Faptele Spiritului – o laudatio doamnei Roxana Cristian

În ziua de 14 iulie 1984 trecea în “Ţara de Dincolo”, la vârsta de 79 de ani, într-o cameră a spitalului din Fălticeni unde fusese, cândva, un paraclis, Vasile Lovinescu, cel care, pornind de la opera lui René Guénon, a reuşit să contureze, prin cărţile sale, rădăcinile spirituale, tradiţionale, ale acestui neam. „Dacia hiperboreană”, „Creangă şi creanga de aur”, ” Jurnal alchimic”, „Monarhul ascuns”, “Incantaţia sângelui”, sunt numai cateva titluri dintr-o serie de volume ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca intelectualului român.

Vasile Lovinescu socotea ţinuturile românesti, prin geografia  şi  evoluţia lor, un important centru hiperborean, având o viaţă tradiţională care s-a menţinut, cu mici modificări, până la începutul secolului al XIX-lea, când, odată cu mişcările revoluţionare, România a trecut, încet dar sigur, de sub influenţa Orientului, fie ea  turco-islamică sau ruso-ortodoxă, sub aceea a Occidentului profan, în plină decadenţă spirituală.

Pe aceste meleaguri, Centrul Spiritual de care vorbeşte Vasile Lovinescu  şi-a lăsat vestigiile în numeroase urme arheologice (ceramica de Cucuteni, de exemplu), în folclor (basme şi balade),  monumente megalitice (Babele).

Ocultarea accentuată a centrului tradiţional românesc s-a produs, afirmă autorul citat, după revoluţia de la 1848, dar mai ales după anul 1877; după Primul Război Mondial ocultarea era aproape completă.

În acest context, arată Florin Mihăescu, unul din discipoli, putem avea acces, prin cunoaşterea şi asimilarea teoretică a operei lui René Guénon şi Vasile Lovinescu, la o „pregătire tradiţională suficient de intensă pentru a echivala cu o iniţiere virtuală, luând desigur ca suport practica integrală a exoterismului creştin. În paralel, trebuie intensificată atât cunoaşterea doctrinară, cât şi trăirea efectivă a simbolurilor, într-o încercare de ritualizare a existenţei”. Dar nu despre înţelesurile adânci ale paginilor scrise de Vasile Lovinescu vreau să vorbesc în aceste rânduri,   ci despre atmosfera de la întâlnirile de la Fălticeni, întru amintirea lui.

Începând cu anul 1985, în prima sâmbătă după 14 iulie, grupul de discipoli ai maestrului, în frunte cu Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, participă la pomenirea săvârşită, după Sfânta Liturghie, în biserică şi apoi la cavoul familiei Lovinescu, aflat în cimitirul de la intrarea în oraşul Falticeni. Seara, în sala de conferinţe a Muzeului “Irimescu” se desfăşoară un colocviu întru comemorarea marelui simbolog, aşa cum l-a numit Eugen Simion.

M-am alăturat acestui grup în vara anului 2005, în urma unui scurt dialog epistolary cu discipolii lui Vasile Lovinescu, dialog  prilejuit de apariţia, în anul 2004, a cărţii mele “Lasă-te locuit”, volum ce conţine un capitol dedicat vieţii şi operei marelui fălticinean.

Au fost, de-a lungul anilor multe întâlniri, dar mi-a rîmas în memorie cea din anul 2017, când au fost comemoraţi 33 de ani de la trecerea în “Ţara de Dincolo” a lui Vasile Lovinescu, număr simbolic, cu o încărcătură aparte, ducându-ne cu gândul la existenţa pământească a Mântuitorului.

Nu ideile sunt importante până la urmă, observa Marin Preda într-un rând, ci oamenii care le dau viaţă. Dar o idee pe care o slujeşti cu inima şi cu mintea ta, cu sufletul tău, ajunge să te locuiască într-o asemenea măsură, încât te naşte din nou, te transfigurează, te spiritualizează. Nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Şi, de cele mai multe ori, nu suntem decât receptaculi demni de o influenţă divină.

Acest lucru l-am observat, începând cu anul 2005, la domnul Florin Mihăescu şi la doamna Roxana Cristian. Primul ne-a părăsit acum câţiva ani, după ce trecuse pragul vârstei de 90 de ani, dar doamna Roxana, care a trecut pragul vârstei la care Vasile Lovinescu se năştea în “Ţara de Dincolo”,  continuă să ne însoţească vieţile, cu lumina ei.

Când, în anul 1931, Lucian Blaga l-a cunoscut, la Berna, pe Gandhi, a avut revelaţia unei existenţe care acoperea cuvântul. “Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. (…) Aveam astfel în faţa mea, întâia oară în viaţă, primatul existenţei spirituale faţă de cuvânt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem”.

Blaga a avut ocazia să cunoască mulţi scriitori, artişti, gânditori, critici, oameni de stat, de pe toate meridianele pământului, dar, mărturiseşte, “totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvânt. Întâia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvânt”.

Acelaşi sentiment l-am trăit, la rându-mi, de câteva ori în viaţă, în grade diferite, în faţa lui Constantin Noica, la Păltiniş, în vara anului 1986, în faţa părintelui Justin de la Mânăstirea “Petru Vodă”, în faţa profesorului A.M. Ciobanu, de la Roman, în faţa doamnei Geta Angheluţă şi în faţa celor doi discipoli ai lui Vasile Lovinescu, domnul Florin Mihăescu şi doamna Roxana Cristian.

De la o vreme nu mă mai mişcă discursurile, predicile, conferinţele, ci oamenii, iar la Fălticeni merg, în anii din urmă, nu neapărat pentru colocviu, ci pentru a participa  la pomenirea lui Vasile Lovinescu şi a o revedea pe doamna Roxana. Minutele de după pomenire, din preajma cavoului, când se împart coliva, colacii, vinul, momentele când gustăm, cu toţii, din pomană, apoi plimbarea prin oraş, până la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni, casă în care s-a născut şi a trăit, cu intermitenţe, Vasile Lovinescu, momentele din timpul mesei de prânz, completate de cele de la colocviu, stau, toate, sub pecetea prezenţei doamnei Roxana Cristian.

Obsevând-o am înţeles, pe viu, ce înseamnă a ritualiza existenţa: a fi o prezenţă de lumină în fiecare clipă, a zâmbi, a fi spontan, a spune lucrurilor pe nume, a fi deschis către întâlnirea cu celălalt, a-l vedea, nu doar a-l privi, a-i dedica atenţia ta, a făptui, calm, tot ceea ce trebuie făptuit, pentru ca viaţa de zi cu zi să aibă, clipă de clipă, o rădăcină în “Ţara de Dincolo”, în Duh.

Făcând aceasta, iar doamna Roxana Cristian la acest nivel de trăire a ajuns, devii un punct de iradiere sufletească, spirituală, şi oamenii sunt atraşi de tine ca de un magnet, venind, roiuri, roiuri, să ia Lumină. Vine multă lume la colocviu,  dar numai doamna Roxana Cristian, îmbrăcată de obicei într-o frumoasă ie, străluceşte.

Străluceşte cu o lumină ce te invită să asimţeşti lumina din Ziua Dintâi.

Când eşti prezent în preajma unor astfel de oameni te simţi ocrotit, simţi că viaţa este frumoasă şi că binele va izbândi în lume, simţi, vorba lui Dostoievski, faptul că frumuseţea va salva lumea.

Îmi amintesc cum atunci, în anul 2017, pe drumul spre Galeria Oamenilor de Seamă, doamna Roxana mergea în faţa mea, la braţul unei prietene din Oradea, iar eu o urmam, alături de o doamnă din Bucureşti. Bucuria de a fi în preajma ei m-a făcut, la un moment dat, să recit câteva versuri din poezia de dragoste a lui Eminescu, iar doamna Roxana, oprindu-se pentru câteva clipe, cu capul întors spre mine, continuând să se ţină de braţul prietenei sale, mi-a dat replica tot cu o strofă din poezia de iubire a lui Eminescu. Momentul m-a copleşit prin firescul lui, prin valul de tinereţe pe care l-am simţit revărsându-se asupra mea de pe chipul ei iradiind de o tainică lumină, făcându-mă să asimţesc adierea Duhului.

La Galeria Oamenilor de Seamă  ne-a deschis uşi la care vizitatorii obişnuiţi nu au acces, recompunând pentru noi felul în care arăta casa pe vremea când, într-o aripă a ei, trăia Vasile Lovinescu cu soţia: ne-a arătat unde uşa ce dădea din baie în cameră, unde era soba, unde se servea cafeaua, unde era aşezat pătuţul micului Vasile, după ce venise pe lume, în anul 1905. În acea casă doamna Roxana a venit de zeci de ori, a trăit multe zile, a dormit multe nopţi, astfel încât, acum,  se mişcă prin ea cu firescul unui vechi locatar. Ajunşi în faţa panoului cu fotografiile lui Vasile Lovinescu surprins în diverse ipostaze –  singur, cu soţia, cu prietenii – , ne istoriseşte povestea fiecărei poze: unde a fost făcută, când, de către cine. Privind apoi la vitrina cu cărţile maestrului, nu-şi ascunde tristeţea că n-au fost expuse toate volumele, deşi a avut grijă să le doneze  muzeului.

Când ai privilegiul să fii în prejma unui om în stare să-ţi dea atâtea amănunte, pentru simplul fapt că le-a trăit, simţi cum imaginea de pe soclu a maestrului capătă carne, sânge, coboară şi te însoţeşte.

Greşim grăbindu-ne să-i percepem ca pe nişte statui pe cei care şi-au trăit gândul şi viaţa pentru noi, ratând întâlnirea reală cu ei şi trăind riscul de a cădea în capcana limbii de lemn când vrem să-i sărbătorim, să-i comemorăm.

Dar în prezenţa doamnei Roxana acest risc nu există, pentru simplul motiv că viaţa ei s-a împletit, de la 16-17 ani, cu viaţa maestrului, evoluţia ei sufletească, spirituală, fiind ocrotită, pas cu pas, an după an, de prezenţa, scrisorile şi cărţile lui. În anii în care Vasile Lovinescu a trăit la Bucureşti, o vizita de două trei ori pe săptămână în apartamentul din Drumul Taberei, unde doamna Roxana locuia împreună cu soţul, sunând la uşă fix la ora 18.00 şi plecând, de multe ori, aproape de miezul nopţii. Vasile Lovinescu venea şi pleca cu transportul în comun, iar peste ani, doamna Roxana a realizat faptul că staţia unde se urca purta numele Eugen Lovinescu, iar staţia din preajma blocului ei, unde cobora, purta numele Lovinescu. Semne.

Vorba lui Nichita Stănescu: „Semnul este, nu-l vedem / Stăm pe un cap de zeu fără să ştim/ Mâncăm legea timpului spunându-i sâmbure de nucă/ Necitită ea poate fi mâncată/ (…) Strig: Nu ochiul trebuie deschis ci vederea”.

Dar Vasile Lovinescu ştia să vadă, iar discipolii lui au învăţat, la rândul lor, prin învecinare, să vadă.

Învăţarea prin învecinare.

Lumea de astăzi arată ca nelumea, pentru că nu mai ştim cu cine să ne învecinăm: cu ce cărţi, cu ce filme, cu ce oameni, cu ce expoziţii sau manifestări culturale, cu ce spectacole de teatru, concerte, colocvii…

Îmi amintesc cum, într-un an, la colocviul de la Muzeul “Irimescu”, la începutul cuvântului său, amintind asistenţei faptul că în sală se află şi un scriitor de la Piatra Neamţ, doamna Roxana a rememorat clipele în care, aflându-se cu Vasile Lovinescu în Ţinutul Neamţ, acesta a întrebat-o dacă ştie de ce sunt aici atâtea denumiri care te duc cu gândul la nemţi: Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ, Mănăstirea Neamţ, Nemţişor. Nu ştia, desigur, era foarte tânără pe atunci, nu împlinise  20 de ani, şi maestrul i-a dezlegat misterul: când spui neamţ, i-a atras el atenţia, trebuie să te gândeşti la german, la germinare, la sămânţă, la Saint Germain.  Abia atunci acest ţinut ţi se revelează ca unul purtător de seminţe ale spiritului, aşa cum este aşezat, în jurul muntelui Ceahlău, munte sfânt, “munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit”, cum l-a numit Mihai Eminescu.

Vasile Lovinescu a fost mai mult decât un om de cultură, mai mult decât un erudit: a fost un iniţiat. Iar iniţiatul are puterea, dincolo de a privi lumea sub unghiul estetic, sub cel filosofic sau teologic, să ne facă să asimţim adevăruri spirituale la care puţini au acces. De aceea, cărţile lui  nu pot fi înţelese decât dacă, hrănindu-te cu ele, reuşim să evoluăm  spiritual, să rodim cele citite.

De-a lungul anilor am participat la zeci de lansări de carte, la vernisaje, conferinţe, colocvii, iar acum, privind în urmă, mă întreb cu ce m-am ales.

Cu mai nimic, din păcate. Şi asta pentru că cei mai mulţi creatori la a căror sărbătorire am participat erau la un nivel spiritual modest. Ţuţea vorbea într-un rând de aflarea în treabă la români şi cred că spusa lui se poate aplica, dincolo de orizontul politic, economic, social şi la orizontul cultural. Până când nu vor apărea în cultura română tot mai mulţi oameni a căror existenţă să acopere cuvântul, târgurile de carte, expoziţiile de pictură, festivalurile de teatru, concertele, tot felul de manifestări “culturale” care, de  obicei, înghit mulţi bani, nu vor reuşi să mişte cu adevărat acest popor, nu vor reuşi să-l ajute să evolueze sufleteşte, spiritual. Adevărata cultură mută munţii din loc, dar ea nu poate fi făcută decât de oameni a căror existenţă acoperă cuvântul. Ne plângem că nu sunt bani pentru cultură, când ar trebui să ne plângem că nu sunt oameni pentru cultură. Când vor apărea aceşti oameni vom înţelege că naşterea din nou a unui neam este cu putinţă, indiferent de condiţiile materiale.

Să ne gândim ce a făptuit un Gandhi în India, ce a făptuit un Eminescu la noi, dar, înainte de toate, să ne gândim ce a făptuit Iisus Hristos, în doar trei ani de viaţă publică, fără mijloace materiale.

Avem nevoie de  oameni-lumină de tăria doamnei Roxana Cristian.

Altfel, ne vom afla în treabă, cheltuind, haotic, puţinii bani alocaţi culturii, spre a face manifestări ce nu vor rodi în fiinţa neamului românesc, continuând, după toate conferinţele, colocviile, târgurile de carte, spectacolele, concertele, vernisajele, aniversările, comemorările, după ce se vor fi stins toate artificiile,  să bâjbâim, prin întuneric, spre ţinte nedesluşite.

Faptele spiritului nu se trâmbiţează, nu fac rating la ştirile de seară, iar cărţile despre ele nu sunt din categoria bestseller. Faptele Spiritului sunt discrete, dar sămânţa sădită de ele în adâncul fiinţei celor ce sunt prezenţi la astfel de fapte, va da roadă multă.

Vă mulţumesc, doamnă Roxana Cristian.

Am stat lângă dumneavoastră, de-a lungul anilor, preţ de mai multe ore, ca lângă o flacără, iar focul ce vă animă fiinţa a aprins, vremelnic, înlăuntrul meu, focul.

Inevitabil, a trebuit să ne luăm rămas bun, iar flacăra pe care o simţeam în noi a început să pălească sub potopul acestei lumi aflate pe o spirală descendentă, întru întuneric, în absenţa prezenţei dumneavoastră, care o întreţinea.

Mă observ, adesea, şi mă îngrozesc de reacţiile viscerale, pulsionale, violente pe care le am, provocat de ceea ce se întâmplă în jurul meu. De cele mai multe ori mă căiesc şi-mi pare rău de ce am făcut, de felul în care am reacţionat într-o situaţie sau alta. Atunci încep să înţeleg cât de puţin am păstrat din întâlnirea cu oamenii-lumină.

Multe cuvinte, puţină iubire…

Dar ce binecuvântare că ni s-a dat şansa de a reîncepe urcuşul sufletesc, spiritual, cu fiecare zi, şansa de a pune, mereu şi mereu,  început bun.

Vom reuşi să fim pământul cel bun, din care sămânţa pe care o sădiţi, înlăuntrul nostru,  prin simpla dumneavoastră prezenţă, să rodescă?

Dan Dumitru Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.