Postate prin social-media (1)

6 aprilie 2020

Dragi prieteni, vreau să vă dăruiesc un text care pe mine m-a impresionat atunci când l-am citit şi la care mă gândesc adesea. Cred că este potrivit şi pentru vremurile de acum… L-am repovestit în una din cărţile mele…

„Ospățul lui Babette

Isak Dinesen are o povestire în care într-un sat pierdut pe coasta Danemarcei, în care locuitorii erau foarte religioși, ajunge o femeie. Comunitatea fusese dominată mulți ani de un pastor sever ce mergea pe calea creștinismului îndârjit care vede în lume un rău și îndeamnă la abandonarea plăcerilor lumești. Femeia venea din Franța cuprinsă de revoluție și a bătut la casa unde locuiau cele două fete ale pastorului, bătrâne acum, nemăritate, reușind să se angajeze ca bucătăreasă. A învățat repede să gătească mâncarea pe care o mâncau sătenii (pâine, pește, lapte și combinațiile lor posibile) și așa au trecut 14 ani.
Într-o zi, pe când fetele se pregăteau să sărbătorească centenarul nașterii tatălui lor, veni o scrisoare în care se afla un cec. Babette câștigase loteria la care, odată pe an, un prieten de la Paris îi cumpăra un bilet. Vreau să pregătesc eu masa pentru sărbătoarea centenarului tatălui vostru, le spuse surorilor și plecă într-un oraș îndepărtat, pentru a face comenzile. Tip de paisprezece ani se hrănise și cu vise, iar acum ele puteau deveni realitate. În fine, a sosit ziua cea mare, Babette a așternut o față de masă albă, de in, pe ea a pus veselă de import, sfeșnice de argint și pahare de cristal. Și banchetul începu. Vinurile au fost urmate de tot felul de mâncăruri excelente, iar pe măsură ce mâncau, în mesenii veniți cu hotărârea de a nu se bucura de bucate, avea loc o metamorfoză. Magia mâncării era mai puternică decât ideile pe care le aveau în minte.

Încet, încet, ochii, vocile, cuvintele, gesturile s-au umplut de bunătate și bucurie și frumoasa adormită care trăia uitată înlăuntrul lor s-a trezit din somn. Și s-au întors la copilărie. Când au părăsit casa, băteau din palme într-un cerc mare și cântau cântece de demult.

– Acum ești bogată, îi spuse una din surori, și vei pleca de la noi.

– Nu sunt bogată, veni răspunsul. Am cheltuit totul pentru acest ospăț. Atât costă o masă pentru 13 persoane la restaurantul parisian la care am lucrat.
Timp de 14 ani Babette a trăit alături de săteni, a preparat și a mâncat mâncărurile cu care ei erau obișnuiți, dar n-a uitat nicio clipă de unde venise. Ceea ce iubește memoria, s-a spus, este veșnic. În tăcerea ei erau amintiri ale bucuriilor trecute, necunoscute celorlalți. Era inutil să le-o spună, n-ar fi înțeles. Nu trăim doar cu pâine ci și din cuvintele care conțin amintirea unei fericiri trecute. Ca să tânjim după ceva trebuie mai întâi să ne bucurăm de posesia lui. Dragostea vrea să repete, să recupereze în viitor un timp pierdut.

Viața ne așază, după reguli numai de ea știute, unii în preajma altora, deși în fiecare dintre noi locuiește un alt vis, deși bucurii trecute, necunoscute celorlalți, sunt comoara memoriei noastre afective. Ne revoltăm adesea când vedem că ceilalți nu ne înțeleg, pentru că, din așezarea noastră, lucrurile sunt simple. Uităm că felul de mâncare pe care l-am mâncat și după care tânjim ei nici nu-l bănuiesc, mulțumindu-se cu o hrană care, dincolo de faptul că îi ajută să meargă și să vorbească, nu le oferă bucurie. Ori, ce este viața fără bucuria de a trăi?
Pentru filosofie, spunea sugestiv Constantin Noica, trebuie să ai organ, așa cum ai câte un organ pentru diferitele funcții umane. Continuându-i gândul, pot spune că și pentru bucurie trebuie să ai organ. Dar pentru a înțelege ce este bucuria trebuie să o punem în balanță cu desfătarea. Bucuria implică întâlnirea cu ceilalți, accederea la o stare în care ne dăruim unii altora, în timp ce desfătarea are în miezul ei eul, doar eul și satisfacerea pornirilor lui. Te poți desfăta cu o mâncare bună, cu o sticlă de vin sau cu o femeie de care nu te leagă decât dorința trupească, dar nu te poți bucura decât împreună cu prietenii de o mâncare pe care ai pregătit-o și pentru ei, de un pahar cu vin, de o vorbă cu tâlc, de acea atmosferă care se naște din buna întâlnire, din întâlnirea dezinteresată, întru suflet”.

*

1 aprilie 2020

Astăzi, în jurul orei 15.00, am mers la market, să cumpăr câte ceva. Pe stradă, aproape nimeni, nici oameni, nici maşini. În magazin, lume puţină, cu vârste până în 60 de ani. La casa de marcat…..doar eu. Nu m-am grăbit, am pus, în ordine, produsele în plase, am plătit şi am plecat. Pe drumul de întoarcere m-am odihnit puţin pe o bancă. Unde este bătrâna care stătea, zi de zi, pe o bancă apropiată, aşteptând un bănuţ? Ea nu-şi pune problema, desigur, că nu are voie să iasă din casă, la vârsta ei, ci că iese degeaba, pentru că nu mai sunt trecători. O patiserie are, pe geam, un afiş care specifică faptul că se vând produse doar la pachet, pentru acasă; mesele şi scaunele din patiserie sunt înconjurate cu o bandă lată, colorată, care mi-a amintit scenele din filmele americane, când, după o crimă, locul respectiv este împrejmuit cu o bandă lată. Ce vreau să spun?
Dacă această stare de izolare, necesară acum, se va prejungi peste măsură, ne vom obişnui să trăim aşa, cu oameni puţini pe străzi, cu maşini puţine aflate în circulaţie…(când eram copil, în mahalaua Precista, în anii 60 ai secolului trecut, ne jucam nestingheriţi pe stradă, pentru că maşinile treceau rar, foarte rar). Da, ne vom reobişnui cu oraşul din anii 70, mă refer, desigur, la densitatea umană de pe străzi, la densitatea mijloacelor de transport…Când criza aceasta va trece, vom fi uimiţi de unde au răsărit, deodată, atâţia oameni, atâtea maşini. Îmi aduc aminte de o scenetă în care un tânăr arhitect era pus, la început de carieră, să proiecteze casa scării de la blocuri. Anii au trecut, arhitectul a îmbătrânit şi, la un moment dat, aflaţi pe pragul unui proiect arhitectural major, şeful îi spune: Te rog să alegi, spre a proiecta, ce vrei. Dar el: Pot să-mi aleg să proiectez casa scării? Asta proiectase toată viaţa….

Poate că, după ce se vor ridica aceste interdicţii, vom ieşi cu frică din casă, ne vom apropia cu teamă unii de alţii, vom evita să dăm mâna, să ne sărutăm pe obraz, să ne îmbrăţişăm…Poate….Nu ştiu….Dar simt că relaţiile interumane se vor schimba, cel puţin o vreme…

*

Zilele trecute, când librăriile erau încă deschise, am cumpărat volumul George Orwell, „Despre libertate”, o antologie din tot ce a scris acest autor pe tema amintită. Nu am reuşit, până acum, decât să-l răsfoiesc. Iată titlul unui capitol:” Dacă libertatea înseamnă cu adevărat ceva, atunci înseamnă dreptul de a le spune oamenilor ce nu vor să audă”.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.