Postate prin social-media (3)

24 aprilie 2020

De cinci mii de ani, de când avem vești despre civilizațiile umane, de la Sumer încoace, omenirea se mișcă în orizontul fricii, foamei și erosului. Frica de a nu avea cu ce trăi, de a nu avea un adăpost, haine, hrană, foamea de alimente, bani, bunuri, funcții, onoruri. Al treilea orizont este erosul, înțeles, de cele mai multe ori, doar la dimensiunea lui trupească, hormonală. Au trecut mii de ani de la civilizația sumeriană, s-au succedat diferite forme de organizare a societății, culminând, astăzi, cu capitalismul și socialismul, dar cele trei orizonturi sub puterea cărora curge viața omului sunt aceleași: frică. foame, eros. De mai bine de o lună de zile, datorită pandemiei, omenirea este constrânsă să trăiască după reguli impuse, de la stat la stat, de guvern, parlament, președinție. În aceste condiții restrictive, orizonturile de care aminteam își dezvăluie fața hidoasă: frica se amplifică, multiplicându-se în tot felul de frici pe care înainte le încercam mai puțin (frica de a contacta virusul și a muri în scurt timp, sau frica de o criză alimentară, de lipsa banilor), foamea ne îndeamnă să facem cumpărături în exces, provizii, iar erosul, dacă se menține doar la nivelul epidermei, combinat cu alcoolul, ne dă, poate, mai mult ca altădată, iluzia că evadăm, vremelnic, din strânsoarea lațului în care ne simțim prinși. În situații limită prelungite, oamenii își arată adevărata față, aducându-ne în memorie expresia homo homini lupus, omul este lup pentru om.

Ce vreau să spun?

Dacă autoritățile nu vor ști să relaxeze, pas cu pas, situația actuală, fără a risca revenirea pandemiei, dacă viețile noastre nu vor fi lăsate, treptat, să intre în normalitate, dacă criza economică nu va fi ținută sub control, efectele devastatoare vor fi mult mai mari, incalculabil de mari, față de cele pricinuite de temutul virus. Știu, crizele sunt efecte colatareale ale pandemiei, dar mai știu că natura umană, chiar înconjurată de confort, așa cum este ea astăzi în lumea civilizată, e foarte vulnerabilă, vulnerabilitatea determinând-o, în condiții limită, să lupte pe viață și pe moarte pentru supraviețuire. Sper să nu ajungem acolo, dar asta depinde foarte mult de modul cum vor reuși, cei care ne conduc astăzi, să gestioneze crizele ce vor urma după 15 mai. Cei mai mulți dintre noi trăim de la un salariu la altul, de la o pensie la alta, într-un echilibru fragil, iar crizele ce se profilează acum la orizont pot spulbera ușor acest echilibru. Să nu uităm: cei ce mătură străzile, ca și cei ce ocupă fotolii ministeriale, trăiesc, deopotrivă, sub orizontul fricii, foamei, erosului.
Vom avea înțelepciunea, știința, să gestionăm crizele ce vor veni după 15 mai, când, treptat, treptat, lucrurile vor încerca să revină în matca lor?
Nu am un răspuns, nimeni nu are un răspuns, acum, astăzi.

Vom trăi și vom vedea! Vom trăi? Mai curând, cred că vom încerca să supraviețuim… Așa cum ne învăța Coșbuc:„Viața asta-i bun pierdut, când n-o trăiești cum ai fi vrut…“

Știu, ce e val, ca valul trece…. Da, dar depinde cum trece, ce urme lasă… Nimeni nu știe….Cred că abia la sfârșitul anului 2022 vom putea trage o linie și vom putea începe să știm….

Până atunci, „vreme trece, vreme vine…“

 *

 

22 aprilie 2020

Sensul unei vieţi, mai ales atunci când eşti trecut de 65 de ani, este traiul de zi cu zi în mijlocul celor dragi din familie. Societatea românească, aşa cum a păşit în ultimii 30 de ani, a dus, de la sine, la izolarea celor mai multor oameni trecuţi de 65 de ani: copii şi nepoţi plecaţi, la muncă, peste mări şi ţări, sau în oraşe îndepărtate ale ţării, copii şi nepoţi foarte ocupaţi, care sună rar, telegrafic. Seniorii noştri rrau izolaţi şi înainte să vină această criză peste noi, iar cei care sunt binecuvântaţi de prezenţa familiei în preajma lor sunt fericiţi. Hoteluri, de lux? Tot confortul? Dar nu înţelegeţi? Ei au tot confortul doar în sânul familiilor lor! Există, pentru ei, riscuri ale îmbolnăvirii? Dar pentru cine nu există? Riscul de a face o cădere psihică, o depresie, prin mutarea forţată în nu ştiu care Paradis, asta mi se pare marele risc. Să mori de inimă rea, nu de virus, asta ne paşte. Să nu fie!

*

22 aprilie 2020

Au trecut şi cele trei zile de Paşti. Programele de ştiri, care au abordat, în zilele din urmă, teme legate de viaţa Bisericii, au revenit la temele laice. Singura ştire care mai ţine vie legătura cu Biserica este cea despre starea de sănătate a Înaltpreasfinţitului Pimen, episcop al Sucevei, care este internat, în stare gravă, la Bucureşti, pentru că a contactat virusul ucigaş. S-a tot vorbit în ultimul timp despre împărtăşania cu aceeaşi linguriţă, despre puterea Sfintei Euharistii de a anihila orice pericol ce ar aduce boală celui ce se împărtăşeşte. Aşa cum ştim, preoţii consumă, după Sfânta Liturighie, tot ce rămâne în Sfântul Potir, după împărtăşirea credincioşilor. Mai ştim că, în mediul monahal, Sfânta Liturghie este oficiată zilnic (în afara unor zile oprite, aşa cum este Sâmbăta Mare, când trupul lui IIsus este în mormânt). La mănăstirea Sf. Ioan, la care Înaltpresfinţitul Pimen slujeşte, au fost prezente, în luna martie, câteva persoane care, mai apoi, au fost diagnosticate pozitiv, în ceea ce priveşte infectarea cu Coronavirus. Aşa cum se obişnuieşte, cred că aceste persoane au cerut o binecuvântare Înaltpreasfinţitului, binecuvîntare care presupune şi atingerea creştetului, aşa explicându-se molipsirea episcopului. Trăind în mediul monahal, episcopul se împărtăşea foarte des, cu alte cuvinte, puterea lui Hristos era cu el. Şi acum vine tema sensibilă. Efectul Sfintei Împărtăşanii este, în primul rând, la nivel sufletesc, spiritual. Ea nu imunizează trupul. Dacă ar fi aşa, ar însemna că cei care se împărtăşesc cu vrednicie, cu post, cu rugăciune, nu se îmbolnăvesc niciodată. Ştim însă că şi sfinţii au purtat pe umeri boli grele, iar Sfântul Apostol Pavel ne spune că purta un „ghimpe” în trupul lui. El l-a rugat pe Hristos să scoată această neputinţă din trupul lui, dar Mântuitorul i-a răspuns că îi este de folos, din punct de vedere duhovnicesc, să o rabde. Sfânta Împărtăşanie nu are efecte magice, nu este un panaceu.

Părintele Constantin Sturzu afirmă, într-un articol dedicat felului în care ne împărtăşim:”Pe scurt, iată care ar fi reperele în privinţa împărtăşirii cu (ne)vrednicie: 1) Simplul fapt că venim la Sfânta Liturghie şi ne cuminecăm nu ne conferă vrednicie, căci euharistia nu ne preschimbă în chip magic (se poate chiar degenera într-o atitudine compulsivă). 2) Deşi se cere pregătire duhovnicească adecvată, împărtăşania nu se primeşte ca încununare a acestor eforturi ascetice, ca un premiu pentru efortul depus sau ca o răsplată că suntem cuminţi şi virtuoşi, ci este darul Domnului pentru noi. 3) Este nevoie de smerenie şi de pocăinţă, de o recunoaştere continuă a nevredniciei noastre; doar aşa putem fi învredniciţi de Dumnezeu spre a ne împărtăşi. 4) Împărtăşirea este intrarea într-o relaţie foarte intimă cu Dumnezeu ca Persoană. 5) Proximitatea lui Dumnezeu, comuniunea cu El vindecă firea omenească de multele boli şi neputinţe. 6) După ce ne împărtăşim, suntem chemaţi să rămânem centraţi pe Dumnezeu, căutând a ne umple toate ale vieţii noastre de prezenţa Lui, adâncindu-ne şi mai mult în dragostea Sa”.

Proximitatea lui Dumnezeu, comuniunea cu El, ne aminteşte părintele, vindecă firea omenească de multele boli şi neputinţe. Aşa este, dar vindecările rămân minuni, taine ale lui Dumnezeu. De aceea, chiar şi cei ce se ştiu râvnitori întru Hristos, care se spovedesc şi se împărtăşesc des, nu trebuie să-l ispitească pe Dumnezeu, ci să se protejeze, ca noi toţi, în această perioadă, să menţină distanţarea socială, şi izolarea. Poziţia corectă faţă de împărtăşanie, tot părintele ne-o reaminteşte: “Când susţinem că am fi vrednici, atunci suntem cei mai nevrednici în a ne împărtăşi. De aceea, în toată rânduiala sau canonul pe care-l facem înainte de a ne împărtăşi nu afirmăm niciodată că am fi vrednici spre aceasta, ci în permanenţă şi în multe feluri ne arătăm a fi nevrednici de o asemenea cinste. În rugăciunea a patra sunt enumerate atât de multe păcate încât spunem, o dată cu Sfântul Simeon Metafrastul, că „am ajuns cu totul sălaş diavolului”. Imediat însă ce ne vedem cu totul vinovaţi şi nevrednici de cuminecare, ne exprimăm, în acest canon de rugăciune, o aceeaşi nădejde: anume că nimic din aceste fărădelegi ale noastre n-ar putea „birui iubirea Lui dumnezeiască”.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.