Parafrază a cunoscutului vers „De la Nistru pân’ la Tisa” din celebra Doină eminesciană, titlul recentei cărţi a lui Dan Iacob se justifică doar în măsura în care aduce în discuţie, în paginile acesteia, probleme/ teze/ aspecte ale filozofiei ori ale teologiei creştine, ilustrate în scrierile unor personalităţi aparţinând spaţiului european, adică de la Nistru (pe malurile căruia se află străvechiul aşezământ monahal de la Ţâpova, vizitat de autor) şi Nisa, capitala Coastei de Azur, unde îşi încheie existenţa – deocamdată în plan ficţional – teologul ortodox francez Jean-Yves Leloup, unul dintre mentorii spirituali ai autorului. De altfel, volumul începe şi se sfârşeşte cu relatarea participării autorului la funeraliile gânditorului francez, care au loc la Nisa, în data de 16 iunie 2036, ceea ce ne determină să observăm că avem de-a face aici cu tehnica „povestirii în ramă”, a „povestirii în povestire”, procedeu specific prozei ficţionale. Prezenţa autorului la înmormântarea lui Jean-Yves Leloup ţine, într-adevăr de domeniul imaginaţiei, întrucât – după cum suntem avertizaţi – „filosoful – la ora cărţii – nefiind «trepassat»” (p. 367). Nu doar menţionatul procedeu narativ şi prezenţa unor elemente ficţionale ne îndreptăţesc să afirmăm că volumul de care ne ocupăm aici trebuie considerat ca fiind un roman, un bildungsroman, un roman al formării autorului însuşi (care e, de fapt, personajul central al cărţii), ci şi multe alte caracteristici ale speciei, pe care le vom evidenţia ulterior. Mai întâi, e de observat că cititorul e purtat de-a lungul întregului traseu existenţial al autorului, de la ivirea acestuia pe lume până în prezent. Detaliată, în volute ample, în cuprinsul cărţii, biografia autorului e condensată, anticipativ, într-un soi de notă explicativă, intitulată chiar Dan Iacob, din care aflăm că s-a născut la 14 februarie 1960 la Piatra-Neamţ, că a absolvit Liceul „Petru Rareş”, în 1979, iar mai apoi Facultatea de Transporturi (1985), după care „s-a neodihnit cincisprezece ani în fabrici şi uzine şi alţi nouă la Teatrul Tineretului” (p. 4), aflându-şi în cele din urmă liniştea şi împlinirea la Biblioteca „G. T. Kirileanu” din oraşul natal. În august 1986, în urma unui scurt dialog epistolar – aflăm din aceeaşi sursă – l-a vizitat, la Păltiniş, pe filosoful Constantin Noica. „Sub influenţa operei lui şi a altor câtorva vârfuri ale culturii româneşti interbelice (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloaie) – aflăm din aceeaşi notă explicativă – s-a format, ca autodidact, iar după 1989 i s-a deschis şi orizontul teologiei (Vladimir Losky, Paul Evdokimov, Serghei Bulgacov, Nichifor Crainic etc.). La începutul anilor ’90 a frecventat, pentru un an, cursurile Facultăţii de Teologie din Iaşi, continuând, mai apoi, lecturile în particular”. Editorial, va debuta în 2001, cu eseul filosofic Neodihnirea de fiinţă, căruia i-au succedat volumele Lasă-te locuit (2004), Pecetea şi, în colaborare, Drumuri prin memorie, semicentenarul unui mod de a fi (la Editura „Cetatea Doamnei” din Piatra-Neamţ, în 2010), iar în 2011, la Editura „Eikon” din Cluj, volumul Uită-te o clipă, răsare soarele: jurnal de idei, stări şi lecturi. În anul 2013, la aceeaşi editură, i-a apărut volumul Această lume nu e o concluzie, iar la începutul anului 2015, la Editura „Conta” din Piatra-Neamţ, o antologie de peste 1.200 de pagini, în două volume, intitulată Isus Hristos. Creştinismul. Biserica (autori şi texte din al doilea mileniu creştin).

Devenit în 2012, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dan Iacob continuă să se simtă, aşa cum îi place să spună, „un neodihnit de Fiinţă, în căutarea Sinelui şi a Dumnezeului – Om, Iisus Hristos”. Autodidact împătimit, pasionat şi pasional, cu lecturi vaste în varii domenii, „Dan Iacob nu e original sub unghiul gândurilor – cum bine observă prietenul său Sorin Lavric în recenzia la Această lume nu e o concluzie –, ci autentic sub unghiul sincerităţii, fiind colportor al ideilor altora, pe care şi le asumă după gradul de regăsire: e valoros acel scriitor în ale cărui gânduri se află pe sine. Motivaţia adâncă a scrisului său este nevoia de exerciţiu spiritual, exerciţiu pe care orice om cu deficit de orizont îl face de-a lungul vieţii” (România literară, nr. 24, 2013, p. 9). Cât despre relaţia cărturarului nemţean cu divinitatea, acelaşi Sorin Lavric afirmă cu justeţe: „Dan Iacob postulează un Dumnezeu pe care nu-l simte, dar pe care-l instituie din fidelitate faţă de tradiţie. Teologia, când nu e revelaţie acceptată, e stipulare obiectivă a unui numen conservator, iar pornirile reflexive ale lui Dan Iacob merg în direcţia unei teologii creştine; el are predilecţie pentru cărţile de iniţiere în înţelepciuni ezoterice, ocolind tomurile docte, zidite în armuri seci”. (Text-escortă, pe coperta IV).

Lecturată în cheie romanescă, această ultimă carte a lui Dan Iacob e o scriere complexă, situată la confiniile literaturii şi memorialisticii cu ştiinţe precum istoria, politologia, sociologia culturii, filosofia, teologia etc. Altfel spus, De la Nistru pân’… la Nisa nu e doar un roman al formării de o factură insolită, ci deopotrivă un roman autobiografic (al copilăriei şi al vieţii de familie), eseistic, dar şi politic (al închisorilor comuniste) etc. De fapt, între coperţile volumului sunt reunite mai multe cărţi, mai multe romane, lucru evidenţiat cu claritate de structura sa compoziţională. Dincolo de impresia generală, de ansamblu, care e aceea de bildungsroman, întrucât aflăm totul despre Dan Iacob (genealogie, copilărie, formare profesională, locuri de muncă, familie, lecturi, stări, idei, filiaţii şi afinităţi etc.), pot fi decelate (şi detaşate) secvenţele consacrate întâlnirii cu filosoful Constantin Noica (un fel de „Jurnal de la Păltiniş”, în genul celui publicat cândva de Gabriel Liiceanu), un memorial de călătorie (pelerinaj religios la mănăstirea rupestră Ţâpova din Basarabia, la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă), apoi jurnalul unui bibliotecar (2009-2011) şi, mai ales, corpusul medalioanelor dedicate unor personalităţi ale vieţii culturale şi politice interbelice: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Vasile Lovinescu, Petre Ţuţea ş.a. Fără să-şi propună „a face nici istoria, nici apologia Mişcării Legionare” (p. 332), Dan Iacob subsumează aceleiaşi teme şi excelentele pagini din subcapitolul Ce ştii matale, bunicule, în care este evocată biografia bunicului matern, Petru Olaru (primul şef de cuib în Piatra-Neamţ, iar apoi primar al oraşului în timpul guvernării legionare), sau din cel intitulat Aiud, jertfă şi răscumpărare (pp. 359-364). Semnificativ şi emoţionant ni se pare a fi, în acest context, episodul în care e relatată distribuirea de ajutoare, de către echipe de legionari, evreilor săraci de pe Valea Cuejdului, după cum relevant pentru situarea Mişcării în spectrul politic interbelic e acest pasaj dintr-un articol al lui Mircea Eliade, ideologul acesteia: „Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga n-am înţeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creştinătatea sau comunismul care incendiază catedralele – îmi stă mintea în loc, dar nu înţeleg. Huligani şi barbari sunt şi comuniştii incendiatori de biserici şi fasciştii prigonitori ai evreilor. Şi unii şi alţii calcă în picioare omenia, credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Şi unii şi alţii se răscoală telluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credinţei şi omeniei lui” (pp. 333-334).

Unui istoric al ortodoxiei de calibrul lui Dan Iacob nu putea să-i scape momentul luminos şi tragic al „Rugului Aprins”. După cum se ştie, la 8 noiembrie 1958, Sentinţa nr. 125 intra în vigoare pentru un grup constituit din 16 persoane dintre care preoţi, monahi, studenţi de la diferite facultăţi – grupare care se întrunea la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Pe lângă Vasile Vasilachi (originar din Vutcani – Vaslui) care fusese numit stareţ acolo la 14 martie 1944, din grupare mai făceau parte scriitorul Vasile Voiculescu, ilustrul teolog Dumitru Stăniloaie (profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti), arhimandritul Bartolomeu Anania (bibliotecar-şef al Palatului Patriarhal), părintele Andrei Scrima şi Sandu Tudor, stareţ la Schitul Rarău, cel care, în 1955, reorganizase grupul, ce fusese interzis în 1948. Acestora din urmă – Andrei Scrima şi Sandu Tudor – le sunt consacrate, în De la Nistru pân’… la Nisa, medalioane comemorative impecabil documentate. Corsetul prezentei recenzii, din păcate, nu ne permite să detaliem subiectul, deşi ar fi meritat să o facem…

Multe ar fi de spus despre acest impozant miscelaneu iacobian – dacă putem spune aşa – impresionant nu doar prin dimensiuni (585 p.!), ci şi prin diversitate tematică, ce ar fi pretins, din partea noastră, o analiză concomitentă a mulţimii de straturi din care e compus. De aceea, consider că unul dintre meritele incontestabile ale lui Dan Iacob e şi acela de a nu-şi fi pierdut răbdarea pusă la încercare de varietatea domeniilor abordate şi nici suflul analitic şi narativ. Căci – e locul să o spunem – Dan Iacob posedă, fără doar şi poate, gena povestitorului înnăscut, iar nu făcut, a naratorului de talent, ceea ce face din cititorul acestei cărţi unul avid s-o parcurgă, niciodată indiferent sau plictisit. Dezbaterile pătimaşe pe teme uneori cât se poate de „tehnice”, îşi păstrează la Dan Iacob vioiciunea epică, pitorescul intelectual, dacă vreţi, care le fac la fel de pasionante la lectură ca şi paginile de jurnal, de pildă. În sfârşit, între atributele genuine ale scrisului său se cere notată şi sobrietatea stilistică, evitarea utilizării în exces a neologismelor, care restaurează autoritatea cuvântului şi conferă farmec lecturii.

Putem conchide, aşadar, că, în peisajul cultural contemporan, Dan Iacob e mai mult decât un cărturar autodidact frământat de sensul existenţei şi chiar mai mult decât un scriitor – e un moralist, o conştiinţă care veghează. Faptul că, în această formidabilă De la Nistru pân’… la Nisa rosteşte, cu temeritate, adevăruri ascunse multă vreme românilor, dar aşteptate cu înfrigurare, ne dă tuturor un sentiment de siguranţă şi de speranţă…

Liviu CHISCOP

* Dan Iacob, De la Nistru pân’… la Nisa, Bucureşti, Editura „Eikon”, 2015. 585 p.