În sistemul său filosofic, Noica ajunge la conceptul de undă, împrumutat din fizică. Dar nu mai este vorba, de rândul acesta, despre undele materiei, despre undele lacului ori ale gravitației, ci despre undele ființei. Iar conceptul de undă ne duce cu gândul la conceptul de vibrație. Fiecare ființă are o vibrație a ei: una vibrează la poezie, alta la pictură, la muzica simfonică, la filme artistice sau documentare, la bani, la starea materială, la conturile din bănci, le vederea unui trup frumos, și așa mai departe.
Când te întâlnești cu cineva ar trebui să-l întrebi care-i este vibrația.
Vibrează odată cu ritualul Bisericii, cu Sfintele Taine, vibrează odată cu îndrăgostirea, cauți pe cineva de care să te îndrăgostești, sau cauți doar un partener de sex, o femeie, sau un bărbat pe care s-o (să-l) iubești doar pentru că a căzut noaptea peste voi și vi s-a făcut frig, sau cauți un om în palmele căruia să-ți așezi sufletul, căruia să-i spui cel mai intim gând?
Acum vreo trei ani am fost într-o tabără în munții Apuseni, o tabără aflată sub pecetea doctrinei lui Rudolf Steiner. Acolo am cunoscut, între alții, un domn care studiase, timp de mai bine de 20 de ani, doctrina lui Rudolf Steiner. L-am ascultat și am încercat, la rândul meu, să-i vorbesc despre sihaștrii de pe Muntele Athos, mărturisitori ai Luminii Taborice sau ai Luminii Învierii, de sihaștrii din Tibet, mărturisitori ai lui Budha. M-a ascultat, apoi mi-a spus: Se prea poate să fie așa cum povestiți, dar acolo este altă vibrație, de care sistemul de gândire al lui Rudolf Steiner este străin.
Și atunci am înțeles: depinde unde te situezi cu vibrația ta, depinde ce vibrație poartă felul tău de ființă.
Ajuns la vârsta senectuții, Gabriel Liiceanu recunoaște faptul că filosoful Constantin Noica a încercat să-l atragă, în anii tineri, într-un scenariu care nu era al lui – scenariul culturii de performanță. Noica era cuceritor, era dominator și, tânăr fiind, nu i te puteai sustrage: într-o societate care nu oferă posibilitatea împlinirii în social, a împlinirii în politică, le spunea el, ești condamnat să faci cultură. Iar eu vă pot învăța, continua Noica, vă pot antrena spre a vă scălda în mările calde ale culturii, spre a ajunge să puneți surdină Eului și a scrie o carte care să împingă cultura română înainte. Tentant scenariu, dar niciunul din cei antrenați de marele filosof – Sorin Vieru, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Vasile Dem. Zamfirescu – nu a fost în stare să scrie o carte care să marcheze un punct de cotitură în cultura română.
Au scris cărți frumoase, cărți valoroase, dar nici una din ele nu se ridică la tăria „Tratatului de ontologie“, de exetratat mplu, publicat de Constantin Noica în anul 1983.
Vibrația ființei lor a fost alta, iar ei s-au împlinit pe măsura vibrației ce i-a locuit. Nimeni nu poate boferi mai mult decât are.
Și mă gândesc la Iisus, la Dumnezeu-Omul care a întrupat în ființa lui cea mai înaltă vibrație – Vibrația Dumnezeului – Iubire – și la imposibilitatea celor din jur de a-l înțelege. L-au înțeles abia la Cincizecime, după pogorârea Duhului Sfânt, și nici atunci deplin.
Au trecut de la acel moment 2000 de ani, iar astăzi sunt din ce în ce mai puțini oameni a căror vibrație le permite să înțeleagă cu mintea-inimă vibrația Iubirii întrupată în Iisus Hristos.
Biserica este în declin pentru că s-a schimbat felul de ființă al oamenilor, nu pentru că preoții nu-și mai fac datoria, nu pentru că nu mai sunt oameni cu viață sfântă. Sunt preoți cu har, cum spun credincioșii, sunt monahi și mireni cu viață sfântă, dar impactul lor asupra milioanelor de oameni care formează astăzi societatea românească este minim. Statistica arată (și asta s-a văzut la referendumul pentru familie), că din cele 17 milioane de oameni care mai trăiesc astăzi în România, vreo două milioane și jumătate umplu, duminică de duminică bisericile, fac pelerinaje, merg la Sfânta Parascheva, la mormântul părintelui Arsenie Boca, la moaștele diferiților sfinți și sfinte.
Și atunci te întrebi: Creștinismul încotro?
Nu știm răspunsul.
Nimeni nu știe răspunsul.
Creștinismul este în declin, dar dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, putem crede că Cel ce a făcut Cerul și Pământul, Cel ce a spânzurat Pământul pe ape, poate schimba și felul de ființă al omului postmodern care, vorba lui Horia Roman Patapievici, așteaptă pe un peron la care nu va mai opri niciun tren.
Acum, la începutul mileniului III, la începutul secolului al XXI-lea, nu putem decât să plecăm genunchii și să înălțăm o rugăciune fierbinte, cu lacrimi și cu suspine, Tatălui ceresc, spre A-l îndupleca să reverse harul asupra noastră, spre a ne naște din nou, întru vibrația creștinismului Părinților Bisericii, a creștinismului dătător de viață. La începuturi, s-a spus, vasele de pe Sfânta masă erau de lut și inimile credincioșilor și ale slujitorilor Bisericii erau de aur. Acum, în anul 2019, vasele de pe Sfânta Masă sunt de aur, iar inimile slujitorilor Bisericii și ale credincioșilor sunt de lut.
Ce este de făcut?
Trebuie rugăciune, post, priveghere, pocăință, smerenie, spre a-L îndupleca pe Cel care ne-a încredințat că Pământul acesta va trece dar cuvintele Lui nu vor trece, pe Cel care a afirmat că Biserica Lui nu va fi biruită de Porțile Iadului, să reverse Harul asupra noastră, asupra soțiilor, surorilor și mamelor noastre, spre a se naște prunci locuiți de o vibrație în stare să trăiască creștinismul.
Lumea, spunea într-un rând filosoful Constantin Noica, nu mai înțelege Împărtășania, nu mai înțelege mâncatul divinului, pentru că, vorba lui Mircea Eliade, suntem căzuți dintr-un arhetip.
Așa, este, dar ce nu e cu putință la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Să nu deznădăjduim! Singura noastră speranță este la Domnul Slavei, la cel care este Iubire: Unul ca ființă și întreit ca Persoană: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh!
Restul este tăcere, risipire și vânare de vânt.