Iar mă întreabă facebook la ce mă gândesc. Mă gândesc la celebrul pasaj din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel:

„1. Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.

2. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

5. nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

6. nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

9. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte,

10. dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

12. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

13. Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.

Mă gândesc cât de departe suntem astăzi de cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Pavel. Dar am fost, vreodată, cu adevărat, aproape de ele? De vreo patruzeci de ani încoace mă interesează cărţile, mă interesează ce transmit ele şi am trăit, ani la rând, cu nădejdea că există o carte care să lumineze toate înţelesurile, în care să găsesc toate răspunsurile. Pe drumul deschis de filosoful Constantin Noica, am crezut, ani şi ani, că cel mai bun lucru este să devii un om de cultură, un om cultivat. Să presupunem că există un om care a citit toate cărţile, din toate domeniile, că le-a înţeles, că ne poate vorbi despre ele, că, din aşezarea lor, poate răspunde la toate întrebările. Ei bine, după mărturia Sfântului Apostol Pavel, acel om n-ar însemna nimic dacă nu ar avea dragoste. Am înţeles că, în scurt timp, vom putea pune întrebări pe google şi vom primi răspuns. Google a citit toate cărţile, nimeni nu poate concura cu el. Dar google nu are dragoste. Iisus nu a spus „Eu deţin adevărul” . Dacă ar fi spus aceasta, ar fi însemnat că adevărul este un secret ce poate fi scris pe o bucată de hârtie şi s-ar fi oferit averi, s-ar fi purtat războaie, spre a ajunge în posesia acelei hârtii. El a spus „Eu sunt adevărul”. Adevărul se trăieşte, se trăieşte cu fiecare fibră a fiinţei, cu mintea-inimă. Sunt bune şi cărţile, desigur, ne ajută să dobândim cunoştinţe, o profesie cu care să ne câştigăm existenţa, dar adevărul se trăieşte. Şi se trăieşte în orizontul dragostei, doar în orizontul dragostei. Mai avem noi, cei de astăzi, acces la acest orizont? A avut omenirea, vreodată, acces la el? În cartea „Isus al meu”, Gabriel Liiceanu ne spune: „Utopica iubire creştină! (…) Nu iubirea ar trebui să ne lege pe toţi, că asta nu se poate, ci urbanitas, civilitatea, buna creştere, respectarea aceloraşi reguli de viaţă care ne limitează libertatea din clipa în care ea se izbeşte de libertatea celuilalt. Iar când acestea nu sunt, nimic nu e, iar iubire cu atât mai puţin”. La asta mă gândesc în această dimineaţă: mai este capabil omul să-şi iubească aproapele, până la a-şi pune viaţa pentru el? A fost vreodată în stare, în afara orizontului sfinţeniei, al sfinţilor? Iar aproapele nu înseamnă cel de un sânge cu tine, cel din familia ta, ci cel în nevoie, cel căzut „între tâlhari”. Lumea trece, de câteva luni de zile, prin momente de cumpănă. Vom reuşi să ne regăsim, unii pe alţii, chiar dacă nu am făcut-o niciodată până acum, în lumina dragostei, sau ne vom afunda tot mai mult şi tot mai adânc în întunericul urii, al indiferenţei, al egoismului? Voi ce credeţi?

Dan D. Iacob