu verticala  semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mântuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin racordarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfânt)”[1]

În bisericile apărute odată cu Reforma lui Martin Luther de la începutul secolului al XVI-lea, crucea este privită într-un mod diferit, deoarece protestantismul acceptând  ca rădăcină doctrinară doar Sfânta Scriptură nu şi Sfânta Tradiţie, cultul Sfintei Cruci ţinând de Sfânta Tradiţie, acceptată de bisericile ortodoxe şi romano-catolice. Astfel, în religia protestantă  crucea nu are simbolismul pe care l-a căpătat în  bisericile tradiţionale.

Dincolo de abordările simbolice prezente în sistemele teologice, în rândurile ce urmează vom încerca să arătăm, pornind de la cartea lui René Guénon, „Simbolismul crucii“, apărută la București, la Editura Herald, în anul 2012, că acest simbol  are o arie de răspândire mult mai vastă decât cea prezentă în creștinism.

„Crucea este un simbol care, sub diverse forme, se întâlnește aproape pretutindeni, și asta din cele mai vechi timpuri; prin urmare, ea este foarte departe de a aparține în mod propriu și exclusiv creștinismului, cum ar putea fi tentați să creadă unii. Trebuie spus chiar că creștinismul, cel puțin sub aspectul său exterior și îndeobște cunoscut, pare a fi pierdut întrucâtva din vedere caracterul simbolic al crucii până la a nu o privi decât ca pe semnul unui fapt istoric. În realitate, aceste două puncte de vedere nu se exclude câtuși de puțin, cel de-al doilea nefiind într-un anumit sens decât consecința primului“[2].

„În particular, putem spune că Hristos a murit pe cruce în virtutea valorii simbolice pe care crucea o are în ea însăși și care i-a fost recunoscută, întotdeauna, de toate tradițiile; astfel că, fără a-i diminua cu nimic semnificația istorică, aceasta poate fi privită ca fiind derivată din valoarea ei simbolică“[3].

Simbolismul metafizic al crucii

          René Guénon atrage atenția asupra faptului că majoritatea doctrinelor tradiționale simbolizează realizarea „Omului universal“ (care nu există decât virtual, în genul unui arhetip ideal), printr-un semn ce este pretutindeni același, deoarece face parte din semnele legate  de Tradiția primordială. Acest semn este semnul crucii, el reprezentând modul în care este atinsă realizarea „Omului Universal“, prin comuniunea perfectă a totalității stărilor ființei.

„Dubla desfășurare a ființei poate fi privită ca efectuându-se pe de o parte orizontal, adică la un nivel sau treaptă de existență determinată, și pe de altă parte vertical, adică în suprapunerea ierarhică a tuturor treptelor“[4].

„Centrul crucii este punctual în care se conciliază și se rezolvă toate opozițiile; în acest punct se stabilește termenilor contrari, care, în realitate, nu sunt contrari decât conform punctelor de vedere exterioare și particulare ale cunoașterii distinctive. Din activitatea Principiului derivă toate activitățile particulare“[5].

Arborele din mijloc

          Un alt aspect al simbolismului crucii, ne atrage atenția René Guénon, este acela care o identifică cu „Arborele din Mijloc“, unul din numeroasele simboluri ale „Axei Lumii“.  „Linia verticală a crucii, imagine a acestei axe,  trebuie luată în considerare în mod principial: ea constituie trunchiul arborelui, în vreme ce linia orizontală formează crengile lui. Acest arbore se înalță în centrul lumii, sau mai degrabă al unei lumi, adică al domeniului în care se desfășoară o stare de existență, de felul stării umane. În simbolismul biblic, «Arborele Vieții» este plasat în mijlocul «Paradisului terestru», care reprezintă, la rândul său, centrul lumii noastre“[6]

Pe de altă parte, ne reamintește René Guénon, însăși crucea lui Hristos este identificată, în mod simbolic, cu „Arborele Vieții“, iar „ după o «legendă a Crucii» din Evul Mediu, ea ar fi fost făcută din lemnul «Arborelui Științei», așa încât acesta, după ce a fost instrumentul «căderii», ar fi devenit instrumentul «mântuirii». Se exprimă aici conexiunea acestor două idei de «cădere» și «mântuire», oarecum inverse una față de cealaltă, ca o aluzie la restabilirea ordinii primordiale“[7].

Nu putem vorbi de simbolismul crucii, fără a ne referi la opera fundamentală a lui Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”.  În volumul al II-lea, regăsim subcapitolul intitulat „Crucea şi  Arborele vieţii”. Îndrăzneaţă, afirmă autorul, „este asimilarea de către imageria, liturghia şi teologia creştină a simbolismului Arborelui Lumii. În acest caz, avem de-a face cu un simbol arhaic şi universal răspândit. Crucea, făcută din lemnul Arborelui binelui şi răului, este identificată sau se substituie Arborelui Cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de pe pământ în cer, copac veşnic ce stă în  mijlocul cerului şi al pământului, sprijină cu tărie Universul, arborele vieţii plantat pe Golgota. Numeroase texte patristice compară Crucea cu o scară, cu o coloană sau un munte, expresii caracteristice pentru Centrul Lumii. Este o dovadă că imaginea centrului se impunea firesc imaginaţiei  creştine”.

În volumul „Sensuri metafizice ale crucii”, apărut la Editura Hzmanitas în anul 2007, volum ce sintetizează lucrările unui colocviu dedicat simbolismului crucii în opera lui René Guénon, desfăşurat la Colegiul Noua Europă, în perioada ianuarie-mai 2002 seafirmă: „Tot ce se vede, tot ce alcătuieşte structura lumii create e o expresie a crucii. Lumea, în mod natural, ilustrează această structură a Posibilităţii universale, organizată pe dimensiunile crucii „[8].

Bibliografie

1.Codrescu, Răzvan, „O introducere în creştinism”. Bucureşti: Editura Christiana, 2016.

2.Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1986.

3.Guénon, René,  „ Simbolismul crucii“. București: Editura Herald, 2012.

4.Manolescu, Anca, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, „Sensuri metafizice ale crucii”. Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.

[1] Răzvan Codrescu, O introducere în creştinism, Bucureşti, Editura Christiana, 2016, p. 281.
[2] René Guénon, Simbolismul crucii, București, Editura Herald, 2012, p. 12.
[3] Op. Cit. p. 14.
[4] Op. cit. p. 29.
[5] Op. cit. p. 63.
[6] Op.cit. p. 79.
[7] Op. cit. p. 82.
[8] Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Sensuri metafizice ale crucii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007. p. 123.

Yuval Noah Harari, născut în anul 1976, este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim și are un doctorat în istorie la Universitatea Oxford. Este autorul cărților de succes internațional Sapiens: Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în românește în 2017), Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în românește în 2018) și  21 gânduri despre secolul al 21-lea (2018). Cărțile lui au fost traduse în peste patruzeci de limbi.

Cartea Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, pe care v-o prezentăm astăzi, este structurată în patru părți și un epilog. Părțile au titlurile: Revoluția cognitivă, Revoluția agricolă, Unificarea umanității, Revoluția științifică, iar epilogul are titlul: Animalul care a devenit zeu.

Volumul este scris din perspectiva teoriei evoluționiste. „Apariția unor noi moduri de a gândi și a comunica, în perioada cuprinsă între acum 70.000 și 30.000 de ani, constituie Revoluția Cognitivă. Ce anume a cauzat-o? Nu știm sigur. Teoria cea mai răspândită susține că niște mutații genetice întâmplătoare au modificat structura internă a creierului sapiens-ilor, permițându-le să gândească în moduri fără precedent și să comunice utilizând un tip de limbaj cu totul nou. Am putea să-i spunem mutația „Pomul Cunoașterii”. De ce a avut loc mai degrabă în ADN-ul sapiens-ilor decât în acela al neanderthalienilor? Tot ce putem spune e că a fost o pură întâmplare. Dar este mai important să înțelegem consecințele mutației „Pomul Cunoașterii” decât cauzele ei“. (op. cit. pp. 28-29)

Vasile Sebastian Dâncu (n. 1961) este un eseist, traducător, sociolog dar și om politic român, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, secția Filosofie, a Universității din Cluj-Napoca, cu un doctorat în sociologie. Este Prof. univ. dr. la Universitatea din București dar și la cea din Cluj, a fost senator în Parlamentul României, observator și deputat în Parlamentul European. Dintre cărțile pe care le-a scris amintim: „Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii“, eseuri, 2000; „Patrie de Unică Folosință. Eseuri de critică sociologică“, 2010; „O Românie interioară“, eseuri, 2013.

Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi este structurat în cinci capitole: „Politica“, „Statul“, „Societatea“, „Cultura“, „Noi“.

„Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l stabilim încă de la început este acela că societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale. (…)

Pe 18 martie 2019, Horia-Roman Patapievici a împlinit 62 de ani, prilej cu care profesorul și criticul literar Cristian Crăciun l-a numit „cel mai strălucit intelectual român al începutului de mileniu“.

Juriul celei de-a treia ediții a Premiilor Scriitorul lunii / Scriitorul anului, alcătuit din Gabriel Chifu (președinte), Mircea Mihăieș, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Ion Simuț, Răzvan Voncu, a ales, prin vot, Scriitorul lunii octombrie 2018 pe  Horia-Roman Patapievici, „pentru contribuția la promovarea culturii române în lume, pentru publicațiile în domeniul istoriei, culturii și literaturii, publicate în țară și în străinătate, ilustrate și de recentul volum, „Două eseuri despre paradis și o încheiere” (Editura Humanitas, 2018)“. La „Gala Scriitorilor Anului“ desfășurată la Iași, la sfârșitul anului 2018, Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof și eseist, a fost desemnat scriitorul anului 2018.