Simbolismul crucii

Pentru creștinii ortodocși și pentru cei romano-catolici, simbolismul crucii este legat de răstignirea Mântuitorului Hristos, cel care a transformat crucea din obiect de supliciu în poartă spre cer. Se crede că Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a descoperit, în anul 326, la Ierusalim, lemnul Crucii de pe Golgota. Sinodul VII Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 787, a stabilit că modelul de cinstire a Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf, ca semn identitar şi sfinţitor.

“Prin vertical ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pământ, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea ( ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere a orizontalei cu verticala  semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mântuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin racordarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfânt)”[1]

În bisericile apărute odată cu Reforma lui Martin Luther de la începutul secolului al XVI-lea, crucea este privită într-un mod diferit, deoarece protestantismul acceptând  ca rădăcină doctrinară doar Sfânta Scriptură nu şi Sfânta Tradiţie, cultul Sfintei Cruci ţinând de Sfânta Tradiţie, acceptată de bisericile ortodoxe şi romano-catolice. Astfel, în religia protestantă  crucea nu are simbolismul pe care l-a căpătat în  bisericile tradiţionale.

Dincolo de abordările simbolice prezente în sistemele teologice, în rândurile ce urmează vom încerca să arătăm, pornind de la cartea lui René Guénon, „Simbolismul crucii“, apărută la București, la Editura Herald, în anul 2012, că acest simbol  are o arie de răspândire mult mai vastă decât cea prezentă în creștinism.

„Crucea este un simbol care, sub diverse forme, se întâlnește aproape pretutindeni, și asta din cele mai vechi timpuri; prin urmare, ea este foarte departe de a aparține în mod propriu și exclusiv creștinismului, cum ar putea fi tentați să creadă unii. Trebuie spus chiar că creștinismul, cel puțin sub aspectul său exterior și îndeobște cunoscut, pare a fi pierdut întrucâtva din vedere caracterul simbolic al crucii până la a nu o privi decât ca pe semnul unui fapt istoric. În realitate, aceste două puncte de vedere nu se exclude câtuși de puțin, cel de-al doilea nefiind într-un anumit sens decât consecința primului“[2].

„În particular, putem spune că Hristos a murit pe cruce în virtutea valorii simbolice pe care crucea o are în ea însăși și care i-a fost recunoscută, întotdeauna, de toate tradițiile; astfel că, fără a-i diminua cu nimic semnificația istorică, aceasta poate fi privită ca fiind derivată din valoarea ei simbolică“[3].

Simbolismul metafizic al crucii

          René Guénon atrage atenția asupra faptului că majoritatea doctrinelor tradiționale simbolizează realizarea „Omului universal“ (care nu există decât virtual, în genul unui arhetip ideal), printr-un semn ce este pretutindeni același, deoarece face parte din semnele legate  de Tradiția primordială. Acest semn este semnul crucii, el reprezentând modul în care este atinsă realizarea „Omului Universal“, prin comuniunea perfectă a totalității stărilor ființei.

„Dubla desfășurare a ființei poate fi privită ca efectuându-se pe de o parte orizontal, adică la un nivel sau treaptă de existență determinată, și pe de altă parte vertical, adică în suprapunerea ierarhică a tuturor treptelor“[4].

„Centrul crucii este punctual în care se conciliază și se rezolvă toate opozițiile; în acest punct se stabilește termenilor contrari, care, în realitate, nu sunt contrari decât conform punctelor de vedere exterioare și particulare ale cunoașterii distinctive. Din activitatea Principiului derivă toate activitățile particulare“[5].

Arborele din mijloc

          Un alt aspect al simbolismului crucii, ne atrage atenția René Guénon, este acela care o identifică cu „Arborele din Mijloc“, unul din numeroasele simboluri ale „Axei Lumii“.  „Linia verticală a crucii, imagine a acestei axe,  trebuie luată în considerare în mod principial: ea constituie trunchiul arborelui, în vreme ce linia orizontală formează crengile lui. Acest arbore se înalță în centrul lumii, sau mai degrabă al unei lumi, adică al domeniului în care se desfășoară o stare de existență, de felul stării umane. În simbolismul biblic, «Arborele Vieții» este plasat în mijlocul «Paradisului terestru», care reprezintă, la rândul său, centrul lumii noastre“[6]

Pe de altă parte, ne reamintește René Guénon, însăși crucea lui Hristos este identificată, în mod simbolic, cu „Arborele Vieții“, iar „ după o «legendă a Crucii» din Evul Mediu, ea ar fi fost făcută din lemnul «Arborelui Științei», așa încât acesta, după ce a fost instrumentul «căderii», ar fi devenit instrumentul «mântuirii». Se exprimă aici conexiunea acestor două idei de «cădere» și «mântuire», oarecum inverse una față de cealaltă, ca o aluzie la restabilirea ordinii primordiale“[7].

Nu putem vorbi de simbolismul crucii, fără a ne referi la opera fundamentală a lui Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”.  În volumul al II-lea, regăsim subcapitolul intitulat „Crucea şi  Arborele vieţii”. Îndrăzneaţă, afirmă autorul, „este asimilarea de către imageria, liturghia şi teologia creştină a simbolismului Arborelui Lumii. În acest caz, avem de-a face cu un simbol arhaic şi universal răspândit. Crucea, făcută din lemnul Arborelui binelui şi răului, este identificată sau se substituie Arborelui Cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de pe pământ în cer, copac veşnic ce stă în  mijlocul cerului şi al pământului, sprijină cu tărie Universul, arborele vieţii plantat pe Golgota. Numeroase texte patristice compară Crucea cu o scară, cu o coloană sau un munte, expresii caracteristice pentru Centrul Lumii. Este o dovadă că imaginea centrului se impunea firesc imaginaţiei  creştine”.

În volumul „Sensuri metafizice ale crucii”, apărut la Editura Hzmanitas în anul 2007, volum ce sintetizează lucrările unui colocviu dedicat simbolismului crucii în opera lui René Guénon, desfăşurat la Colegiul Noua Europă, în perioada ianuarie-mai 2002 seafirmă: „Tot ce se vede, tot ce alcătuieşte structura lumii create e o expresie a crucii. Lumea, în mod natural, ilustrează această structură a Posibilităţii universale, organizată pe dimensiunile crucii „[8].

Bibliografie

1.Codrescu, Răzvan, „O introducere în creştinism”. Bucureşti: Editura Christiana, 2016.

2.Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1986.

3.Guénon, René,  „ Simbolismul crucii“. București: Editura Herald, 2012.

4.Manolescu, Anca, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, „Sensuri metafizice ale crucii”. Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.


[1] Răzvan Codrescu, O introducere în creştinism, Bucureşti, Editura Christiana, 2016, p. 281.
[2] René Guénon, Simbolismul crucii, București, Editura Herald, 2012, p. 12.
[3] Op. Cit. p. 14.
[4] Op. cit. p. 29.
[5] Op. cit. p. 63.
[6] Op.cit. p. 79.
[7] Op. cit. p. 82.
[8] Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Sensuri metafizice ale crucii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007. p. 123.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.