Lansare de carte: Ramura de liliac

Sâmbătă, 16 septembrie, în cadrul Târgului de carte “Libris”, desfăşurat la Piatra Neamţ, în perioada 14-18 septembrie, am lansat, începând cu ora 14.00, cartea “Ramura de liliac”, o nuvelă pe tema iubirii, publicată la Editura “EIKON” din Bucureşti. Au vorbit despre carte Valentin Ajder şi Vianu Mureşan, în faţa unei prezenţe numeroase. Cele 50 de exemplare ale nuvelei, aduse de editură la târg, s-au vândut până la ultimul. Mulţumesc prietenilor şi cunoscuţilor care au participat la lansare, care au cumpărat cartea, dar şi celor care, necunoscându-mă, dar fiind atraşi de prezentarea care s-a făcut volumului, l-au achiziţionat, sau măcar l-au răsfoit.

Tema iubirii se regăseşte în paginile cărţilor pe care le-am publicat până acum, de la iubirea-prietenie la iubirea familială, de la eros la agape, dar am simţit nevoia să-i dedic o scriere coerentă, spre a încerca să mă apropii, odată cu cititorul, de misterul întâlnirii dintre bărbat şi femeie.

Puteţi citi mai jos câteva pagini:

“Iubirea este rugăciune, este realul, viaţa, adevărul. Poţi vorbi despre iubire, sau poţi pricepe ce se spune despre iubire, doar în măsura în care ţi-a fost hărăzit să fii locuit de ea. Dacă nu te-ai învrednicit de această divină locuire, te rog să nu deschizi această carte; în vreme ce pentru cei care iubesc ea poate fi ca aerul şi ca apa, ca soarele şi ca pâinea, pentru tine va fi doar o carte de cenuşă. Cenuşa păsării Phoenix, nefiind şi cenuşa arderii tale, nu-ţi poate mijloci învierea, iar o carte care nu năzuieşte să moşească o înviere este o simplă grămadă de vorbe frumoase dar goale, un chimval zângănitor.

Textul pe care urmează să-l citeşti este mai degrabă un eseu ficţional decât o nuvelă, gândurile pe care le-am aşternut pe hârtie fiind suma întâlnirilor cu cărţile, dar mai ales cu oamenii. Nepriceperea mea literară te poate face să simţi că personajele duc o existenţă spirituală demonstrativă, asemenea unei lecţii predate prin discursuri şi situaţii specifice unei şcoli iniţiatice, că ele pornesc, brusc, dialoguri lungi, neprecedate de vreun avertisment în logica naraţiunii, dându-ţi sentimentul de inautenticitate.

Trăirile nostre nu poat lua, până la capăt, forma cuvintelor. Şi totuşi…

Două ceşti de cafea

Acum înţeleg clar că de mult timp eu mă îndrept spre tine şi tu spre mine. (…) Ca două păsări solitare zburând deasupra marilor preerii potrivit unor calcule cereşti; în toţi aceşti ani cât nişte vieţi întregi, noi am înaintat unul spre celălalt. – Robert J. Waller, Podurile din Madison County

Eram angajată de câteva zile, ca asistentă, la o casă de odihnă pentru persoane în vârstă, ridicată pe malul unui lac de acumulare moldav. Primăvara dădea locului o pecete aparte, iar în clipele de răgaz mă plimbam pe malul apei. La un moment dat, am descoperit pe pontonul pe care erau aşezate câteva mese şi scaune o femeie cu părul alb şi ochi negri, pătrunzători, care bea cafeaua dintr-o ceaşcă pe care este imprimat celebrul tablou al lui Klimt, Sărutul. Pe mica măsuţă odihnesc două ceşti de cafea, pictura regăsindu-se pe farfurioare dar şi pe un suport de ochelari, din tablă, transformat, aveam să aflu mai târziu, în zaharniţă. Terminând de sorbit cafeaua din prima ceaşcă, femeia se mută pe celălalt scaun, şi, după ce oftează discret, începe să soarbă şi din a doua. În tot acest timp soarele dimineţii, urcând pe cer, luminează din ce în ce mai mult lacul străpuns de siluetele copacilor surprinşi de acumularea de apă, în urma unei alunecări de teren ce a oprit, cu ani în urmă, curgerea râului, iar vântul primăvăratec aduce pe ponton mireasma florilor de liliac. Din difuzorul unui mic CD-player, aşezat pe masă, răzbat arii dintr-o operă pe care n-o recunosc. Femeia este apărată de răcoarea dimineţii de un şal de culoare maron pe care, la răstimpuri, îl strânge în jurul umerilor. Părul alb este presărat cu fire negre, ce amintesc de culoarea lui din anii tineri, iar ochii sunt ajutaţi să vadă de o pereche de ochelari cu rame rotunde. Pe degete nu se vede niciun inel, dar urechile sunt împodobite cu o pereche de cercei simpli.

– Bună dimineaţa.

– Bună dimineaţa, răspunde femeia, trezită parcă dintr-un vis.

– Pot să stau puţin cu dumneavoastră?

– Te rog.

Mă aşez pe unul din cele două scaune, privind, pe rând, ceaşca goală din faţa mea, tabloul imprimat pe ea, apoi cealaltă ceaşcă.

– E un celebru tablou de Klimt, nu? Gustav Klimt, Sărutul.

– Da, Sărutul. Ştiai că pictura îl reprezintă pe el şi pe femeia pe care a iubit-o, Emilie Flöge?

– Nu, nu ştiam.

– Da, Klimt a decorat salonul de modă al familiei Flöge – în vremurile bune acolo lucrau peste optzeci de croitorese –, iar cu Sărutul a atins apogeul epocii aurii. Aproape în fiecare vară îşi petrecea zilele pe malul unui lac din Austria Superioară, iar la un moment dat a venit în România, pentru a picta la Castelul Peleş. Am locuit, ani buni, tot pe malul unui lac, iar după ce el n-a mai fost am simţit nevoia să vin aici.

– Care el, soţul dumneavoastră?

– De ce m-am apucat să-ţi povestesc toate astea, abia dacă ne ştim din vedere…

– Din cauza primăverii, a mirosului de flori de liliac, sau poate din cauza Sărutului.

– Da, Sărutul… Ştii ce e ciudat? Klimt a murit pe şase februarie 1918, la cincizeci şi cinci de ani, iar Klimt al meu a murit tot în februarie, la aproape optzeci de ani. Era cu nouă ani mai mare ca mine.

– Klimt al dumneavoastră? Nu înţeleg!

– Klimt al meu. Îl numesc aşa fără cea mai mică umbră a instinctului posesiunii, doar spre a-l putea deosebi de celălalt Klimt. Înţelegi?

– Încerc…

– Când s-a întors, într-o toamnă, dintr-o călătorie la Viena, mi-a adus serviciul de cafea şi suportul de ochelari pe care l-am transformat în …zaharniţă. Pe atunci nu purtam ochelari… Apoi a descoperit că şi unele magazine din ţară vindeau obiecte ce aveau imprimate pe ele Sărutul, aşa că, în timp, micul meu apartament a devenit un muzeu Klimt. Tablouri, tăvi, căni de ceai, umbrele, poşete, toate imprimate cu aceeaşi imagine: Sărutul. Înainte să vin aici le-am oferit, oprindu-mi doar trei obiecte.

– Aţi păstrat serviciul din care aţi băut cafeaua împreună.

– Da. La început ne vedeam rar. Locuiam în oraşe diferite,eram prinşi în iureşul profesiilor, a carierelor, dar am avut şi răstimpuri de răgaz; după ce soţia lui a murit, a cumpărat o căsuţă pe malul unui lac şi de câte ori puteam îl vizitam acolo, mai ales la sfârşit de săptămână. După ce am ieşit la pensie ne-am mutat împreună… au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea, din viaţa noastră. Casa avea un living din care se deschidea o bucătărie, o cameră transformată în bibliotecă, un dormitor, o baie, iar la intrare o terasă, o prispă cum ne plăcea s-o numim, de pe care puteai admira lacul, munţii din jur, pe care puteai servi masa, sau citi, legănându-te într-un balansoar. Renunţasem la cea mai mare parte din cărţi, mica noastră bibliotecă conţinând doar vreo cinci sute de volume. Vine o vreme când simţi nevoia să ieşi din cărţi, pentru că ai reuşit să le treci din mediu extern în mediu intern, cum îi plăcea să spună unui filosof drag lui, să le topeşti în fiinţa ta.

– Şi ce făceaţi toată ziua?

– Micul dejun, în jurul orei şapte, pe care-l pregătea el, apoi cafeaua şi discuţiile de la cafea. Dacă era vară stăteam pe prispă, uneori discuţiile prelungindu-se până spre ora nouă. După aceea, preţ de patru ore, fiecare-şi vedea de ale lui: corespondenţa electronică, citit, scris. Colaboram, amândoi, la reviste literare, nu aveam televizor, dar urmăream ce se întâmplă în lume, mai ales în lumea culturală, spirituală, pe internet, primeam, prin poştă, reviste dar şi tot felul de cărţi pe care le publicau prietenii noştri scriitori. Pe cele mai multe le dăruiam, după ce le citeam, sau le răsfoiam, pentru că nu toate meritau citite, bibliotecii comunale din zonă. La prânz găteam ceva, secondat de el. Nu ţineam niciodată hrana de pe o zi pe alta; mâncam puţin, mai mult salate, fructe, peşte, tot felul de seminţe, dar şi carne făcută la grătar. El aranja masa pe prispă, dacă vremea era bună, după aceea cafeaua, discuţiile şi o plimbare prin împrejurimi, pe malul lacului sau pe câte un versant de munte. La întoarcere ne odihneam o oră, stăteam pur şi simplu în pat, sau dormeam. Aşa venea seara. Vezi tu, mersul, mâncatul, respiratul, vorbitul, munca, reprezintă, dacă ştii să le trăieşti, prilejuri pentru a naşte fericirea în tine şi în ceilalţi, prilejuri de a trăi sacrul. A trăi conştient de tot ceea ce faci, a trăi în prezent, este o artă şi, din acest punct de vedere, fiecare dintre noi năzuia să devină artist. Am fost greşit învăţaţi că poţi avea acces la sacru doar într-un loc şi într-un timp privilegiat: biserica şi timpul liturgic, de exemplu. Nu, omul poate sacraliza spaţiul şi timpul, dacă ajunge să trăiască în iubire.

În ultima parte a zilei aveam câte un musafir, un tânăr scriitor sau scriitoare ori câte un prieten sau o prietenă de demult, ce se întâmplau să treacă prin zonă. Nu primeam mai mult de două persoane odată şi asta nu în fiecare zi. Iar dacă rămâneam singuri stăteam, când era frig, în faţa şemineului, îi citeam din poeziile mele, sau din marea poezie a lumii, el citea din paginile pe care le scrisese, sau din textele esenţiale ale umanităţii, ascultam muzică simfonică, mai ales Mozart, arii din opere, discutam, mâncam fructe, seminţe, iar înainte de miezul nopţii mergeam la culcare. Ne plăcea să întreţinem focul în şemineu toată noaptea, iar în nopţile cu somn puţin ne regăseam în faţa şemineului, flăcările începeau să joace pe feţele noastre, iar noi, aşezaţi pe pături, îmbrăţişaţi, ne uitam la foc. Rareori scoteam câte un cuvânt. Stăteam şi priveam focul. Erau zile când simţeam nevoia să stăm îmbrăţişati, în tăcere, să ne simţim trupurile, să le mângâiem, să le sărutăm. Ajunsesem la o formă de intimitate ce izvora dinlăuntrul nostru, la un firesc pe care nu-l trăisem, până atunci, cu nimeni. Privite din exterior zilele se scurgeau monoton, dar pentru noi ele aveau o bogăţie pe care cei din jur n-o bănuiau. Ne lega un fluid, o binecuvântată energie. Aşa au trecut anii.

– Nu simţeaţi nevoia să călătoriţi?

– Ba da. O lună pe an, în iunie, plecam prin Europa sau pe alte continente, dar tot în locuri tihnite, pe maluri de ape, în preajma munţilor ori la malul mării. Nu mai vânam muzeele, obiectivele turistice. Importanţi, într-o ţară, sunt oamenii, femeile şi bărbaţii cu poveştile lor de viaţă, nu zidurile. Dar eşti prea tânără ca să înţelegi asta. Nu ochiul trebuie deschis, a spus un mare poet, ci vederea; numai vederea întâlneşte oameni, suflete, destine, ochiul doar înregistrează, sec, locuri, chipuri, obiecte. La vârsta ta doar deschizi ochii, însetaţi de privelişti… vederea vine cu timpul. Un filosof făcea distincţia între fotografie, portret şi icoană. Fotografia surprinde o imagine, portretul prinde o trăsătură de caracter, iar icoana revelează pecetea spirituală a unui om.

– Interesant…

– Întâlnirea dintre un bărbat şi o femeie se petrece abia când fiecare începe să vadă, înlăuntrul celuilalt, icoana. Eşti prea tânără ca să înţelegi ce înseamnă, dincolo de dorinţa sexuală, întâlnirea dintre un bărbat şi o femeie. Când ne-am cunoscut el trecuse de cincizeci de ani, eu de patruzeci, dar am avut revelaţia faptului că trăirile de până atunci n-au făcut decât să ne pregătească pentru această întâlnire. Văd că nu mă asculţi, butonezi telefonul.

– Vă ascult, dar am intrat pe telefon şi am aflat că Sărutul a fost pictat între anii 1907 – 1908.

– Da, cu zece ani înainte ca pictorul să moară. Pot spune că a semănat şi fizic cu adevăratul Klimt.

– Picta?

– Cuvântul era culoarea lui şi felul cum aşternea cuvintele pe pagină, felul cum le rostea, era penelul lui…

– Înţeleg…

– Nu poţi înţelege, pentru simplul motiv că nu l-ai cunoscut.

– Dar vreau să înţeleg, vorbiţi-mi despre el, despre voi…

– La ce bun?

– Simt că ceea ce a fost între voi mă poate ajuta să pricep mai bine viaţa. Nici eu nu mai sunt la prima tinereţe, am trecut bine de treizeci de ani, am cunoscut câţiva bărbaţi, dar niciunul nu m-a convins să fac paşii spre altar, cum se spune. Toţi voiau, în primul rând, trupul meu, niciunul nu dorea să-mi cunoască sufletul, mintea.

– Există un proverb oriental care spune că iubirea are trei verigi: trupul, care dă dorinţa, mintea, care dă respectul şi sufletul, care dă prietenia. Dacă una din verigi lipseşte, şi, de obicei, lipsesc ultimele două, iubirea nu există. În tabloul lui Klimt cuplul de îndrăgostiţi este complet izolat, absorbit în sine. Şi poate că nici este loc pe-o lume de mizerii / Pentru-un atât de sfânt noroc, străbătător durerii, spune Eminescu. Cei doi sunt legaţi de cele trei verigi ale iubirii, iar sărutul bărbatului, îmbrăţişarea femeii, vin să pecetluiască iubirea. Pe altă parte, trebuie să învăţăm să hrănim unirea trupurilor, a minţilor şi sufletelor. Totul pe această lume are nevoie de hrană. Dar, din păcate, nu ne putem dărui înainte de a ne aparţine. Cu alte cuvinte, într-o iubire se întâlnesc două sfere, nu două jumătăţi de sferă, cum tot ni se spune de la Platon încoace. Aici greşiţi voi, tinerii, vă dăruiţi înainte de a vă aparţine şi apoi suferiţi, când vedeţi dă darul a fost nesocotit. Dacă nu putem aduce pacea înlăuntrul nostru, fericirea cu o altă persoană este imposibilă. Abia după ce învăţăm să ne iubim şi să ne înţelegem pe noi înşine, putem dărui iubire. Vezi tu, există trei feluri de intimitate – fizică, emoţională şi spirituală –, corespunzând celor trei verigi de care vorbeam. Treptele intimităţii trebuie trăite simultan, iar când o relaţie conţine cele trei elemente, intimitatea fizică trece pe primul plan. Abia atunci, dublată de celelalte două, ea devine sănătoasă, tămăduitoare. Dar a iubi pe cineva nu trebuie să devină mai important decât a te asculta pe tine însuţi, spre a afla de ce ai nevoie. Într-o relaţie trebuie să fii, clipă de clipă, prezent, să asculţi, să observi, să vorbeşti cu iubire, să îmbrăţişezi, fizic, pe celălalt, să împărtăşeşti aceleaşi aspiraţii cu fiinţa iubită. Iubirea nu este o închisoare, ci un spaţiu al întâlnirii întru salvarea lumii. Ţi se pare că spun vorbe mari, frumoase, dar rupte de realitate, nu?

– Cam aşa ceva. Ceea ce am trăit eu cu bărbaţii din viaţa mea de până acum, nu seamănă cu basmul pe care-l spui. Interesant proverbul arab. Nu-l ştiam, dar am simţit întotdeauna că între un bărbat şi o femeie care vor să trăiască împreună trebuie să fie mai mult decât atracţia cărnii. Bărbaţii pe care i-am cunoscut nu ştiau cum să mă ducă mai repede în pat şi apoi, după ce apropierea trupească se consuma, plecau, grăbiţi. Noroc că peste câteva zile aveau nevoie de o altă apropiere trupească şi tot aşa. De la un timp am început să mă întreb dacă asta se cheamă iubire, dacă iubirea dintre un bărbat şi o femeie nu înseamnă mai mult.

– Iubirea înseamnă mult mai mult. Un adevărat prieten te încurajează să cauţi înlăuntrul tău frumuseţea şi iubirea, iar dacă o relaţie nu oferă bucurie, atunci nu este vorba de iubire. Iubindu-se, cei doi învaţă să se hrănească unul pe celălalt cu bucurie. Dar adevărata iubire implică şi simţul responsabilităţii, acceptarea celeilalte persoane aşa cum este, cu luminile şi umbrele ei, umbre care, în timp, pot fi tămăduite. Când iubeşti, fericirea, suferinţa, nu mai sunt chestiuni individuale. Tu eşti celălalt şi celălalt este tu. Dar iubirea nu implică, obligatoriu, contactul fizic, actul sexual. Cunoşti expresia l’amitié amoureuse ?

– Nu.

– La scurt timp după ce ne-am întâlnit mi-a trimis, prin e-mail, un text ce oglindea relaţia dintre Sanda Stolojan şi filosoful Constantin Noica. Ai auzit de ei ?

– Nu.

– Nici n-aveai de unde. Vrei să citeşti textul?

– Klimt al tău era scriitor?

– Da.

Femeia deschide poşeta ce atârnă de spătarul scaunului şi scoate o agendă cu coperte roşii.

– Am copiat aici câteva fragmente. Poţi să te plimbi pe malul lacului şi să le parcurgi. Până atunci termin şi eu de băut cafeaua. Bine?

– Bine, dar pe urmă mă întorc şi discutăm.

– Nu te-am întrebat cum te cheamă.

– Emanuela!

– Emanuela? Frumos nume… Ştii ce înseamnă?

– Nu…

– Cu noi este Dumnezeu. Reprezentarea lui Iisus – Emanuel, a lui Iisus prunc, este inspirată din cuvintele proorocului Isaia: Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor pune numele lui Emanuel. De fapt, proorocul Isaia nu spune fecioară ci femeie tânără, dar asta este o altă discuţie. Semnificaţia numelui o aflăm de la evanghelistul Matei. Preluând profeţia de la Isaia, el adaugă: care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. În creştinism, întruparea reprezintă împlinirea profeţiilor veterotestamentare şi dovada că Dumnezeu este pururea cu noi. Poate de asta ai apărut în viaţa mea, ca să-mi certifici, odată mai mult, că Dumnezeu este cu mine.

Am rămas mirată de interpretarea numelui meu.

– Dar pe dumneavoastră cum vă cheamă?

– Cristina.

– Cristina….De la numele lui Cristos…Crist…”

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.