Violenta si sacrificiul – partea 1

În cartea “Violenţa şi sacrul”, publicată în anul 1972, René Girard leagă termenul de violenţă de sfera tragicului, tragedia fiind, după gândul lui, echilibrul unei balanţe care nu e cea a justiţiei, ci a violenţei. Din perspectivă antropologică, ne aminteşte el, tragedia este mimarea unui ritual care are drept scop abaterea violenţei dinspre o anume comunitate, prin sacrificiu, la început sacrificiul fiind uman, mai târziu victima umană fiind înlocuită cu un animal (ied, ciută, ţap) care păstra atributele victimei.

În analiza relaţiei dintre violenţă şi sacru, René Girard defineşte trei structuri arhetipale care motivează mecanismul violenţei:

  • rivalitatea mimetică în contrapondere cu dorinţa de autenticitate a fiecărui individ,
  • instinctul proteic şi independent de relaţia dintre sacrificiu şi gândirea mitic-arhetipală, dar în strânsă dependenţă de hermeneutica freudiană,
  • un instict al sacrificiului care motivează asumarea rolului de victimă, în societăţile antice.

Relaţia dintre violenţa sacrificială şi sărbătoarea care o precede este fundamentală în opera girardiană, teoria sărbătorii fiind articulată pe teoria sacrificiului. Girard îl citează pe Roger Caillois pentru a argumenta în favoarea ipotezei că violenţa poate deveni obiectul unei „comemorări vesele”, ca antecedent al unei soluţii cathartice. Sacrificiul reînnoieşte o ordine culturală, reactualizează relaţia dintre om şi cosmos, prin rememorarea unui moment originar, perceput ca sursă a vitalităţii şi prin repetarea unei experienţe cu rol întemeietor.

Ambivalenţa sacralităţii victimei (e criminal să ucizi victima pentru că ea este sacră, dar nu poate dobândi aura de sacralitate dacă nu este ucisă) influenţează, în analiza lui Girard tipologia sacrificiului:

  1. sacrificiul mimetic, repetitiv, scopul lui fiind asigurarea unei contemporaneităţi progresive cu un moment întemeietor, plasat în chronos adylos (timpul începutului),
  2. sacrificiul anamnetic, cu rolul de a rememora un act primordial,
  3. sacrificiul mediator, motivat de sentimentul de nouminos, de apropiere temătoare de divin,
  4. sacrificiul eshatologic, specific religiilor de mistere, scopul lui fiind mântuirea individuală sau asigurarea protecţiei divine.

Violenţa sacră este consecinţa efortului cultural de a stăvili, de a reglementa violenţa primitivă, de a reaminti un sacrificiu fondator şi de a expulza, cu ajutorul unui ritual, inamicul. Sacrul şi violenţa sunt legate prin conceptul girardian de „dorinţă mimetică”.

În interpretarea conturată de teologie, religia creştină se bazează pe o jertfă esenţială – a Mântuitorului Hristos -, care are drept scop să ferească lumea de actele violente ulterioare, trupul şi sângele lui Hristos, transferate ritualic asupra pâinii şi vinului, prin Taina Euharistică, fiind o încercare de exonerare a violenţei.

Dar Girard vine cu o lectură non-sacrificială a textului evanghelic. “Niciodată, în Evanghelii, moartea lui Isus nu e definită ca sacrificiu. Pasajele invocate pentru a justifica o concepţie sacrificială a Patimilor pot şi trebuie să fie interpretate în afara sacrificiului. În Evanghelii, Patimile ne sunt prezentate ca un act care aduce mântuirea omenirii, dar nu ca un sacrificiu. (…) Mulţumită lecturii sacrificiale a putut exista, timp de cincisprezece sau douăzeci de secole, ceea ce numim creştinătate, adică o cultură întemeiată, la fel ca toate culturile, cel puţin până la un punct, pe forme mitologice produse de mecanismul fondator. Paradoxal, în lectura sacrificială, ceea ce serveşte de temelie este însuşi textul creştin.(…) (1)

Moartea lui Iisus, punctează Girard, are pricini ce n-au nimic de-a face cu sacrificiul. Destinul în lume al lui Iisus nu diferă de destinul Cuvântului divin, el rămânând credincios acestui Cuvânt de Iubire. A refuza Împărăţia înseamnă a refuza cunoaşterea pe care o aduce Iisus, cunoaşterea violenţei şi a înfăptuirilor sale. “Propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu relevează caracterul violent chiar al instituţiilor aparent cele mai sfinte, ierarhia ecleziastică, ordinea ritualică a Templului, familia însăşi. În solida logică sacrificială, împotriva lui Isus trebuie să se întoarcă cei care refuză învitaţia la împărăţie. (…) Isus este victima ispăşitoare prin excelenţă, aceea în care istoria anterioară a omenirii se găseşte rezumată, consumată şi depăşită. Violenţa nu poate tolera ca în Împărăţia ei să existe o fiinţă care nu-i datorează nimic, care nu-i aduce niciun omagiu şi care constituie singura ameninţare pentru stăpânirea sa.”(2)

Girard insistă asupra caracterului non-sacrificial al morţii lui Iisus. “A spune că Isus a murit nu într-un sacrificiu, ci împotriva tuturor sacrificiilor, ca să nu mai existe sacrificii, e acelaşi lucru cu a recunoaşte în el însuşi Cuvântul lui Dumnezeu: -Mila o vreau şi nu jertfa-. Acolo unde acest cuvânt nu este respectat, Isus nu poate sălăşlui. El nu rosteşte în van acest cuvânt, iar când cuvântul nu are efect, când violenţa rămâne stăpână, în mod necesar, Isus trebuie să moară. Mai degrabă decât să devină servitorul violenţei, aşa cum devine prin forţa lucrurilor cuvântul nostru, Cuvântul lui Dumnezeu spune nu acestei violenţe.”(3)

(va urma)

Dan D. Iacob


1 Rene Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, Editura Nemira, 2006, pp. 245-246.
2 Op. cit. pp. 280 – 281.
3 Op. cit. pp. 282-283.

One thought on “Violenta si sacrificiul – partea 1

  1. Pingback: Violenta si sacrificiul – partea a 2-a – Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.